Avram Iancu – 150 de ani de la moarte

Din pătimirile românilor pentru mormântul lui Avram Iancu                                                                        

Motto:

Să ne grăbim toți din toate părţile a contribui ca în locul unde zac osemintele lui să (se) aridice în curând un monument frumos, care să se vestească lumii că iubirea, stima și admirațiunea lui Iancu nu se va şterge niciodată din inimile românilor! (Iosif Vulcan – Familia, septembrie 1872)

Marele erou al nației române, Avram Iancu, născut la Vidra de Sus, comitatul Turda, în anul 1824, cel care a fost în fruntea ardelenilor în revoluția de la 1848 – 1849, luptând pentru drepturile românilor și împotriva anexării Transilvaniei la Ungaria, și-a petrecut ultimul an de viață în Baia de Criș.

Într-o scrisoare, G. Candrea din Baia de Criș îl informa pe Iosif Sterca Șuluțiu că, deoarece nu avea un domiciliu stabil, Avram Iancu se adăpostea când la unul, când la altul, dar mai ales la covrigarul român (Ioan Stupină zis) Lieber, unde, întins pe o targă, ce era dinaintea cuptoriștei, odihnea peste noapte şi de unde, prin fluierul său delecta şi încânta publicul cu melodiile sale melancolice. (Foaia poporului, iulie 1899)Încă din primăvara anului 1872, cu sănătatea șubrezită, în urma unei hemoragii, Iancu a fost

îngrijit, mai mult timp, la spitalul comitatens din Baia de Criș. După externare, revenit la Lieber, în noaptea de 9/10 septembrie 1872, un nou acces de tuse a provocat hemoragia care i-a adus sfârșitul. Covrigarul a fost acela care l-a găsit, dimineața, pe targa din prispa casei sale, fără suflare.

Înmormântarea, la care au asistat foarte mulți români adunați de prin toate părțile, a avut loc în ziua de 13 septembrie. La celebrarea ceremoniei funebre, sub pontificarea domnului protopop din Brad, Nicola Mihelţian, au luat parte 30 de preoţi în ornamente bisericeşti şi o mare mulţime de învăţători şi cantori. (Familia, 1872)

În discursul funebru, George Secula, avocat din Baia de Criș, a spus: Lupta sa a fost lupta luminii contra întunerecului, lupta libertății naționale contra sclavismului antinațional, lupta adevărului contra strâmbătății. (Federațiunea, septembrie, 1872)

Toți cei prezenți au format un convoi impresionant, care a petrecut sicriul în care își ducea de acum somnul de veci Avrămuțul lor drag, până la cimitirul din Țebea, unde îl așezară lângă gorunul lui Horea. Crucea de piatră așezată la căpătâi a fost donată de preotul bisericii din Țebea, Ioan Tisu, care pregătise crucea pentru propriul său mormânt. Inscripția de pe cruce este: „AVRAM IANCU, ADV(OCAT), PREF(ECTUL) LEG(IUNILOR) ROM(ÂNE) în anul 1848–9. …1872.”

    ***

Răsplătind eroismul cu care a luptat pentru libertatea românilor și neatârnarea Ardealului, nu puțini au fost aceia care au propus, susținut și militat pentru a se ridica, la mormântul lui Avram Iancu, un monument pe măsura măreției faptelor sale. Primul care s-a exprimat în acest sens, chiar la aflarea morții eroului Iancu, a fost marele om de cultură Iosif Vulcan (vezi motto – ul). Însă, o inițiativă concretă a fost luată abia 22 de ani mai târziu.

În anul 1894, publicistul Ioan Russu – Șirianu este condamnat la șase luni de închisoare, pe care le ispășește la Seghedin, ca urmare a unor articole publicate în ziarul Tribuna. Un consătean de-al său, Nicolae Lăzărescu, econom în Şiria, pentru a-i mângâia soarta și a-i ușura temnița, a adunat, de la consăteni, 20 de florini. Dar, reputatul publicist, preţuind cauza naţională mai presus decât pe sine, a oferit acea sumă, căreia i-a adăugat, din partea sa, încă 10 florini, ca să slujească drept piatră fundamentală la un fond cu menirea de a ridica din el la timpul său un monument la mormântul marelui nostru erou naţional din 1848, Avram Iancu, ale cărui oseminte sânt aşezate pentru veșnica odihnă în cimitirul din Țebea, aproape de Baia de Criş, şi la capul căruia se află o cruce prea simplă. Ioan Russu – Șirianu și-a motivat inițiativa astfel: Trecând astă toamnă pe la Țebea, unde odihnesc rămăşiţele pământeşti ale marelui nostru erou, am aflat grilajul dimprejurul mormântului ruinat, iar crucea de piatră abia se mai ţinea în sus.

