Ediția anului 1961 a Cupei României la fotbal, avea să producă cea mai mare surpriză din istoria acestei competiții, neegalată nici până în zilele noastre. O echipă necunoscută, abia promovată, pentru prima dată de la înființare în Divizia „B” a campionatului fotbalului românesc, cu o medie de vârstă de doar 23 de ani (cu doi portari în vârstă de câte 19 ani, postul de portar fiind acoperit de doi foarte talentați tineri, fiecare în vârstă de 19 ani și cu o rezervă, fundașul Pexa, de numai 18 ani), pe numele său „Arieșul” Turda, învingea pe Rapid București, cu scorul de 2-1, în finala Cupei României la fotbal, disputată în 12 noiembrie 1961, pe stadionul „Republicii” din Capitală.
În ciuda faptului că Arieșul reușise să elimine echipe puternice din Divizia „A” precum: Corvinul Hunedoara, Politehnica Timișoara, și U.T. Arad, rapidiștii s-au considerat câștigători înainte de începerea jocului. Rapidiștii au plătit pentru desconsiderarea adversarului printr-o înfrângere umilitoare, pe care nu aveau s-o uite niciodată.
Deoarece acest material este destinat publicării în revista ”Ecouri” o publicație culturală, nu mi-am propus să prezint drumul echipei spre memorabila finală și nici să comentez jocul tinerilor fotbaliști turdeni, dârzenia, ambiția, tenacitatea, corectitudinea și fair-play-ul de care au dat dovadă, calități remarcate de către specialiști de fotbal, ziariști, și chiar de adversarii rapidiști. Totuși, numele fotbaliștilor care au câștigat, în 1961, Cupa României, ceea ce multă vreme a rămas cea mai răsunătoare performanță a sportului turdean, se cuvine pomenit și cu acest prilej: Vasile Suciu, Eugen Pantea, Ioachim Zăhan, Alexandru Pantea, Eugen
Luparu, Vasile Mărgineanu, Ioan Onacă, Vasile Pârvu, Gheorghe Băluțiu, Liviu Husar, conduși, în teren, la antrenamente (și cu o puternică influență asupra tuturor colegilor) de „Căpitanul”, în adevăratul sens al cuvântului, Dionisie (Dini) Ursu, cel mai în vârstă din tot lotul (29 ani), și singurul care jucase la formații din prima divizie. Din lotul Arieșului mai făceau parte Ștefan Arghișan, Anton Dibernardo, Ioan Balasz, Ioan Dobrotă și Werner Pexa. Antrenor: Ștefan Wetzer.
În presa vremii, cunoscuți oameni de fotbal și la fel de cunoscuți jurnaliști, au comentat, pe larg, performanța echipei de fotbal „Arieșul” Turda, acordând mai multă atenție decât de obicei celei de a doua, ca importanță, competiții fotbalistice din România, echipa turdeană fiind prima câștigătoare a Cupei României care nu a activat niciodată pe prima scenă fotbalistică.
Dar cum au reacționat oamenii simpli, spectatori la finala Cupei României disputată între Arieșul Turda și Rapid București, sau cei care au ascultat meciul la radio?
Turdenii trecuți de prima tinerețe cunosc rivalitatea ce exista între echipele de fotbal Arieșul Turda și Industria Sârmei Câmpia Turzii, și mai ales dintre suporterii acestora, ale căror dispute depășeau uneori, cu mult, orice limite ale sportivității. Tocmai de aceea, o scrisoare primită la redacția ziarului „Turda nouă” semnată: ”Oțelarii de la uzinele Industria Sârmei Câmpia Turzii” a produs o neașteptată și plăcută surpriză. Scrisoarea, reprodusă în cele ce urmează, a fost publicată în paginile ziarului ”Turda nouă” sub titlul:
Un gest frumos
„Dragi, tovarăși!
Noi, oțelarii de la cuptoarele electrice Siemens Martin, schimbul tovarășului ing. Dascălu Herman, felicităm din toată inima echipa de fotbal „Arieșul” Turda, care, printr-o comportare excelentă și exemplu de voință a reușit să se situeze pe primul loc dintre cele peste 2000 de echipe angajate în întrecere și să cucerească astfel prețiosul trofeu „Cupa R.P.R.”
Am urmărit evoluția echipei voastre încă de la primele jocuri.
Atenția ne-a fost atrasă de rezultatele în urma întâlnirilor cu Corvinul Hunedoara. Ne-a surprins acel 7 – 1 cu Penicilina Iași și în mod deosebit rezultatele de la Oradea, unde, după prelungiri, ați întrecut Știința Timișoara cu 2 – 1, ca mai târziu s-o întreceți și pe U.T.A.
