După cucerirea Daciei, Împăratul Traian, fiind conştient că este unul dintre cele mai importante mijloace de menţinere a dominaţiei asupra provinciei şi a unei eficiente exploatări a resurselor minerale ale acesteia, a construit drumul care făcea legătura între portul danubian Drobeta şi Porolissum. Acest drum, ale cărui urme, pe alocuri, se mai văd şi în zilele noastre, trecea şi prin Potaissa, aşezarea dacică din apropierea unor bogate zăcăminte de sare. Acest minereu de mare valoare și aflat la suprafață, a fost exploatat în mod sistematic de către ocupanţii romani, până la retragerea aureliană din anul 274.

La Potaissa, Turda de astăzi, aşezare de pe malurile Arieşului, râu cunoscut în antichitate sub numele de Aureus, romanii au construit un pod de piatră, beneficiind de mari specialişti în domeniu, de materiale la îndemână, piatra și lemnul, şi stăpânind tehnologii avansate, precum vestitul ciment, a cărui reţetă a rămas secretă până în zilele noastre.

Deoarece Legiunea a V-a Macedonica a fost adusă la Potaissa abia în anul 168, după expediţia antimarcomană, se presupune că podul de peste Arieş a fost realizat de către militarii Legiunii a XIII-a Gemina, staţionată, încă din anul 106, la Apulum, Alba Iulia actuală. Informaţii despre acest pod ne dă Balázs Orbán, în cartea „Oraşul Turda şi împrejurimile”,  publicată la Budapesta în 1889. Astfel, aflăm că, la vărsarea Văii Sândului, drumul roman trecea Arieşul, podul de piatră fiind situat în amonte de actualul pod de cale ferată al fostei fabrici de ciment. Ca orice edificiu roman podul de piatră de peste Arieş a dăinuit mai bine de un mileniu.

Spre sfârşitul domniei sale, regele maghiar Imre I (1174 – 1204) a emis un act de hotărnicie în care este menţionată  cetatea din satul Sânmiclăuş (Szentmiklós) care apăra podul de peste râul Arieş. Acest sat era pe locul fostei aşezări civile Potaissa, aşezată la poalele platoului dominat de castrul roman.

Nu s-a descoperit, până acum, nici un act care să pomenească momentul în care podul roman îşi încheie activitatea, sau motivul pentru care a fost abandonat, dar istoricul Benkö József (1740 – 1814) scrie că spre sfârşitul secolului al  XVIII-lea a văzut rămăşiţe ale picioarelor vechiului pod roman, însemnând că peste Arieş era, la acel timp deja un alt pod.

În 1833, turdeanul Ercsey József scria că se mai vedeau capetele podului, cu coloane de

piatră cu capiteluri frumos ornamentate şi cu basoreliefuri cu simbolul râului și o broască mare, şi alte patru picioare cu ornamente sculptate şi cu inscripţii care, din păcate, erau imposibil de descifrat, din cauza trecerii timpului și a eroziunii factorilor de mediu.

În 1882, când se documenta pentru realizarea cărţii amintite deja, Balázs Orbán a mai văzut

Sursa fotografiilor: Colecția personală Petru Suciu

încă întreg capul de pod de pe malul drept al Arieşului. În acea perioadă erau scoase, cu ajutorul bivolilor, 42 de blocuri de piatră în formă de L, care, probabil, susţineau grinzile şi balustrada podului. În albia râului mai erau câţiva stâlpi de  susţinere a podului, înalţi de 2 -3 stânjeni (4 – 6 m). Au fost recuperate şi alte sute de blocuri de piatră cioplite, care au fost folosite la ridicarea Palatului Finanţelor şi a altor clădiri din oraşul Turda. Pe malul stâng, B.O. a văzut resturi din celălalt cap de pod, constituit din blocuri de piatră zidite şi stâlpi groşi de stejar, înfipţi adânc în albia râului, care aveau rolul de postament pentru stâlpii de piatră ai podului.

B.O. spune că pe piedestalul vechiului pod roman a fost construit un pod de lemn care, ulterior, a fost mutat mai la vale de două ori, ultima dată pe amplasamentul celui actual: „acel pod vechi era de mare însemnătate pe această linie de comunicaţii intense dar nu era pe locul celui de acum ci mai sus, probabil că atunci fiind încă în folosinţă drumul cel vechi roman, şi acest pod era construit pe piedestalul vechiului pod roman, care a durat până acum aproape, iar mai târziu a fost mutat mai la vale, unde se varsă gatul morii în Arieş, ai cărui stâlpi se mai văd şi azi, și mai târziu l-au mutat unde se află acum.”

Un act regal unguresc de cancelarie, din anul 1075, vorbește despre „vama ocnelor de sare în locul ce se cheamă…Aureus…”, care se afla la podul de peste Arieş din Turda, iar Balázs Orbán ne spune concret cum se vămuiau cei ce treceau râul.

Astfel, în anul 1612, o decizie locală stabileşte taxa de trecere peste pod de 1 ban pentru un bou, 2 bani pentru un cal, şi tot 1 ban pentru un om. Turdenii care introduceau mărfuri în oraş erau scutiţi de taxă.

