Puncte de vedere: Înlăturarea lui Alexandru Ioan I Cuza de la domnia Principatelor Unite

În 11 februarie s-au împlinit 158 de ani de la lovitura de stat soldată cu îndepărtarea de pe tronul Principatelor Unite, Moldova și Țara Românească, a lui Alexandru Ioan I Cuza, primul domnitor al tinerei formațiuni statale, embrion din care ulterior s-a dezvoltat România.   

În ziua de 11 februarie 1866, la ora 5 dimineața, un grup de ofițeri cu pistoalele în mâini, pătrundea în palatul domnesc al lui Alexandru Ioan I, Cuza, îl trezea pe Domnitor din somn și îl obliga să semneze actul de abdicare de pe tronul României. Așadar, 11 februarie 1866 a rămas în istoria României ca o zi a infamiei și a trădării.

Iubim trădarea, îi răsplătim pe trădători

Unii dintre complotiști, ofițeri care juraseră credință Domnului țării, făceau parte chiar din batalionul de vânători de munte ce executa serviciul de gardă la palatul domnesc. Atunci l-au trădat pe Cuza Vodă coloneii Nicolae Haralambie, I. Călinescu, D. Crețulescu,  maiorul Dimitrie Lecca, (numit ministru de război în guvernul format chiar în ziua abdicării lui Cuza!) și căpitanii C. PIlat, Anton Berindei, Alexandru Candiano-Popescu, respectiv A. Costescu. Căpitanul Alexandru Candiano-Popescu a fost făcut ulterior aghiotant regal al regelui Caroil I, iar ceilalți au primit grad de general.

Pe actul abdicării, iscălit de Cuza, scria: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor.

”Nu greșelile, ci faptele lui cele mari i-au adus căderea„

Două zile mai târziu, în 13 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza părăsea Bucureștiul și țara, prin Brașov. Locoteneța domnească, alcătuită din generalul Lascăr Catargiu, colonelul Nicolae Golescu și Nicolae Haralambie, prelua puterea în Principate. Cu mai puțin de trei luni după aceea, în 10 mai 1866, Noua Adunare l-a proclamat pe prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen domnitor al Principatelor Unite, sub numele de Carol I.

În cuvântarea rostită la moartea lui Alexandru Ioan Cuza, fostul său prim-ministru, Mihail Kogălniceanu, cel care i-a rămas credincios domnitorului, arăta că nu greșelile, ci faptele lui cele mari i-au adus căderea, referindu-se la marele număr de reforme sociale, economice, administrative, politice, care au nemulțumit o mare parte a claselor conducătoare (boieri, biserică, politicieni), precum și unele puteri europene, care nu vedeau cu ochi buni emanciparea treptată a României de sub tutela Imperiului Otoman și a puterilor garante.

Oamenii din generația Unirii, luptători pentru democratizarea statului

În scrierile sale despre Cuza, istoricul Alexandru Lapedatu formulează o analiză cât se poate de obiectivă a evenimentului abdicării lui Alexandru Ioan I Cuza.

Ideologia politică adoptată de oamenii din epoca Unirii stipula ”întemeierea cu orice preț și cât mai în grabă a României, în condiții care să-i garanteze existența și dezvoltarea  și să-i asigure stabilitatea și continuitatea necesară”. (Alexandru Lapedatu, Scrieri despre Cuza, Editura Școala Ardeleană Cluj-Napoca, 2023, ediție apărută sub îngrijirea prof. univ. dr. Ioan Bolovan).

Pentru îndeplinirea scopului enunțat se cereau concretizate patru deziderate: unirea celor două Principate; completa lor autonomie în afacerile lăuntrice; adoptarea, ca sistem de organizare a statului, a regimului constituțional reprezentativ și aducerea la domnie a unui principe străin, dintr-o casă domnitoare în Europa. (sursa citată)

Această ideologie a fost elaborată și fixată de patrioții vremii, capii partidei naționale, încă din perioada Regulamentului organic, intrat în vigoare la 1 iulie 1831 în Țara Românească și de la 1 ianuarie 1832, în Moldova.