Scânteia lui Șirianu a produs o vâlvătaie care a fost amplificată de inimile și sufletele a sute și mii de români care, din puținul lor, au sacrificat atât cât au putut, pentru îmbogățirea mormântului lui Avrămuț.

La sediul redacției ziarului Tribuna s-a creat un fond pentru podobirea mormântului marelui nostru erou naţional de la 1848, Avram Iancu, cu a cărui administrare a fost însărcinat redactorul Tit Liviu Albini.

S-au constituit și alte comitete pentru colectare de fonduri, precum cele administrate de: Aurelian Danciu, director şi mare proprietar de mine în Bucium, altul de advocatul Alexandru Filip, din Abrud. (Foaia poporului, aprilie 1894) Acest din urmă comitet, prin apelul său, spune exact ce se dorește a se realiza nemuritorului Avram Iancu: un mausoleu la mormântul din Ţebea, iar la Câmpeni, unde a fost cartierul principal al legiunilor, o statuie ecvestră.

Comitetele primeau, de pretutindeni, liste cu contribuțiile pentru monument. Unii români și-au  însoțit contribuția cu scrisori în care își exprimau sentimentele și satisfacția pentru asemenea inițiativă.

Nicolae Ionescu, din Braşov, care a donat 5 florini, scria: A ridica un monument lui (Avram) Iancu, înseamnă a ridica un monument părinţilor noştri, eroilor de glorioasă aducere aminte, care, cu dispreţul îngrozitoarelor suferinţe, au ridicat arma pentru a câştiga nouă, fiilor lor, o soartă mai fericită… Numele lui Iancu înseamnă ridicarea noastră din pulberea dispreţului, ruperea lanţurilor sclaviei, şi deşteptarea la o nouă viaţă.

Entuziasmul a fost atât de mare încât s-a recurs și la alte metode de completare a fondului. Astfel,  românii din Comloşul Mare au organizat o petrecere al cărei venit să-l folosească spre scopuri de binefacere şi naţionale. Din cei 50 de florini adunați, 30 au fost folosiți pentru ajutorarea copiilor săraci, ceilalți 20 de florini pentru monumentul lui Avram Iancu. Meseriaşii români din Brad au dat și ei o petrecere, în 5 august 1894 și au trimis întreaga sumă adunată, de 80 de florini, pentru fondul ”Monumentul lui Iancu.” O notă din presa sfârșitului de an 1894 anunța că, deoarece Tit Liviu Albini își ispășea o condamnare cu închisoarea, administrarea fondului „Monumentul lui Iancu” a fost încredinţată preotului Ioan Moţa, colaborator la Foaia Poporului.

După o jumătate de an de la lansare, pentru construirea unui monument dedicat cinstirii memoriei lui Avram Iancu se adunaseră peste două mii de florini. Dar pentru monument trebuiau câteva zeci de mii de florini, suma strânsă la acel moment putând fi considerată mică, însă, ținând cont că a fost colectată aproape numai de la poporul de rând, atât de sărac, suma este uriașă. Dar, ca orice inițiativă și acțiune naționalistă românească, din acea perioadă neagră a istoriei noastre și strângerea de fonduri pentru monumentul Iancului avea să se poticnească, iar cei care se ocupau cu colectarea să fie urmăriți, amenințați și chiar pedepsiți.

Iată ce se putea citi în presa vremii (Foaia poporului) de la începutul anului 1895: Ne-am trezit deodată cu ştiri sosite întâi din Bănat, că solgăbiraele au început a chema la sine pe adunători, a-i întreba despre adunare, şi a-i pedepsi cu închisoare şi mari pedepse în bani, uneori de două-trei ori mai mari ca suma ce au adunat-o şi trimis pentru monument. Despre vreo 15— 20 de întâmplări de acest fel avem ştire… Motivația acestor măsuri a fost că trebuia cerută slobozenie, apoi să  se adune bani. Dar, surpriză! În aceeași perioadă, maghiarii au adunat, și tot fără a cere slobozenie, pentru un monument închinat lui Kossuth, două milioane de florini, aşadar de o mie de ori mai mult decât au adunat bieții români!

