Azi se fac 100 de ani. Mă bătea un gând să merg până acolo, că e la doar 19 km. 4 ore și 4 minute dacă aș porni pe jos. Dar rămân. Plouă afară. Oare ploua și acum 100 de ani? Se prea poate. În Franța plouă mult primăvara. Mai bine răsfoiesc internetul. Social media e plin de articole, gânduri mărețe, poezii și poze care dezbat cele întâmplate. Dar subiectul e abordat în mod special în cel mult opt țări care au avut de pierdut sau de câștigat în urma acelor semnături. Țin minte în ce circumstanțe am auzit pentru prima oară de cele întâmplate aici în vecini. Acum zeci de ani, mergând către bunica, Feri bácsi m-a oprit din drum și m-a întrebat dacă știu ce îi doare cel mai tare pe maghiari. Copil fiind mă gândeam la ceva durere fizică, nicidecum la numele unui palat. Mi-a povestit câte ceva apoi mi-a recomandat să țin minte data: 4 iunie. Și așa am făcut. Eram mai bogată cu o dată, dar nu cu mult mai mult.

Trebuie să întâlnești pe drum mulți oameni pe care să-i doară, sau nu – ca să înțelegi cele întâmplate. Și aș minți dacă aș spune că acum sunt o mare cunoscătoare. Cel mai bizar e ca durerea unora să fie fericirea altora. Ușor nefiresc, nu? Totuși, în unele locuri se comemorează, iar în altele  se sărbătorește această zi. Mă gândesc și la familiile mixte. Ele oare ce fac? Nu se salută de dimineață și unul aprinde o lumânare când celălalt poate arborează drapelul?

Și ce fac eu azi? Trăiesc și mă bucur de viață. Din care categorie fac deci parte? Cine mă va condamna și cine mă va încuraja? Trebuie să îmi aleg tabăra? Dacă trebuie, o aleg pe cea deschisă la dialog. Unul echilibrat în care ne ascultăm unii pe ceilalți și încercăm să înțelegem durerea/fericirea celui de lângă noi.

Trebuie să ai o curiozitate și o deschidere să răsfoiești cărți și să asculți opinii, să vizionezi documentare și trebuie să te oprească cineva din drum să îți istorisească despre. Așa am ajuns ca azi dimineață chiar și alegerea culorii bluzei pe care urma să o port mi-a atins o coardă sensibilă. Se poate oare roșu? Ori se cuvine negru? Feri bácsi oare m-ar mustra? Oare mi s-a “stricat” identitatea? Se poate asta strica? Sau mi-am pierdut-o mutându-mă dintr-o țară în alta? (am bifat cinci până acum)

Îmi place să mă gândesc la cele petrecute în trecut. A contempla este de ceva vreme marea mea pasiune, iar azi am un subiect pe care nu îl pot ocoli. Nici nu trebuie. Nu îmi plac subiectele tabu. Libertatea de a gândi și a te exprima ne caracterizează pe noi turdenii, încă din 1568. Îmi vin în minte nume de istorici, scriitori, poeți, jurnaliști, dar mă gândesc și la cei care își dau cu părerea pe facebook scriind “sunt” cu â din a. Câte opinii, câte păreri. Cât de mulți suntem și cât de puțin știm. Dar cel mai dureros e când alegem să rămânem neștiutori, inflexibili. Alegem să rămânem în beznă și nu căutăm lumina cunoașterii.

Peste încă 100 de ani poate se va așterne praful peste acel palat și acea pagină a istoriei. Nu își vor aminti nici unii, nici alții de cele ce au fost. Cel mai trist ar fi dacă nu ar mai fi CINE să-și aducă aminte. Doar de noi depinde…

 

În imagine: Palatul Marele Trianon, de la Versailles, locul unde s-a semnat tratatul din 4 iunie 1920, prin care se consfințea ”de jure” unirea Transilvaniei cu România, hotărâtă de Adunarea Națională a Românilor din Ardeal, reunită în 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia. 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.