Literatura poetei Carmen Sylva (pseudonimul reginei Elisabeta – în latină ”cântecul pădurii”), a fost variată și fecundă; a cultivat toate genurile, „de la cântecul liric până la poema filosofică a frământărilor omenești de a ajunge la un ideal în veci neatins, apoi drama, de la cea modernă până la cea istorică mitică, în sfârșit romanul sub feluritele lui aspecte, aproape toată gama sentimentelor vibrează în opera ei” (D. Caracostea), care se încadrează în post romantismul german, nu o dată abordând subiecte locale, specifice sufletului românesc. Câteva volume de poezii au făcut-o cunoscută în rândul literaților; amintim titlurile: Patrie, Cântece de mare, Cântece de lucrător, Mamă și copil, Balade și romanțe, unele traduse în românește. Pentru a-i cunoaște activitatea literară (inclusiv eseuri, satire, articole avangardiste, basme pentru copii) vă propun să consultați articolul Ce-a scris Carmen Sylva, semnat de D. R. Mazilu, din Revista Fundațiilor Regale (an. X, nr. 12, din 1 decembrie 1943), unde sunt trecute 79 de titluri de cărți; cele traduse în românește le vom enumera și noi la finalul acestei prezentări.
Titu Maiorescu a publicat în 1882 articolul Literatura română și străinătatea în care primele cuvinte sunt de recunoaștere a aportului Carmen Sylvei la traducerile cuprinse în Rumänische Dichtungen. Deutsch von Carmen Sylva. Mit Beitragen von Mite Kremnitz, cu o caracteristică Widmung au meine Heimat, (ediția I, Leipzig, W. Friederich, 1881; ediția a II-a în 1883, Rumänische Dichtungen, Dritte Auflage) cu traduceri din prietenul ei, Vasile Alecsandri, cel care a determinat-o să se descopere și a cuprins-o în cuvântul NOI, adică Noi, poeții…, ceea ce a făcut-o să spună cu mândrie: „Noi, Alecsandri și eu, vom trece braț la braț la nemurire”. Așadar, Regina-poetă a făcut primele traduceri din: Vasile Alecsandri, M. Eminescu, D. Bolintineanu, Al. Candiano-Popescu, G. Crețeanu, C. Conachi, Iacob Negruzzi, R. Torceanu și Th. Șerbănescu, dând posibilitatea străinilor să ne înțeleagă și să ne judece așa cum meritam. În versuri fără rimă a tălmăcit Der Rhapsode von Dimbovitza, cântece populare românești culese de Elena Văcărescu. Cartea care a făcut-o cunoscută în Germania a fost Aus Carmen Sylvas Konigreich, I. Band. Pelesch Marchen și a contribuit, la rândul ei, la cunoașterea noastră în străinătate, unde scrie despre Vârful cu Dor, Furnica, Piatra Arsă, Jepii, Caraimanul, Peștera Ialomiței, Omul, Valea Cerbului, Cetatea Babei, Piscul Câinelui, Ceahlăul și Valea Rea, fiecare cu povestea sa, la care adaugă Balta și Puiu, apoi, într-o altă ediție, Râul Doamnei și Dâmbovița. În 1885 i-a apărut volumul al II-lea din Aus Carmen Sylvas Konigreich, Durch die Jahrhunderte; iată câteva titluri și din acesta: Fiica lui Decebal, Insula Șerpilor, Dragomira, Bucur, Mama lui Ștefan cel Mare, Movila lui Burcel, În Vrancea, Meșterul Manole, Miorița, Șalga, Doncilă, Oprișan, Pietrele Doamnei, Petru Cercel, Mihu Copilul, Bogdan, Constantin Brâncoveanu, Jianu, Călugărița, Moșul și Baba, Robii, Neaga, Căderea Vidinului și Cum a găsit Alecsandri baladele. Dacă traducerile din opera sa s-ar fi făcut la timp și masiv de niște tălmăcitori talentați ca: G. Coșbuc, Șt. O. Iosif, mai târziu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Eliza S. Mândrescu, Mărgărita Miller-Verghy, Adrian Maniu (acesta, traducând un volum din poeziile Carmen Sylvei), alta ar fi fost soarta creației sale. Mă gândesc la volumul despre teatru antic Les desux masques al lui Paul de Saint Victor, tradus de Carmen Sylva în germană; de aceea a și scris în poemul Regina:
„De ce v’ați pierde vremea voi
Citind ce scriu? Degeaba toate
Abia când voi fi moartă, poate,
Mă veți vedea ce-am fost, spre-a zice:
A fost aproape om ca noi.
Păcat. A fost Regină”.