Cu amărăciune constata Foaia poporului că Aceea ce este iertat ungurului să facă … nu-ţi este iertat ţie, românule …  și că (maghiarii) pentru a se aduna (colecta) nu s-a cerut îngăduinţă de la nimenea, ci cine a vrut a adunat. Nimănui nu i s-a clătit un fir de păr din cap, dimpotrivă, colectorilor li s-au adus laude, ca fii credincioși ai neamului.

La începutul lunii martie 1895, de la cabinetul primului ministru al Ungariei, Dezső Bánffy, s-a trimis porunca de a se opri adunarea banilor pentru monumentul lui Avram Iancu. Românii au fost numiți „ațâțători” iar lui Avram Iancu i s-au adus acuzații deosebit de grave, fiind numit criminal și trădător. Însuși ministrul de interne al Ungariei, Dezső Perczel, a lansat un discurs nedemn pentru un om de stat și a poruncit ca oriunde pe pământul ţării s-ar încerca ridicarea unei statui pentru numitul (Avram Iancu), mai marii acelei localităţi cercuale sau comitatense s-o împiedice sub grea răspundere personală; colectele pentru acest scop nu se pot suferi şi, întrucât s-au întâmplat colecte, colectanţii, în virtutea legilor şi regulamentelor în fiinţă, trebuie se fie traşi la răspundere, iar suma adunată să se confişte. Perczel își încheia discursul cu amenințarea că toți vinovații vor fi pedepsiți cu cincisprezece zile de închisoare şi 100 de florini pedeapsă. Și, pentru a avea și o bază legală, la 15 martie 1895, ministrul de interne emitea ordinul nr. 426/1895, pentru interzicerea ridicării monumentului lui Iancu.

Dovedindu-se a fi un ordin emis „cu dedicație” avocatul Amos Frâncu, în numele acuzatului Tit Liviu Albini, a întocmit o cerere de nulitate, pentru anularea acelui ordin, pe care o dădea publicităţii în 1 august 1895. Avocatul, demonstrând o bună cunoaștere a evenimentelor din timpul Revoluției de la 1848 -1849, animat de spiritul adevărului, a răspuns acuzațiilor aduse lui Avram Iancu de către ministrul Dezső Perczel. În circulara sa, acesta califica lupta românilor conduși de Iancu drept o crudelă vărsare de sânge comisă de românii duşmănoşi patriei, asupra maghiarilor. Dintre exemplele aduse de Amos Frâncu, pentru a demonstra neadevărul acestei acuzații, l-am ales pe cel în care este vorba despre orașul Turda.

În raportul său, căpitanul imperial Gratze a dovedit modul corect în care a acţionat Avram Iancu cu prilejul ocupării oraşului Turda: Pentru a dovedi populaţiei înspăimântate că românii au o ţintă mai înaltă decât pofta de jaf, intrai singur în oraş, împreună cu statul meu major, şi lăsai toată trupa pe câmp, în corturi aşezate pe ţărmul drept al Arieşului, fără să fi îndrăznit cineva a veni în oraş. Nici aici nu s-a întâmplat nici o violenţă, nici un jaf, deşi corpul înarmat a petrecut timp mai îndelungat.

Eu, mărturisesc sincer că dispoziţiile mele nu ar fi avut succesul norocos, iar unitatea în operaţiuni nu s-ar fi putut realiza cu o masă nedisciplinată atât de mare, dacă n-ar fi fost Iancu, un spirit care pe toţi îi înviorează, un bărbat cu o popularitate nemărginită, pătruns de respect pentru înalta cârmuire şi însufleţit de nobilul zel al naţiunii sale. Iancu a sprijinit cu fapta străduinţele mele şi a supravegheat executarea precisă a ordinelor mele cu o grijă meticuloasă, până în cele mai mici detalii ... (Silviu Dragomir – Avram Iancu, o viață de erou). Cum era de așteptat, acest demers nu a avut nici un ecou la ministru. Semnalul fiind dat, s-a trecut la acțiune.