Oamenii din generația Unirii, deși mai toți coborâtori din fosta clasă conducătoare oligarhică și privilegiată, au luptat din toate puterile, cu sinceritate și însuflețire, pentru democratizarea și nivelarea societății românești, prin răspândirea culturii și o mai justă și echitabilă repartizare a bunurilor, aprecia Alexandru Lapedatu în cuprinsul comunicării 11 februarie 1866, în perspectiva istorică a trei sferturi de veac, prezentată într-o ședință publică a Academiei Române, desfășurată în 28 februarie 1941. Aci se cuvine făcută o paranteză. În ziua de azi, unii, se pare din ce în ce mai numeroși, se întreabă de ce se sărbătorește ziua de 24 ianuarie, data Unirii Principatelor Românești Moldova și Țara Românească și în Transilvania? Un posibil răspuns l-a oferit Alexandru Lapedatu, cu 83 de ani în urmă: ”Înfăptuirile lor (n.r: ale unioniștilor) sunt pentru noi, cei de azi, pietrele angulare pe care s-a înălțat România întregită, de la 1918”.

După examinarea, pentru prima dată, în cadrul larg al politicii europene, a chestiunii

Principatelor Române, reprezentanții statelor participante la Conferința de Pace de la Paris, din 1856, au aprobat completa autonomie a acestora, ceea ce a avut ca și rezultat îndepărtarea protectoratului rusesc și reducerea suzeranității turcești la atributele sale inițiale, respectiv obligația plății tributului și investitura domnilor. Celelalte două deziderate formulate, adică unirea celor două principate și domnia unui principe străin au fost refuzate.

Dar politicienii din Moldova și din Țara Românească nu s-au mulțumit cu jumătăți de măsură. Demersurile diplomatice au continuat și, prin Convenția din 1858, Puterile garante au acordat principatelor române regim constituțional reprezentativ, pentru noua organizare politică. Cu aceeași ocazie, Puterile garante nu au încuviințat unirea Moldovei cu Țara Românească decât parțial și condiționat, dar prin dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (în 5 ianuarie 1859) și al Țării Românești (în 24 ianuarie 1859), Europa a fost pusă în fața faptului împlinit. Câți bărbați de stat capabili de asemenea fapte are România în ziua de azi?

Rămânea de realizat ultimul postulat: acela al aducerii unui principe străin pe tronul Principatelor Unite deoarece, în pofida faptului că Puterile garante și Curtea suzerană au recunoscut dubla alegere a lui Cuza, patrioții vremii au considerat aceasta un mijloc, o etapă intermediară în împlinirea scopului final, acela de a încredința domnia noului stat unui principe străin.

Din retortele Unirii: Un Domn pământean trebuia să netezească calea spre tron pentru un principe străin

În acest sens se exprima și Mihail Kogălniceanu, încă înaintea alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei. În discursul rostit la ședința din 3 ianuarie 1859 a Adunării elective a Moldovei, Mihail Kogălniceanu preciza: Deși ”…Convenția de la Paris nu a încuviințat dorința Divanului ad-hoc, adunarea, printr-un vot foarte lămurit, a vrut să arate Europei că noi persistăm a voi Unirea sub o dinastie străină. Afară de acaesta, noi avem să numim un domn. Se știe deci înainte care sunt voințele acestei Adunări. Să nu uite Domnul niciodată că, ales de deputații națiunii, pentru că totul nu era încă pregătit pentru a face Unirea, el trebuie să considere ca cea mai sacră a sa datorie a grăbi făptuirea acestei Uniri, pentru că ziua cea mai frumoasă a domniei sale va fi aceea când se va coborî de pe tron, după  ce va fi pus cea din urmă piatră la edificiu”.

Însuși Cuza, într-o notificare trimisă Puterilor garante după alegerea sa, arăta că întemeindu-se pe votul Adunărilro ad-hoc, exprimat în Adunarea Moldovei, din 5 ianuarie 1859 ”constatez înă o dată că țara a cerut unirea cu un prinț străin. Personal, am lucrat întotdeauna la succesul acestei combinări, iar alegerea mea nu a putut să îmi schimbe convingerile de mai înainte. Lipsit de ambiție personală și nedorind alta decât binele țării mele așa precum ea îl înțelege și îl cere, nu am trebuință de a declara că voi fi totdeauna gata de a mă întoarce la viața privată și că nu voi considera retragerea mea ca un sacrificiu, dacă soarta românilor va fi hotărâtă în conformitate cu dorința ce a exprimat o națiune întreagă”.

Dar împrejurările în care s-a desfășurat viața politică a țării după Unire, pentru promovarea marilor reforme ce s-au impus domniei lui Alexandru Ioan I Cuza, în scopul consolidării și organizării statului au zădărnicit respectarea de către domnitor a voinței națiunii, așa cum a fost aceasta formulată încă înaintea unirii, consacrată de drept prin dubla alegere a sa ca domn al Moldovei și a Țării Românești.

