Observator teatral: Dragonul de aur-ultimul spectacol

Nu credeam că poate fi ceva mai rău pentru arta spectacolului decât frigul din săli din timpul hulitei „epoci de aur” ceauşiste, când bieţii oameni doritori de teatru înfruntau „minunatele condiţii” oferite de regimul comunist încotoşmănaţi ca-n Siberia ca să poată gusta arta. Dar prezentul ne arată că se pot aduce prejudicii şi mai mari reprezentaţiilor teatrale, înainte de  colapsul final al întregului mecanism. Distanţarea impusă în sala de spectacol induce din start o răceală frisonantă, o teamă mai mare. La ce trebuie să te aştepţi? Nu sunt previziuni mai sumbre decât viaţa aceasta pe care o trăim sub ameninţarea terifiantă a virusului global, fatal, letal, impregnat în fiinţa noastră ca un dragon asiatic cu dinţii de aur, programat să macine vieţi. Agresiune incredibilă!

Cu o zi înainte ca Turda să intre în lockdown din 5 noiembrie, la Teatrul Naţional Aureliu Manea a avut loc spectacolul Dragonul de aur, producţie a Teatrului Andrei Mureşanu din Sfântu Gheorghe, amintind de turneele ce se făceau cu ani în urmă, asigurând un flux de informaţii despre viziuni regizorale, tendinţe şi inovaţii în arta teatrală. Aşadar, ultimul spectacol înainte să se aşeze şi peste Turda carantinarea obligatorie care-mi sugerează întotdeauna ceva din atmosfera sinistră a filmului Ultimul ţărm realizat de Stanley Kramer din 1959.

Foarte bine ancorat în problematica omului contemporan din orice parte a globului, textul germanului Roland Schimmelfenning prilejuieşte regizoarei Catinca Drăgănescu o incitantă incursiune în cotidian privind prin prisma unui fast-food dintr-un China Town, unde cinci asiatici se luptă din răsputeri să supravieţuiască. Actorii Costi Apostol, Anca Pitaru, Ion Fiscuteanu jr., Sebastian Marina şi Elena Popa schimbă personajele de la o clipă la alta, astfel că acestea se înmulțesc, cercul social se extinde, bucătarii devin prototipuri umane reprezentând bătrâni în căutarea tinereţii, bărbaţi maturi părăsiţi, copii, pensionari, femei gravide, stewardese, ba chiar personaje ale fabulei „Greierele şi furnica”, replicile „pedalând” inteligent pe disputa eternă dintre ei, dispută adaptată condiţiilor actuale, despre care Marcel Mureşeanu ar zice subtil, inversând rolurile: „De cântă furnica, greierele moare”. Dar la micul restaurant thailandezo-chinezo-vietnamez Dragonul de aur se munceşte intens sub lozinca EAT MORE MEAT, se petrec drame, se moare. Ritmul îndrăcit în care se lucrează, în care se trăieşte, duce la robotizarea personajelor prinse în hora competitivităţii acerbe, nemiloase. Tot ritmul spectacolului exprimă această robotizare generalizată a vieţii. Regia Catincăi Drăgănescu e axată pe această latură a demoniei robotizării, la care îşi aduce contribuţia Simona Deaconescu, prin ilustraţia muzicală şi prin coregrafia extrem de bine adaptată mesajului textual.

Scenele se succed cu repeziciune, sunt jucate în spaţiul îngust al bucătăriei, în camera de deasupra, pe scaunele gigantice imaginate de scenografa Ioana Pashca. Actorii recită replicile ca nişte automate, pornite „să bea suc de tomate din alte automate” (Andrei Voznesensky), repetă până la insuportabil indicaţia de regie „pauză scurtă” astfel că intenţia regiei de a pune pe scenă o poezie tragică a automatismelor vieţii îşi atinge scopul. Luat în ansamblu şi pe secvenţe, reprezentând frânturi convingătoare, alerte, de viaţă reală, spectacolul e foarte bine construit ca metaforă a clocotului cotidian neîntrerupt care este viaţa. Viaţa neîntreruptă? Până când?

Robi ai altor automatisme, noi, spectatori fideli ai spectacolului teatral intrat şi el în izolare acum, ne îndreptăm spre o cine ştie cât de lungă perioadă de carantinare. Nu meritam asta! Nici teatrul nu merita aşa ceva!