Primul chemat să dea explicații în fața șefului poliției maghiare a fost Tit Liviu Albini. Acesta, explicând că în decembrie 1894 predase administrarea fondului „Monumentul lui Iancu”, a provocat reacția ministrului, care a dispus audierea și a lui Ioan Moța. Judecata acestora a fost scurtă și verdictul dat urgent, la începutul lunii iulie 1895. Tit Liviu Albini a fost osândit la cinci zile închisoare, iar Ioan Moţa la trei zile închisoare, amândoi fiind obligați să-şi poarte cheltuielile de întreţinere în temniţă. Pedepsele trebuiau să se aplice în cel mult 15 zile după intrarea în vigoare a judecăţii. De asemenea, întreaga sumă colectată, de 3780 de florini, 65 de creițari, 330 de lei și 50 de bani, trebuia să fie depusă la vistieria regească maghiară.

Împotriva acestei sentințe osândiţii au făcut recurs, însă, după doar câteva zile, acestora li s-a adus la cunoștință hotărârea viceşpanului comitatului Sibiu, potrivit căreia recursul a fost respins. Apărătorului celor doi împricinați, avocatul dr. Amos Frâncu, i-a mai rămas o singură cale de atac: recurs la ministrul de interne.

Cum acesta s-a antepronunțat cu privire la interzicerea ridicării unui monument care să-l reprezinte pe Avram Iancu, Comitetul de inițiativă din Sibiu, cunoscând intenţiile guvernului de la Budapesta de a confisca banii colectaţi, ce se aflau depuşi la banca „Albina” din Sibiu, a luat decizia de a-i transfera la o bancă din Bucureşti. Astfel, Tit Liviu Albini a luat legătura cu prietenul său, Ioan Slavici, și, la 12 decembrie 1894 i-a trimis 2.500 florini, în martie 1895 alți 1.500 de florini, iar în septembrie 1895 încă 430 florini; în total 4.430 de florini.

Tăcerea ce s-a așternut, timp de doi ani, asupra acestui subiect, lăsa impresia că administrația maghiară renunțase la acuzații și pretenții, însă acțiunile de cercetare au continuat în tăcere și, din vara anului 1897 administratorii fondului „Monumentul lui Iancu” au intrat iarăși în atenția poliției maghiare. În 10 iulie 1897, Ioan Moţa a fost chemat la şeful poliţiei din Orăştie, care l-a supus unui interogatoriu, cerându-i să predea fondul, deoarece acesta este rezultatul unei colecte publice.

Fără a fi judecat, spre sfârşitul anului 1897, Tit Liviu Albini a fost arestat şi deţinut timp de 13 luni în închisoarea din Alba Iulia. În sfârșit, după patru ani de tergiversări şi hărțuieli, autorităţile
maghiare i-au intentat proces lui Tit Liviu Albini, casierul Comitetului de inițiativă din Sibiu. Inițial, judecarea procesului s-a fixat pentru data de 7 iunie şi urma să se desfăşoare la Alba Iulia, dar, din cauza lipsei de probe suficiente a fost amânat pentru 4 noiembrie şi apoi pentru 30 noiembrie 1899.

În timpul procesului, procurorul regesc Lázár Miklós s-a lansat în atacuri calomnioase la adresa lui Avram Iancu, pe care l-a calificat drept „şef de bandiţi” iar acţiunea iniţiată de românii din Transilvania, pentru ridicarea unui monument în memoria eroului „ca cerşetorie politică” (Ioachim Lazăr/Nicolae Marcel Morar – Avram Iancu în memoria posterității ). Tribunalul din Alba Iulia l-a condamnat, pe Tit Liviu Albini la 15 zile închisoare și o amendă de 100 de florini, la care s-a adăugat plata cheltuielilor de judecată.

După judecarea, în 8 februarie 1889, a recursului înaintat de acuzat, pedeapsa cu închisoarea a fost majorată la zece luni, dar aceasta nu a mai fost executată, deoarece s-a considerat efectuată în timpul celor 13 luni de arest preventiv.

Între timp, în aprilie 1899, fondul pentru monumentul lui Iancu a fost adus din România şi depus la Banca „Victoria” din Arad. În această situaţie, tribunalul a decis și confiscarea sumei de „4.701 florini, adunată pentru monumentul lui Avram Iancu şi a dispus viceşpanului din Arad să sechestreze banii …”. (Ioachim Lazăr/Nicolae Marcel Morar). Astfel a luat sfârșit un proces în care, de fapt, nu a fost judecat Tit Liviu Albini ci Avram Iancu, și, prin el, neamul românesc din Ardeal.