(traducere, George Coșbuc)
Dar ea n-a tipărit numai traduceri, ci și lucrări originale. Înainte de căsătorie, în jurnalul său din 1869, nota că divinitatea a înzestrat-o cu darul poeziei, însă, „Providența îmi va păstra oare, în bunătatea ei, darul poeziei? se întreba retoric. Veghez asupra acestui dar ca asupra unor moaște și mă silesc să nu alunec într-o mândrie deșartă. Ceea ce mă rog este să nu scadă cu vârsta și să păstrez frăgezimea sentimentelor necesare pentru a-mi pune tot sufletul în versurile mele”.
Specific la Carmen Sylva este faptul că a redat complexitatea sentimentelor materne, raporturile dintre copii și părinți, proclamând primatul maternității, mama fiind izvorul vieții. Ideea aceasta este ilustrată într-una din cugetările sale: „Este dat uneori femeii să trăiască sub formă de sentiment conceptul de Dumnezeu, în ceasul miraculos, înfiorător pentru că e vecin cu moartea, al creației, în explozia de încântare, când vietatea nouă îi prinde sânul și când îi este scris a fi izvor de viață. Este o încântare fără margini, cununa vieții.// Numai bărbații cred că dragostea este cel mai înalt dintre sentimente, dar ce-i iubirea aceasta fără de maternitate!// De aceea bietele femei sunt total înșelate, când egoismul și lăcomia bărbaților le răpește maternitatea și le osândește la câștigul aspru, sec și uscat al pâinii.// Mama știe de ce și pentru ce se roagă și rămâne împietrită ca Niobe când ruga nu e ascultată, căci are credința că rugăciunea trebue să-i deschidă cu forța cerul, să cucerească lumile și să găsească pe Dumnezeu, oriunde și oricine ar fi.// La urmă, biata femeie nu-l află, se mai roagă, mai nădăjduește, mai luptă și gândește că ea și neîndemânarea ei poartă vina că glasul ei nu este ascultat.// Da, și fericirea mamei este pământească fericire, cu dureri nemaiauzite, de nespus, de nedescris, căci nicio mamă nu-și descrie durerea și numai o mamă poate s’o înțeleagă”. (citat după D. Caracostea, Dinastie și creativitate. Omagiu Carmen Sylvei, în Revista Fundațiilor Regale, an. X, nr. 12, din 1 decembrie 1943, pp. 492-493). Deosebirea de esență dintre bărbat și femeie continuă astfel: „De la aceasta bărbații sunt excluși. În templul acesta, ei nu intră, chiar dacă se descalță.// Da, mamele știu de apropierea lui Dumnezeu în strâmtorarea lor, în chiotul lor de bucurie, în împreunarea mâinilor pentru rugăciune, în desnădejdea lor.// Nici un bărbat nu poate purta în pieptu-i șapte săbii, dar fiecare femeie.// Niciodată o femeie nu va crede în fericirea pământească decât în clipa unică în care primul copil suge viață la pieptul ei. Aceasta-i singura fericire curată pe pământ, răscumpărată cu apropierea morții care parcă dispare în încântarea acestui ceas.// Ea a învins doar moartea în acea clipă și a dăruit viață. Ea e biruitoare peste grozăvia de care tremură toată făptura.// Da, atunci ea simte c’o atingere degetul lui Dumnezeu, atunci ea știe că pacea se coboară peste ea și că pământul se găsește departe sub ea, căci ea însăși este pământul, ea însăși o forță a naturii, căci n-a fost înfrântă, ci a biruit.// … Dragostea dintre bărbat și femeie este cu totul trecătoare, ea durează în tăria și plinătatea ei, o clipă. Dragostea de mamă crește de la ceas la ceas și nu scade într’un secol, supraviețuind bătrâneții, rătăcirilor, păcatului, morții, pe când iubirea trupească poate să se stingă în chip miser, într’un căscat. Cum de i se înalță astfel de imnuri! Lucrul pare de neînțeles, dacă se compară cu adâncimea fericirii de mamă, cu durerea mamei și puterea de creație maternă.// … Dumnezeu se întrevede întotdeauna puțin prin mijlocirea mamei, în apropierea, în dulceața ca și în seriozitatea ei severă” (Geflusterte Wörte, III, Insomnia, 1922, pp. 29-33, citat după D. Caracostea, articol din R. F. R., amintit mai sus). Sub aceste opinii este construit romanul Deficit, publicat în 1890; este vorba de tragedia unei mame care încearcă în zadar să salveze pe fiul său mânat de instinctele destrămării. Romanul Astra a fost scris în colaborare cu Mite Kremnitz. Drama Meșterul Manole a fost reprezentată cu mare succes la Viena, dar și la Londra, Mărioara la Praga și Nurenberg, Neaga la Stockholm, toate cu subiecte românești. Poemul Iehovach a fost tradus în franceză de către Elena Văcărescu.