Dilema tinerei Românii: Democrație sau reformă

Din 1859 până în 1862 toată țara a făcut front comun în jurul Domnului, pentru a susține realizarea, de către Cuza, a unirii, în fapt, a Principatelor românești. Dar încercarea de a obține legea rurală, adică reforma agrară, pe căile normale, ale votului Adunărilor legiuitoare, așa cum dorea Cuza și tineretul progresist, s-a poticnit de opoziția fățișă a marilor proprietari de pământuri, care dețineau, de fapt, conducerea statului, constituindu-se în majoritatea covârșitoare din Adunările legiuitoare. Din această poziție, moșierii se opuneau cu îndârjire uni reforme agrare concepută în spirit larg democratic. Aceștia, în contrapartidă cu proiectul reformei agrare întocmit, într-un spirit mai drept și mai generos, de Mihail Kogălniceanu, susțineau un proiect de reformă agrară conceput în spirit reacționar.

Toate încercările de a impune aprobarea, în Adunările legiuitoare a reformei agrare în varianta agreată de Cuza și de forțele politice progresiste din Principate, s-au dovedit zadarnice. Degeaba s-au dizolvat adunăriel legiuitoare, degeaba s-au schimbat guverne. Adunările se reconstiuiau în aceeași componență reacționară, iar guvernele rămâneau neputincioase în fața voinței acestora. Pentru realizarea reformei agrare căile legalității erau închise.

Statutul adițional – spânzurătoarea vieții politice din Principatele Unite

Prin lovitura de stat din 2 mai 1864, Cuza a schimbat Constituția dată prin Convenția de la Paris, din 1858. Domnitorul a înlocuit Convenția cu un Statut adițional care prevedea majorarea numprului de membri din Sdunarae legiuitoare, dar și constituirea a încă unui corp legiuitor, respectiv Senatul, din care urmau să facă parte 64 de membri, din care, jumătate numiți drect de către Domnitor, iar cealaltă jumătate, desemnați de asemenea de către Cuza, dintre membrii aleși ai Consiliilor județene.

Prin Statutul adițional s-au conferit Domnitorului drepturi și prerogative mărite față de cele două corpuri legiuitoare. Astfel, Cuza numea președintele Adunării legislative și pe cei doi vicepreședinți ai Senatului (Corpul ponderator), a cărui președinție îi revenea, de drept, mitropolitului din Capitala țării.

Peste cele două corpuri legislative se institui un Consiliu de Stat, ce avea un rol capital în ceea ce privea  inițiativele legislative și elaborarea legilor. Astfel, Domnul și Guvernul puteau dispune în voie de Parlament, transformat de prevederile Statutului adițional într-un instrument docil și servil al puterii executive. Cuza aprecia lovitura de stat din 2 mai 1864 absolut necesară pentru consolidarea socială și națională a noii Românii.

Monstruoasa coaliție, varianta I

În schimb, întreaga clasă politică din Principatele Unite s-a coalizat împotriva lui Cuza. Prin aplicarea prevederilor Statutului adițional, marii moșieri pierdeau nu numai puterea politică, ci și pământurile ce, în virtutea prevederilor reformei agrare aveau să treacă în stăpânirea și folosința clăcașilor. Pe de altă parte, partida progresistă, liberală, vedea în înlocuirea Convenției cu Statutul adițional o tentativă dictatorială de subordonare a puterii legiuitoare celei executive și celei personale a Domnitorului.

Așadar, atât conservatorii (albii) cât și liberalii (roșii), se uniră împotriva noii forme de organizare a statului și a noului sistem de guvernare impus de către Cuza. Astfel s-a născut ”monstruoasa coaliție” dintre conservatori și liberali, o alianță nefirească și, în alte împrejurări imposibilă.

Deși Curtea suzerană și Puterile garante recunoscuseră atât legea rurală prin care s-a împărțit pământ țăranilor cât și Statutul adițional, ceea ce, spus altfel, însemna recunoașterea dreptului autonom și suveran al țării ”de legiferare în cele lăuntrice, ceea ce, sub raport politic-național era de cea mai mare importanță” (Alexandru Lapedatu, op. citată), monstruoasa coaliție începu, cu mare înverșunare, lupta împotriva lui Cuza Vodă, pentru îndepăratrea acestuia de la conducerea Princpiatelor Unite și aducerea unui principe străin pe tronul țării. De asemenea, clasa politică, în cvasitotalitatea sa, lupta și pentru restabilirea vieții constituționale în cadrele Convenției din 1858.

Bârfele, folosite cu succes la demolarea unui om (și atunci, ca și acum).