***

Procesul, și mai ales gravele acuzații aduse lui Avram Iancu de către procurorul Lázár Miklós au provocat un șir de proteste, atât din partea românilor, cât și în presa străină. Chiar dacă aproape întreaga presă maghiară și-a făcut un titlu de glorie în a-l insulta pe cel pe care îl considera cel mai mare dușman, a fost și o excepție. Într-un articol apărut în revista „Het” se spune că: Dacă acel procuror reg. într-adevăr aşa s-a esprimat, valahimea din Ardeal are drept şi motiv să se indigneze. Motiv, fiindcă Avram Iancu a fost într-adevăr erou, a fost politician onest chiar şi în greşelile sale şi n-a fost, la nici un caz, şef de bandiţi. (A fost) Și drept … Procurorul din Alba Iulia adecă, dacă în adevăr a numit pe Iancu „haramia vezér”, atunci ori nu cunoaște această figură interesantă şi nobilă, ori nu voiește a-1 recunoaște aşa cum scrutările nepreocupate ale istoriei îl prezintă. Românii au tot dreptul să se indigneze de acesta … (Unirea, decembrie 1899)

Presa din Viena (Deutsche Zeitung) a avut o poziție corectă, condamnând atitudinea procurorului Lázár Miklós: O mare indignare domneşte în întregul popor român, dincoace şi dincolo de Carpaţi, dincoace şi dincolo de Piatra Craiului. Memoria lui Avram Iancu … a fost de curând ofensată, nu doară din partea prezidentului vreunei reuniuni culturale maghiare, pentru că cu aşa ceva suntem obișnuiţi, ci din partea unei autorităţi regeşti, într-un mod extrem de revoltător. Cu ocaziunea unei pertractări finale, ţinută în faţa tribunalului din Alba Iulia, procurorul de acolo s-a lăsat răpit de declaraţia rămasă necondamnată din partea prezidentului, că Avram Iancu a fost un „haramia vezér”, ceea ce însemnează şef de bandiţi… cuvintele acestea ale unui procuror de stat regesc au provocat în inima poporului român indignare furtunoasă şi adâncă amărăciune … Pentru că Avram Iancu e sărbătorit din partea tuturor românilor ca cel mal mare erou naţional. (Tribuna poporului, ianuarie 1900).

Presa românească, atât din Transilvania cât și din România, cum era și firesc, a publicat numeroase articole în apărarea memoriei lui Avram Iancu. Câteva titluri sunt concludente: Spiritul marelui Avram Iancu (Tribuna), Memoria lui Iancu (Unirea), Procurorului hienă (Convorbirile literare).

***

Afrontul adus memoriei lui Avram Iancu a declanşat o puternică mişcare în rândurile tineretului român. Trei tineri studenți aveau să lanseze un apel la acțiune și vor fi eroii unui alt proces răsunător.

La o reuniune a mai multor studenți de la Universitatea din Cluj, tânărul orădean Coriolan Steer și-a exprimat  dorința de a merge la Ţebea, pentru a depune o cunună pe mormântul marelui erou, toți ceilalți primind cu încântare ideea. Orădeanul, împreună cu alți doi colegi, Ioan Scurtu și George Novacovici, au luat decizia ca, în numele studențimii clujene, să plece la Țebea. Călătoria s-a desfășurat în mare taină, de teama autorităților.

În ziua de 31 decembrie 1899 cei trei tineri au ajuns la Țebea. Fiind dimineață, întâi au intrat în biserica din apropiere, având cu ei o cunună de lauri, pe a cărei panglică tricoloră scria: Dormi în pace! Noi veghem. Tinerimea română lui Avram Iancu. Bătrânul preot Ioan Tisu a fost plăcut impresionat de gestul înălțător al tinerilor și, după oficierea slujbei de dimineață, i-a dat cuvântul lui Ioan Scurtu care, după ce a depus cununa pe altar, a rostit câteva cuvinte în memoria lui Avram Iancu. Apoi, cu toții, s-au deplasat la mormântul lui Avram Iancu unde, după ce cununa a fost așezată pe crucea de piatră, George Novacovici a ținut un discurs funebru. La sfârșit s-a cântat „Deșteptă-te române!” (Familia, ianuarie 1900)

