Tricolorul și România, pe cărți poștale franțuzești, de la începutul secolului al XX-lea

Una dintre marile puteri ale Europei care si-a manifestat simpatia și sprijinul în momente cruciale ale Istoriei României, a fost Franța. Cărți poștale editate la Paris și Toulouse, în perioada primului Război Mondial, dezvăluie sentimentele Franței față de România și înțelegerea deciziilor politice de la București.
Imprimeria L. Marotte, din Paris, a editat setul de ilustrate „AuxAllies” dedicat aliaților din prima conflagrație mondială. Fluturele era laitmotivul tuturor ilustratelor, ceea ce le diferenția fiind de natură coloristică și vestimentară. Pe cartea poștală „Roumanie Roumania” corpul delicatului fluturaș este reprezentat de o frumoasă româncă ce poartă, pe bust, o ie, iar pe cap o maramă. Delicatele aripioare sunt în culorile tricolorului nostru național.

Din aceeași perioadă datează și altă ilustrată, în care România este reprezentată de o frumoasă și elegantă femeie care poartă, cu mândrie, vestimentație în ton cu moda timpului, dar în culorile drapelului românesc.
După izbucnirea primului Război Mondial, România a ales starea de neutralitate, până la 14 august 1916. Ilustrata emisă de editura „Vise” din Paris înfățișează cu multă înțelegere hotărârea de nebeligeranță și, în mod sugestiv, motivația. România este reprezentată de o femeie care-și apără averea, având tricolorul într-o mână, iar cu cealaltă acționând macazul care nu permite imperiilor (locomotivele) să-i treacă granițele. Interesantă și deviza însoțitoare: „Prudența este mama securității” o adaptare, pentru starea de neutralitate a Românie, a proverbului românesc „Prudența este mama înțelepciunii”.
Cea de-a patra ilustrată, poate cu cea mai puternică simbolistică, ne este oferită de editura „DocksJaponais” din Toulouse. Spre deosebire de celelalte, această carte poștală demonstrează forță, hotărâre, demnitate, precum și atitudinea României față de politica expansionistă a Rusiei. Fără un text explicativ, mesajul editorului este fără echivoc. Chiar dacă vulturul răpus și în agonie nu este bicefal, este limpede că reprezintă Rusia țaristă, pentru că România este personificată prin Bourul care, de pe vremea domnitorului moldovean Petru Mușat (1377), a fost emblema principatului Moldova. Și pericolul, amenințarea și rapturile teritoriale ale imperiului alb, roșu mai târziu, s-au manifestat și produs la granițele de răsărit ale Moldovei.
Iată cum niște vechituri, desconsiderate de foarte mulți dar apreciate, adunate și salvate de la distrugere de către colecționari, pot provoca privitorului sentimente, stări și atitudini de mulțumire.

Într-o frumoasă legendă se povestește că, în anul 1821, la chemarea la luptă a lui Tudor Vladimirescu a răspuns și un anume Dragomir care, înainte de a pleca de acasă a primit, de la cele trei fiice ale lui, câte o batistă; de la cea mare una albastră, precum frumoșii săi ochi, din partea mijlociei una galbenă, să-i amintească de cosițele ei și una albă de la mezină, simbol al sufletului său curat. Primele două batiste le-a pus în buzunarele mantalei, iar pe ce albă în buzunarul de la piept al vestonului.
S-a întâmplat ca, în toiul luptei, acel tată să primească un glonț chiar în inimă, căzând secerat. Înainte de a-l îngropa, camarazii lui, cercetându-i buzunarele, au dat de batistele primite de la fiicele sale, doar că cea de la piept, din albă cum era, se înroșise cu sângele eroului.

Unul dintre oșteni a avut ideea de lua cele trei batiste, care acum erau, una roșie, alta galbenă si a treia albastră, le-a legat intre ele si le-a prins în vârful unei ramuri rupte dintr-un stejar, și cu acest stindard in frunte, au luptat mai departe.
Ca orice legendă și aceasta conține un sâmbure de adevăr. Istoria consemnează faptul că steagul revoluţiei de la 1821 avea ciucuri tricolori.
Domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica i se datorează adoptarea tricolorului ca drapel de luptă al Țării Românești, în anul 1834,culorile fiind dispuse orizontal însă inegale, în sensul că jumătate superioară a flamurii era roşie, având pe ea mai multe stele aurii, iar partea inferioară se partaja, în mod egal, între galben şi albastru.

Revoluția de la 1848, prin Guvernul său provizoriu, în decurs de o lună, a adus două modificări tricolorului românesc. Mai întâi, la 14 iunie, s-a decretat că „Steagul Național va avea trei culori: albastru, galben, roșu”. Dispunerea culorilor se păstra pe orizontală, cu diferența că acum ocupau suprafețe egale, iar cea albastră era situată în partea superioară. Apoi, la 13 iulie, tot printr-un decret, se stabilea dispunerea verticală a culorilor, cu precizarea că: „Lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind”. Aceasta a fost forma finală a drapelului României, purtat, apoi, pe câmpurile de luptă, de militarii-eroi, pentru realizarea „României Mari” precum și pentru eliberarea țării de sub ocupații străine.