Într-o atmosferă politică alimentată și înveninată de pasiunea cu care erau înfățișate și exploatate, în public, anumite scăderi morale ale Domnului și, mai ales, practicile scandaloase ale celor ce-l înconjurau, au contribuit la menținerea în centrul atenției a obiectivului de căpătâi urmărit de monstruoasa coaliție, acela de a-l îndepărta pe Cuza și de a-l înlocui, pe tronul țării, cu un principe străin.

Acțiunile împotriva lui Cuza s-au intensificat după îndepărtarea lui Mihail Kogălniceanu din fruntea guvernului (ianuarie 1865). Astfel, Domnitorul a pierdut pe unul dintre cei mai fideli susținători și apărători ai săi. Camarila formată în jurul lui Cuza, care exercita o influență dezastruoasă în conducerea afacerilor publice, îl compromitea tot mai mult pe Domnitor.

Mic tratat despre comportamentul câinilor ciuntiți de coadă

”Se înmulțeau neorânduielile de tot felul în administrațiile publice, iar bugetul statului seca din ce în ce mai mult. În plus, criza agricolă, cauzată de secete, inundații și epidemii, ogoarele rămase nelucrate după reforma agrară, lipsa afacerilor în toate compartimentele vieții economice și haosul provocat de aplicarea grăbită și nestudiată a numeroaselor legi elaborate între timp, aduseseră, pretutindeni în țară, mizerie și nemulțumire”. (Lapedatu, op. citată).

Sprijinul Curții Suzerane și al Puterilor garante pentru Alexandru Ioan Cuza s-a zdruncinat puternic și din cauza Mișcării revoluționare din 3/15 august 1865, de la București. Introducerea monopolului la tutun și interzicerea vânzării fructelor pentru prevenirea epidemiei de holeră, măsuri ce au păgubit multe interese, precum și felul brutal în care administrația le-a aplicat, au provocat reacția înverșunată a populației Bucureștiului împotriva reprezentanților guvernului. Mulțimea revoltată a invadat Primăria Capitalei, pe care a devastat-o. Funcționarii găsiți acolo au fost maltratați și alungați.

Răscoala nu a putut fi anihilată decât prin intervenția armatei, soldată cu zeci de victime, din cele două tabere beligerante. Mișcarea revoluționară din 3/15 august 1865 a întărit în străinătate convingerea că statul nu mai avea autoritatea și mijloacele legale pentru a domina situația. Poarta Otomană interveni. Marele vizir, Fuad Pașa, i-a adresat aspre mustrări lui Cuza Vodă, printr-o scrisoare făcută publică înainte de a ajunge în mâinile Domnitorului. Presa oficioasă a Curții Suzerane și cea a Puterilor garante au comentat scrisoarea lui Fuad Pașa în modul cel mai nefavorabil pentru Cuza și pentru guvernul său. Conducerea executivă a  Principatelor Unite era acuzată că a folosit mijloace excesiv de riguroase și sângeroase, pentru reprimarea unor nemulțumiri îndreptățite și a unor revendicări legitime ale poporului.

Un domnitor căzut în dizgrația Marilor Puteri

Cuza s-a pomenit lipsit de sprijnul Puterilor garante și, mai ales, de cel al Împăratului Franței, Napoleon al III-lea. În aceste împrejurări, succesiunea la tron fiind considerată deschisă, multe dintre persoanele aflate în jurul Domnitorului, din devotament pentru Cuza, l-au părăsit, pentru a trece, rând pe rând, de partea adversarilor acestuia. Nici membrii Parlamentului, aleși în toamna anului 1864, în virtutea legii electorale impuse de Domnitor prin Statutul adițional, la fel ca și sentorii, numiți, direct sau indirect, de Cuza, nu i-au mai rămas fideli. Fără un guvern care să îl poată susține și un parlament pe care să se poată sprijini și cu un popor ce se confrunat cu mari lipsuri, poziția lui Cuza deveni din ce în ce mai șubredă, atât în țară cât și în străinătate. Domnitorul era judecat foarte aspru, mai ales în Anglia.

Vasile Alecsandri, agentul Principatelor pe lângă guvernele de la Paris și de la Londra, l-

apărat pe Domn cu demnitate și fermitate, dar nu a putut schimba nimic din ostilitățile și dușmăniile îndreptate împotriva acestuia. Mișcarea revoluționară din 3/15 august 1865  alarmat Curtea suzerană și Puterile garante. Situația lui Cuza fu considerată iremediabil pierdută. Mariel puteri europene considerau, la unison, că menținerea lui Cuza pe tronul Principatelor Unite devenise imposibilă.