Cum era de așteptat, administrației maghiare nu i-a trebuit prea mult timp ca să afle și să reacționeze. Exista premisa deschiderii unui nou proces intentat românilor, pentru respectul, prețuirea și dragostea arătate eroului lor, Avram Iancu. Notarul din Baia de Criș deschidea o anchetă și dispunea confiscarea cununii, motivul invocat fiind un citat din discursul lui Novacovici: Jurăm pe mormântul tău, Iancule, că nu vom avea linişte până nu ne vom dobândi drepturile noastre egale cu celelalte naţiuni. (Foaia poporului, ianuarie 1900)

Tinerii studenți au fost citați în 13 februarie 1900 la judecătoria din Baia de Criș, acuzați fiind de agitație contra religiei, fiind „bănuiți temeinic”: Ioan Scurtu că în biserica din Țebea, cu toată protestarea preotului greco-catolic (?) Ioan Tip (corect Tisu) și în cursul liturgic a ținut un discurs în memoria lui Avram Iancu; George Novacovici „pentru că a rostit un panegiric despre faptele eroice ale lui Iancu, iar Coriolan Steer pentru că, împreună cu colegii lui, au încununat mormântul lui (Iancu) cu o cunună pe care se afla o panglică în tricolorul național românesc și cu inscripție. (Familia, februarie 1900)

Vestea noului proces a fost primită cu consternare în tot ținutul Zarandului, peste tot în Munții Apuseni, iar tinerimea română de pretutindeni s-a declarat solidară cu acțiunea acuzaților. În ziua procesului, în prezența unui public numeros, acuzații au răspuns întrebărilor numai în limba română, au recunoscut faptele de care sunt acuzați și s-au declarat solidari în toate. După dezbateri agitate, s-a dat sentința. Dacă de vina delictului contra religiei au fost absolviți, acuzații au fost condamnați fiecare la câte șase săptămâni temniță ordinară și 250 coroane amendă. Iar cununa se confiscă.

Un citat din răspunsurile lui Ioan Scurtu demonstrează atitudinea dârză, demnă și mândră a acuzaților: Sunt fericit că pot lua cuvântul ca acuzat, pentru făptuiri de care totdeauna mă voi simţi mândru şi pe care totdeauna le voi săvârşi. Aici, în faţa justiţiei, noi avem să răspundem pentru o faptă nobilă (…) Actul de acuză nu-i act juridic, e act de prigonire politică.

Recursul înaintat de avocaţii apărători avea să se judece în 26 iunie, la Deva. Pentru a fi de față și a-i susține pe cei trei împricinați, au sosit români din toate părțile Transilvaniei, delegați ai tinerimii clujene, ai românilor din Budapesta şi din Viena. Acestora li s-au alăturat numeroşi delegaţi din Orăştie, Hunedoara, Haţeg şi Turda. Cu toții au umplut sala tribunalului și i-au ovaționat și încurajat pe cei trei acuzaţi.

Acuzații și apărătorii se așteptau la reluarea procesului dar, spre surpriza întregii asistențe, și mai ales a reprezentanților presei maghiare, procurorul a retras acuzațiilor. Decizia a fost următoarea: Întreaga procedură a judecătoriei din Baia de Criş, împreună cu verdictul întreg, se nimiceşte. Cu toate acestea, pentru doi studenți: Ioan Scurtu şi George Novacovici se va deschide un nou proces, la judecătorul de instrucţie din Deva, sub acuzația de agitaţie împotriva statului, în timp ce Coriolan Steer ieșea definitiv din cauză. O altă surpriză a constituit-o declarația procurorului, care recunoștea că Iancu poate fi preamărit, că Iancu e recunoscut şi de maghiari drept un luptător ideal al libertăţii. O declarație menită să mai aline suferințele și nedreptățile aduse românilor și memoriei lui Iancu, dar greu de acceptat de maghiarime. Totuși, trebuia să se dea satisfacție și acesteia, ceea ce s-a și întâmplat.