În urma victoriei cu U.T.A. ați reușit să vă calificați în finală, urmând să vă întâlniți cu Rapid București, una dintre fruntașele fotbalului nostru.
Am așteptat foarte emoționați această întâlnire și încă înainte de începere eram în fața aparatelor de radio.
În prima parte a întâlnirii emoțiile au fost la culme deoarece erați conduși cu 1 – 0.
La pauză au început pronosticurile. Unii, mai puțin optimiști, susțineau că pierdeți, iar alții că o să reveniți mai puternic în a doua repriză.
Așa s-a întâmplat de fapt. Repriza a doua a adus satisfacție tuturor, datorită felului în care ați știut să vă comportați, egalând și apoi luând conducerea până la sfârșitul întâlnirii. Odată cu fluierul final am răsuflat ușurați, felicitându-ne de parcă noi am fi câștigat Cupa.
Ne bucurăm că echipa care la început era privită cu neîncredere, prin luptă și voință a reușit să câștige „Cupă R.P.R.”
Încă o dată felicităm întreaga echipă (și în mod special pe Băluțiu și Zăhan), antrenorul și asociația, pentru frumosul rezultat, dorindu-vă și pe viitor succese în activitatea profesională și sportivă.”
Doamna Maria Ursu a păstrat corespondența primită de soțul său, „Căpitanul” Dionisie ( Dini) Ursu, pe adresa Asociației/Clubului „Arieșul” Turda, de la persoane necunoscute din țară, devenite admiratoare ale echipei turdene. Cu multă amabilitate, Maria Ursu mi-a permis să folosesc acele scrisori cum, și când voi considera de cuviință. Și iată că a sosit momentul.
Într-o scrisoare scrisă și expediată chiar a doua zi după finală, Petru Izgherianu, conductor CFR din stația Lugoj, felicita echipa turdeană pentru succes, chiar dacă l-a obținut în dauna echipei sale favorite, exprimându-și totodată nemulțumirea pentru îngâmfarea celebrilor fotbaliști giuleșteni:
„Tovarășe Ursu, … sunt un pasionat al jocului de fotbal … Într-adevăr, ați învins echipa mea favorită (Rapid), dar nu contează, în jocul de fotbal surprizele își spun cuvântul, sau mai putem adăuga, tehnica, voința de joc și ambiția, la acest lucru mai adăugăm și îngâmfarea echipei Rapid, care a crezut că-i gata, țac – pac, și luăm Cupa, așa cum afirma Ozon, înainte de joc: „ce atâtea discuții, doar nu jucăm cu Arsenal Londra”, cred că ați citit aceasta în revista „Flacăra”, iar Macri, căpitanul echipei, spunea, când i-ați înmânat cupa de cristal, și el o locomotivă ca amintire: „azi mai primim o cupă”, dar nu mai bine să fi zis: „azi primim o bătaie sau o cupă”, însă nu-i nimic, așa-i fotbalul).”
Din Baia Mare, ing. Radu Drăgănescu trimite o scrisoare (data poștei 19.11.1961) în care își exprimă regretul că nu s-a putut deplasa la București pentru a asista la finală, însă a ascultat transmisia radiofonică și a fost impresionat de calitățile jucătorilor noștri:
„Cu deosebită satisfacție am admirat jocul din finala Cupei R.P.R. a lotului D-stră de fotbal. Transmit pe această cale felicitările mele Clubului D-stră și în mod deosebit echipei de fotbal și destoinicului ei antrenor.
Nu am avut posibilitatea să mă deplasez la București, însă am urmărit la radio desfășurarea, rămânând impresionat de voința, elanul tineresc, spiritul de echipă și tehnica deosebită, încât nu mă puteam abține să strig din toată inima „Bravo, Arieșul!”
Aveți o echipă minunată și vă rog să mă considerați unul din admiratorii și suporterii D-voastră.”
Colecționar de insigne, inginerul băimărean solicită câteva insigne ale Clubului „Arieșul”, una pentru colecția sa personală de astfel de mici obiecte aparținând unor cluburi celebre:
„Totodată vă rog să-mi trimiteți și mie 2-3 insigne sportive ale clubului D-voastră. Sunt colecționar de insigne sportive celebre și vreau să pun insigna D-voastră alături de insignele celor mai bune cluburi sportive din lume. Din ele voi trimite și prietenilor mei care au aceeași pasiune. …
„Bravo, Arieșul Turda!”