Melodia preferată a lui Cuza: Plec, dar rămân cu tine 

Cuza, care de-a lungul întregii sale domnii își manifestase intenția de a abdica, fie din sinceritate, fie din calcul, în funcție de împrejurări, a anunțat public decizia sa de a abdica, în mesajul transmis Parlamentului cu ocazia deschiderii sesiunii acestuia, la începutul lunii decembrie 1865:

”Fiți convinși că eu nu aș vrea o putere care s-ar întemeia decât pe forță. Fie în capul țării, fie alăturea cu d-voastră, eu voi fi totdeauna cu țara și pentru țară, fără altă țintă decât voința națională și marile interese ale României…” În aceste condiții, de ce era nevoie de o acțiune conspirativă, pusă la cale de un grup de complotiști, pentru înlăturarea lui Cuza d epe tronul țării? De ce nu s-a așteptat producerea benevolă a actului abdicării?

Aceste întrebări au primit mai multe răspunsuri de-a lungul timpului. În scrierile sale despre Cuza, istoricul Alexandru Lapedatu reține opinia formualtă în acest sens de către Paul Henry, istoric francez: Acesta considera că s-a procedat la abdicarea silită a Domnitorului Alexandru Ioan I Cuza deoarece complotiștii se temeau că dacă acesta ar fi renunțat la tron de bunăvoie, ar fi dobândit o popularitate ce le putea încurca planurile, dacă nu cele imediate, cele hărăzite făptuirii într-un viitor apropiat. De aceea, Cuza trebuia să abdice în momentul ales de conjurați, pentru că numai așa puteau aceștia să rămână pe deplin stăpâni pe situație.

După abdicare, Cuza a fost mutat la Palatul Cotroceni, unde l-au putut vedea agenții diplomatici ai Franței și Austriei.

Însemnătatea istorică a înlăturării lui Cuza de pe tronul Principatelor Unite. Opinii și opinii

Abdicarea silită a lui Cuza nu a fost o revoluție, aprecia Alexandru Lapedatu, decât în înțelesul în care se vorbește azi (n.r: anii 40 ai secolului XX) de revoluții pașnice. Istoricul liberal a ajuns la concluzia că abdicarea lui Cuza a fost ”un act de autoritate, bine chibzuit, bine executat și la timp venit, pentru a reașeza viața constituțională a Statului pe făgașul său firesc și normal, pentru a realiza pe altă cale decât cea închipuită la începutul anului 1859, acordul  intervenit atunci între Domn și țară asupra aducerii unui principe străin pe tronul Principatelor și pentru a pune, în această privință, Curtea suzerană și Puterile garante în fața unui fapt împlinit. 11 februarie 1866 a fost o zi gravă pentru Cuza, dar o zi bună, norocoasă, pentru destinul neamului. Fără cea mai mică atingere și turburare, în desăvârșită liniște și ordine, s-a rezolvat, potrivit voinței naționale, problema așezării dinastiei străine pe tronul României”. (Alexandru Lapedatu, Scrieri despre Cuza – Editura Școala ardeleană, Cluj-Napoca, 2023, ediție îngrijită de prof. univ. dr. Ioan Bolovan).

Despre același act, al îndepărtării lui Cuza Vodă cu de-a sila de pe tronul României, un contemporan cu acele evenimente, în speță Titu Maiorescu, are o altă opinie:

”Răsturnarea lui Cuza-Vodă a fost un fapt greu de justificat. Liber ales de națiunea din cele două Principate românești, Cuza merita o soartă mai bună și nu era lucru cuminte să arătăm Marilor Puteri, sub a căror garanție ne aflam puși prin Tratatul de la Paris, din 30 martie 1856, că națiunea se înșelase în persoana alesului ei. Unirea Principatelor, cu înlăturarea Comisiei Centrale de la Focșani, legea rurală, chiar dobândită cu prețul loviturii de stat din 2 mai 1864 și secularizarea averilor mănăstirești vorbeau în favoarea lui Cuza. În privința relei lui administrări se cuvenea, paote, mai multă răbdare, oricât de încercată ar fi fost (n.r: țara?). Căci una din calamitățile de care trebuia să scape țara, dacă era să-și aibă viitorul mai asigurat, erau desele schimbări de domn (din 1800, până la alegerea lui Cuza, vreo 15 domni în Muntenia și 14 în Moldova)”.

Titu Maiorescu, Jocuri de putere în Principate, 1866 – 1900, Editura BookStory București, 2023