O altă decizie, de astă dată din 30 mai 1626, obliga la plata taxei de vamă pe toţi cei ce treceau podul, chiar şi pe nobili, şi, ce este  interesant, nu erau scutiţi nici cei care treceau Arieşul prin apă sau, pe timp de iarnă, pe gheaţă; iar în anul 1656 se scutesc de plată nobilii care transportă marfă pentru uz propriu, mai ales lemne.

Sursa foto: Colecția personală Petru Suciu

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, conform recensământului Ungariei din 1784-1787, Turda avea aproape șapte mii de suflete, încadrându-se printre primele zece orașe ale Transilvaniei („Primul recensământ al Ungariei din 1784-1787” – Jenő Danyi și Zoltán Dávid, Bp. 1960, p. 328).Orașul cunoscuse o dezvoltarea datorată poziției sale geografice centrale favorabile și bogatelor zăcămintele de sare. Industria meșteșugărească devenise înfloritoare, remarcându-se tăbăcăriile, olăriile și cizmăriile, precum și o fabrică de bere. Importanța sa era amplificată și prin faptul că Turda era și capitală de comitat. Toate acestea au condus spre o intensificare a comerțului și implicit a transporturilor. Se impunea construirea unui pod nou peste Arieș, care să răspundă noilor cerințe.

Despre János Kövecsi (1771-1804), constructorul podului acoperit de lemn de la Turda, se spune că s-a născut în Lutița (Agyagfalva), Harghita. S-a stabilit și a lucrat la Turda, unde și-a întemeiat o familie, și probabil aici a și murit.

Fără a avea studii de specialitate, el a dobândit cunoștințele tehnice necesare colaborând cu un specialist în domeniu, Ferenc Kovács. Astfel, el a primit sarcina de a realiza un nou pod peste Arieș, în locul celui vechi.

Se disting două etape în construirea podului, prima desfășurându-se între anii 1798-1804. S-a cercetat Valea Arieșului pentru a se alege sursa pentru materialul lemnos. A fost aleasă pădurea dimprejurul localității moțești Lupșa, transportul buștenilor făcându-se cu plutele, pe Arieș. După selectarea materialului lemnos adecvat s-a comandat piatra fasonată pentru cele două capetele ale podului, pentru fixarea cărora s-au bătut pilonii în anul 1801.

A doua fază, cea a construcției propriu-zise a podului, a început în anul 1804, când au fost terminate cele două capete de pod zidite, și s-a încheiat în anul 1815.

Durata de construcție de 17 ani se consideră excesiv de lungă, dar se explică prin faptul că în acei ani natura s-a dovedit potrivnică, ploile torențiale au provocat numeroase viituri, ceea ce a dus la sincope în aprovizionarea cu materialul lemnos.

S-au folosit atât bani publici, cât și donaţii nobiliare locale şi din tot comitatul Turda-Arieş, iar munca manuală și atelajele necesare au fost asigurate de locuitorii oraşului. Întreaga construcţie era din lemn, până şi niturile şi cuiele, îmbinările fiind realizate prin cioplire. Originalitatea podului consta în faptul că a fost construit fără stâlpi de întărire şi a fost susţinut de o structură boltită, tot din lemn. Laturile podului au fost învelite cu şindrilă, dar acoperişul era din ţigle. Podul avea o deschidere de 48 m, iar lăţimea lui permitea trecerea concomitentă a două căruţe. La cele două capete erau amenajate încăperi pentru vameşi. Pe malul drept al podului clădirea era sexagonală, iar cea de pe partea stângă, spre oraş, era mai mare, de formă patrulateră, ambele construite din ruinele castrului roman, ceea ce le dădea o anume soliditate.

Kövecsi a proiectat și construit podul fără pilon intermediar, lucru remarcat și de Balázs Orbán, care scrie: „Construirea podului din Turda se bazează pe teoria podurilor cu lanţ numai că în locul armăturilor de fier toată construcţia este susţinută de un arc de lemn care aici, unde Arieşul este destul de lat şi acest arc se întinde de la un mal la altul, susţine întreaga construcţie destul de grea, fără să aibă în apă vreun picior sau un pilon, şi rezistă bine.”

Totuși, se pare că această structură a cedat în timp, astfel încât în deceniul 8, sau 9, al secolului XIX, podului i s-a atașat, pentru susținere, un pilon central, în mijlocul albiei Arieșului. Mai târziu, după anul 1900, a fost necesar ca să se suplimenteze cu încă doi piloni, laterali, în apropierea picioarelor din piatră.

Erau semnele că bătrânul pod obosise și nu mai făcea față solicitărilor unui trafic devenit mult mai intens, dar și evoluat, față de cel cu un secol în urmă. Se impunea înlocuirea mândriei și simbolului orașului Turda. Circulaţia pe acest pod a fost sistată în data de 26 iunie 1909, o dată cu punerea în funcție a celui nou, iar demolarea s-a făcut între anii 1912-1913.