Un bucureștean, N. Rusescu, bun cunoscător al fenomenului fotbalistic românesc, scrie o epistolă, în seara zilei se 30 noiembrie 1961, după decepția provocată de eșecul echipei „Progresul” București, în primul tur al competiției europene „Cupa Cupelor”. Trage niște concluzii dureroase, și atrage atenția jucătorilor turdeni să nu facă și ei greșelile bucureștenilor, atunci când le va veni rândul să reprezinte fotbalul românesc în competiția europeană.
„Nu aș fi scris rândurile de față dacă nu aș fi încă sub impresia dureroasă a unui meci de fotbal, la care am asistat azi: Progresul – Leixoes, pentru Cupa Cupelor, adică la o dispută pe care o veți susține și Dv anul viitor, pierdut tocmai din cauza îngâmfării și auto-încrederii…
… azi echipa Progresul a făcut dovada neseriozității în fața unui adversar pregătit să obțină cel mai mic avantaj, pe care l-a și obținut, și ne-a privat de posibilitatea depășirii primei faze în o competiție internațională.”
Fiind un apropiat al antrenorului echipei „Arieșul” Turda, Ștefan Wetzer, și a fratelui acestuia, Rudi (ambii, foști fotbaliști de performanță), N. Rusescu dovedește că este interesat de activitatea fotbalistică nu numai la nivelul primei divizii, ci din toate eșaloanele. Apreciază grija antrenorului turdean de a-și feri elevii de pericolul „auto-încrederii” exprimată în cadrul unei emisiuni radiofonice, și atrage atenția că jucătorii Arieșului sunt deja atinși de acest morb, la doar o săptămână după câștigarea Cupei, în campionat, reușind, pe teren propriu, doar un rezultat de egalitate. (Nota personală: era vorba despre partida susținută în compania echipei „Mureșul” Tg. Mureș.)
„Rândurile de față sunt inspirate și de observația foarte justă a bunului Dv antrenor și îndrumător Ștefan Wetzer – cunoscut nouă celor care vedem fotbal de peste 20 de ani, în care timp am putut vedea jucând pe antrenorul Dv și cu fratele său, Rudi Wetzer.
Deci, ascultând emisiunea „Tinerețea ne este dragă”, am retrăit momentele finale ale meciului pe care l-ați câștigat atât de frumos. Dar îmi este teamă și mie ca și îndrumătorului Dv (rog să vedeți că îi spun îndrumător tocmai pentru grija pe care v-o poartă ca să nu vă îmbolnăviți de această epidemie: auto-încrederea care caracterizează – în ultima vreme – echipele noastre de fotbal) și se pare că s-a și întâmplat să vă contaminați, fiindcă imediat după câștigarea Cupei R.P.R. pentru care vă felicit și eu (este drept că destul de târziu), ați realizat un 2-2, când era cazul să câștigați! Aceasta, judecând după diferența de pregătire și clasă a echipelor care v-au fost adversare: în cupă și apoi în campionat…
Am ținut să vă scriu azi, când am văzut o întâlnire pe care sper că o voi vedea și cu echipa Dv, care deține Cupa R.P.R., și pentru care vă recomand și eu, ca și îndrumătorul Dv, Ștefan Wetzer: nu vă împăunați, nu nesocotiți nici un adversar, pregătiți-vă temeinic în întâlnirile cu adversarii din campionat, unde să învățați cum să câștigați, să „prindeți” sensul jocului – nu numai regulile lui. Căutați să fiți un tot, peste care să nu se treacă. Ascultați și urmați disciplina care vi se imprimă.
Faptul că sunteți înconjurați de admiratori sinceri, și umflați de nelipsiții lăudători, să nu vă facă să uitați să mergeți pe Pământ, și nu prin nori!
Ca încheiere: vă felicit și eu pt. cucerirea unui trofeu după care au alergat cca 2000 de echipe sau 44 000 jucători și vă rog să nu vă cuprindă auto-încrederea ci să vă stăpânească conștiința că reprezentați culorile Țării, atunci când veți juca în Cupa – Cupelor!”
(Notă personală: După câștigarea cupei R.P.R., echipei „Arieșul” Turda i s-a refuzat dreptul de a participa în competiția europeană „Cupa Cupelor”)
Fotbalul nu mai este de mult un apanaj al bărbaţilor. Reprezentantele sexului frumos au pătruns în tribune, susținându-și echipa sau jucătorul favorit. Fiecare echipă, mai mare sau mai mică, a beneficiat și de suportul moral al unor astfel de doamne, microbiste înfocate. Echipa „Arieșul” Turda nu a făcut excepție în această privință, fiind suficient să ne amintim de impunătoarea doamnă Sătmăreanu, care locuia pe Calea Victoriei, peste drum de balta din fața Scolii Generale nr. 6 din Oprișani (azi Școala „Avram Iancu”).