La începutul lunii noiembrie 1900, judecătorul de instrucție din Deva i-a interogat pe Ioan Scurtu și George Novacovici, cu privire la cuvântările lor de la Țebea. Dezbaterea procesului a avut loc la Deva, în 26 septembrie 1901, în lipsa lui Ioan Scurtu, hărțuit în mai multe procese

și plecat din țară, la sfatul avocaților. Datorită pledoariei avocatului Francisc Hossu-Longin, George Novacovici a primit o condamnare ușoară: zece zile de închisoare şi 100 de coroane amendă, plus cheltuielile de judecată. Procurorul însă, nemulțumit, a făcut recurs și, la începutul lunii aprilie, s-a dat sentința definitivă: două luni de închisoare şi amendă de 200 coroane. În urma procesului, Francisc Hossu-Longin declara că a obținut „extrădarea” cununei, pentru că nu aş lăsa ca s-o ardă, sau să o liciteze.
Cununa i-a fost restituită lui George Novacovici și a fost așezată din nou pe crucea de la mormântul lui Avram Iancu. Jandarmii au intenționat s-o confiște din nou dar, nereușind, s-au mulţumit să-i taie doar panglica tricoloră. Și, pentru ca să nu mai dispară, cununa a fost depusă din nou în biserica din Ţebea. (Ioachim Lazăr/Nicolae Marcel Morar )

***

Cei trei studenți nu au suferit doar prigoana jandarmilor și umilințele instanțelor de judecată, ci regimul le-a pregătit lovituri şi pe altă cale, cu repercusiuni pentru cariera lor viitoare. O notă de presă de la începutul primăverii anului 1900 dădea de știre că la Universitatea din Cluj au fost citaţi în cauze disciplinare studenţii G. Novacovici, C. Steer, I. Scurtu.

Mai întâi, Ioan Scurtu, student în drept şi absolvent în filosofie, s-a prezentat la decanul facultăţii de litere pentru a susține doctoratul, însă a fost refuzat, pe motivul cercetării în chestia Iancu. Și, pentru a da un exemplu tuturor studenților care ar mai îndrăzni să continue tumultuoasa luptă pentru onoarea naţională, pornită de studenții clujeni, toți trei au fost exmatriculați de la Universitatea din Cluj, cu o pedeapsă suplimentară pentru George Novacovici, care a fost eliminat de la toate şcolile din ţară, ca el să nu mai poată învăţa să se facă om învăţat. (Foaia poporului, iulie 1900)

Ca și în cazul procesului de la Deva, decizia Universității din Cluj a fost hotărâtă de guvern, rolul principal avându-l ministrul de interne Wlassics: Toate prigonirile de la Universitatea de la Cluj în cauza Iancu s-au aranjat şi s-au îndeplinit la directa somaţiune după expresele ordine şi în forma reclamată de guvern, care a dictat profesorilor chiar şi verdictele. Mâna neagră a guvernului, aceasta şi numai aceasta este culpabilă de brutalele prigoniri de la Universitatea din Cluj. (Ioachim Lazăr/Nicolae Marcel Morar) Astfel s-a încheiat înălțătoarea mișcare a tinerimii studențești române pentru apărarea memoriei lui Avram Iancu, care a șocat administrația maghiară, dar care a constituit, pentru întreaga suflare românească din acea vreme, exemplul omagiului și respectului ce i se puteau aduce eroului naţional, într-o perioadă în care orice formă de manifestare românească era considerată drept act de trădare. Totodată, mișcarea a contribuit la consolidarea conştiinţei naţionale şi la făurirea unei noi generaţii de luptători, ce şi-au adus aportul la înfăptuirea, în cele din urmă, a statului unitar, România.

În testamentul pe care la scris în 20 decembrie 1850, când avea doar 26 de ani, Iancu mărturisea  scopul luptei, dar constata, cu tristețe, neîmplinirea speranțelor sale: „Unicul dor al vieţii mele este să-mi văd naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acum, durere, fără mult succes, dar tocma acum cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica.”

Datorită dragostei lui de neam și țară, a dăruirii, luptei și sacrificiului în sluj

ba bietului și obiditului popor, Avram Iancu a pătruns adânc și pentru totdeauna în sufletul și conștiința românilor.

Ce este Iancu pentru România și neamul românesc și despre datoria noastră Francisc_Hossu-Longinde a-l păstra veșnic în memorie o spune Iosif Vulcan: „Ascultați

șoaptele frunzelor din codri seculari, și acele vă vor șopti de faptele lui Iancu; ascultați cântecele române ce răsună din deal la vale, și acele vă vor încânta cu admirațiunea lui Iancu; ascultați palpitările inimii poporului român, și acele vă vor încălzi cu iubirea lui Iancu. În tot locul și totdeauna (îl) găsim pe Iancu și memoria lui nu se va şterge din sânul poporului român în eternitate! Să adorăm totdeauna memoria acestui mare martir între martirii noştri!” (Familia, septembrie 1872)