Încă de la inaugurare, la capătul din stânga al podului a fost fixată o inscripție în piatră, bineînțeles în limba maghiară, a cărei traducere, făcută de cercetătorului Loránd Mádly de la Institutul de Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca, este următoarea: „Priveşte acest pod, măreaţa realizare a Transilvaniei, ridicat cu cheltuieli mari, dar cu griji şi mai mari, pentru binele comun, cu ajutorul Domnului, prin intermediul contelui Sfântului Imperiu, Domokos Teleki de Sic, comite suprem al nobilului comitat Turda, cu ajutorul graţios al ilustrului Guberniu al Transilvaniei, sub supravegherea laborioasă a domnilor locotenenţi ai oraşului Turda, Miklós Lászlo, Cseh Boldizár şi a omului țării Követsi János, maistru constructor principal; ridicat în 1804, a ajuns la finalitatea dorită sub conducerea locotenentului Ostroviczy József, în 1815. Călătorule, admiră aici meşteşugul, maestrul care înfruntă natura, măreaţa operă care învinge apele pe care până şi râul, murmurând sub forţa sa herculeană, o priveşte”

Un model al podului și al plăcii cu inscripția, realizat la scara 1:25, se află la Muzeul de Transport din Budapesta.

După ce podul a fost demolat, placa inscripționată a fost trecută în inventarul orașului și păstrată o bună perioadă de timp. Din păcate, zbuciumatele evenimente istorico-politice ce au urmat, au făcut ca aceasta să se piardă.  Doar insistența și pasiunea istoriografului Horațiu Groza a dus la descoperirea și recuperarea a câtorva bucăți din acea placă, acum expuse la Muzeul de Istorie din Turda.

*

Două întâmplări au rămas în amintirea urbei, în legătură cu podul de lemn şi obtuzitatea consilierilor locali ai vremii.

În deceniul 7 al secolului al XIX-lea, un moşier din Luncani a solicitat Primăriei Turda permisiunea de trecere peste pod a unui vehicul cu o încărcătură grea, pentru a se deplasa spre Cluj. După discuţii și dezbateri lungi și contradictorii, care au durat aproape o lună, consilierii locali au dat un răspuns negativ, probabil gândindu-se la siguranţa podului.  Dar moșierul nu putea să aștepte atât de mult, intervenise probabil pe ale căi, și până la hotărârea consiliului, vehiculul trecuse deja, de două săptămâni.

Altă întâmplare povesteşte că proprietarul unui mare depozit de materiale de construcții, în mare parte material lemnos, aflat în apropierea podului, a vrut să instaleze un paratrăsnet pe clădirea acestuia, pentru a-şi proteja proprietatea. Aflând, consilierii locali nu au permis acest lucru, exprimându-şi îngrijorarea pentru soarta podului, acesta putând fi deteriorat în cazul în care paratrăsnetul ar fi atras un trăsnet.

Dar s-a întâmplat ca, într-o zi, în lipsa primarului Turzii, care se afla la Cluj, un fulger s-a abătut tocmai asupra podului, deteriorând una din grinzi. Întors acasă, acesta le-a reproşat consilierilor că nu au avut grijă de „mândria oraşului”.

*

Nu se știe când au început lucrările la podul de fier de la Turda, însă pe o carte poștală ilustrată, editată la Turda și circulată în vara anului 1904, el apare alături de vechiul pod de lemn. Este posibil ca cele  două  poduri  să fi funcţionat câţiva ani împreună, existând informaţia că podul nou din fier a fost inaugurat în 3 iulie 1909, într-o zi de sâmbătă.

Podul a fost proiectat şi asamblat de Retezár Gerő (inginer şef regal – királyi főmérnők), dar structura din metal a fost executată la firma fraţilor Fabritius din Sibiu. Această  firmă  Gebrüder  Fabritius  –  Eisenkonstruktionen Apparatebau- und Dampf-kesselfabrik a fost înfiinţată în anul 1873 şi a funcţionat întâi ca forjă de cupru în Orlat. În 1899 fabrica înregistra o extindere, prin care a luat fiinţă o secţie pentru confecţionat cazane din fier, iar din 1901 a început să se specializeze pe structuri metalice pentru poduri. (Volker Wollmann – „Patrimoniu preindustrial și industrial în România” pag. 161-162 )

Podul de fier a fost martorul unor evenimente importante pentru istoria Turzii şi a ţării. După Unirea cea Mare de la 1 Decembrie 1918, pe acolo au trecut armatele române, care au intrat în Turda la 18 decembrie. La primirea trupelor române de noua administrație românească a orașului au asistat mii de turdeni români, care au așteptat acest moment timp de secole. Drapelele tricolore românești fluturau pretutindeni, arborate la instituții, pe catargele stâlpilor ce încadrau strada principală și purtate de cetățenii entuziasmați.

Din păcate, acest pod a avut viaţă scurtă, deoarece în timpul celui de al doilea război mondial, la 4 septembrie 1944, după trecerea pe acolo a trupelor eliberatoare româno-sovietice, a fost aruncat în aer. În loc s-a construit un pod din beton, dublat de un al doilea, construit în anul 1999.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.