Succesul „Arieșului” din finala Cupei României a avut darul de a atrage simpatia și admirația și a numeroase doamne din țară, unele dintre acestea exprimându-și, în scris, trăirile din timpul desfășurării partidei și speranțele în victorie. O astfel de scrisoare este trimisă lui Dionisie Ursu de către trei reprezentante ale „Artei Modei” din București: Silvia Oprescu Silvia, Ileana Popa și Lucia Constantinescu:
„Tov. Căpitan al echipei „Arieșul”, deținătoarea Cupei R.P.R.,
Poate veți fi surprins de aceste rânduri primite din partea unor necunoscute, însă datorită faptului că am ascultat transmisia meciului de fotbal care avea să decidă cine va câștiga cupa R.P.R. și de la bunul început am dat pronostic echipei Dvs, și până la urmă nu ne-ați dezamăgit, entuziasmate de succesul Dvs. ne-am permis să vă scriem câteva rânduri.
Deși convingerea am avut-o după cum am mai spus de la început că veți câștiga, totuși, când s-a marcat primul gol și crainicul a anunțat că a fost și cu concursul portarului Suciu, nu ne-am descurajat și deși nu eram pe teren și ne aflam lângă aparatele de radio, am continuat să sperăm în victoria Dvs.
În momentul când crainicul a anunțat că aveți de tras un 11 metri, și când în continuare anunța că Băluțiu se pregătește să tragă noi am și spus: gata, vor egala, și nu am greșit, că a fost adevărat.
Vă închipuiți că animate de această egalare de acum și vedeam victoria pe care a asigurat-o același Băluțiu.
În orice caz, când s-a fluierat sfârșitul jocului, și de acum cupa vă aparținea, atunci am spun că meritați toate laudele, că ați știut să luptați până la sfârșit, și ați demonstrat că atunci când ești modest și ai încredere în forțele tale poți câștiga.
Să nu vă supărați că aceste rânduri le-am trimis pe adresa Dvs. însă în calitate de căpitan al echipei me-am gândit că ne putem adresa Dvs.
Pe această cale vă rugăm să transmiteți tuturor din echipă felicitări și să caute ca și în viitor să lupte și să aibă același succes, însă vrem să le facem o recomandare (fără ca să-i supărăm) să caute să nu se înfumureze și întotdeauna să îi caracterizeze modestia.
Încă o dată vă spunem: felicitările noastre.”
Cu drag…
O altă epistolă, cu un mesaj mai scurt, dar scrisă pe un ton mai îndrăzneț decât s-ar fi cuvenit, vine din partea unei alte admiratoare din București, Nuțy Ionescu:
„Cu cea mai mare convingere am pornit duminică spre stadionul „Republicii”, pentru a vedea rezultatul pe care l-am dorit din clipa când am auzit de întâlnirea dintre „Rapid” București și „Arieșul” Turda.
Te rog să-mi permiți să te felicit pe dumneata personal cât și întreaga echipă și să vă doresc mult, mult succes, pe viitor dorindu-vă a deveni cei mai buni fotbaliști ai R.P.R. „Cu drag …”
În 2016, când se aniversau 55 de ani de la marele succes al fotbalului turdean, într-o lungă discuție avută cu doamna Maria Ursu, soția căpitanului Dini, printre altele am întrebat-o cum a primit mesajele admiratoarelor din țară. Cu un zâmbet cald, izvorât din frumoasele amintiri ale anilor petrecuți împreună cu soțul său, mi-a răspuns că își cunoștea foarte bine omul pe care și-l alesese să-i fie alături „până când moartea îi va despărți”; îi știa pasiunea și dragostea, duse până la sacrificiu (puțină lume știe că Dini juca fotbal sub semnătură, pe propria răspundere), pentru fotbal ”sentimente pe care i le împărtășeam și eu, și i-am fost alături întotdeauna”. Dând dovadă și de un fin umor, a mai spus că în preajma sărbătorilor de iarnă ale anului 1961 le-a trimis admiratoarelor câte o felicitare semnată: „Familia Ursu” așa, ca să ştie doamnele că Dini nu este singur.
N.R: Pentru ilustrarea acestui articol s-au folosit fotografii și documente în facsimil din arhiva personală Petru Suciu
