În 4 iunie 1920, prin semnarea Tratatului de la Trianon, Marile Puteri recunoșteau Unirea Transilvaniei cu România și înfăptuirea statului național unitar, realizate de facto la 1 Decembrie 1918.  Era victoria principiilor de drept internațional potrivit cărora popoarele au dreptul inalienabil de a-și decide propriul lor destin.

Dar a fost, cu adevărat, și o victorie a delegației României? Hotărârile luate de delegațiile celor patru mari puteri, cu privire la teritoriile revendicate de către România, corespundeau cu promisiunile făcute cu patru ani în urmă?

Iată ce afirmă Milton G. Lehrer (1906 – 1969), evreu american, în cartea „Ardealul, pământ românesc” editată în anul 1944 și reeditată în anul 1989: La Trianon i s-a atribuit României un teritoriu mai mic decât acela la care ea avea dreptul conform principiului etnicității, decretat de președintele Wilson.

Adevărata  frontieră  etnică  și  lingvistică  dintre  România  şi Ungaria a fost trasată în Tratatul încheiat în 1916 între români, pe de o parte şi Puterile Aliate, pe de altă parte.

***

La 17 august 1916 se semnase, la București, Tratatul de alianță a României cu Antanta, de

Ion. I.C. Brătianu

către Ion I.C. Brătianu, în calitatea sa de prim – ministru al României, și de reprezentanții Angliei, Franței, Rusiei și Italiei. În schimbul intrării în război de partea Antantei, României i se recunoștea legitimitatea alipirii teritoriilor: Transilvania, Crișana, Maramureș, Banat  și Bucovina. Prin Articolul III al tratatului, marile puteri recunoșteau României dreptul de a anexa teritoriile Monarhiei austro-ungare, iar Anexa IV stabilește limitele teritoriale:

„Linia de demarcațiune va începe pe Prut, la un punct al hotarului de acum între România și Rusia, aproape de Novoselița şi va urca acest fluviu până la hotarul Galiției la confluența Prutului cu Ceremușul. Apoi ea va urma frontiera Galiţiei şi Bucovinei și aceea a Galiției și a Ungariei, până la punctul Stog (cota 1655). De acolo ea va urma linia de separaţie a apelor între Tisa şi Viţa, pentru a atinge Tisa la satul Trebușa deasupra locului în care se unește cu Vișa. Din punctul acesta ea va coborî pe talvegul Tisei până la 4 km în josul confluenței sale cu Someșul, lăsând României satul Văsăros-Nameny. Ea va urma apoi direcțiunea sud-sud-vest până la un punct (situat la) 6 km la răsărit de orașul Debrecen. Din acest punct ea va atinge Crișul la 3 km, din jos de unirea celor doi afluenți ai săi, Crișul Alb şi Crișul Repede. Ea va trece apoi pe Tisa la înălțimea satului Alde, la nord de Szeged trecând la Apus de satele Orosháza şi Békéssámson, la 3 km, de care va face o mică curbă. De la Algye linia va coborî talvegul Tisei până la confluența sa cu Dunărea şi apoi va urma talvegul Dunării până la granița actuală a României.”

În urma armistițiului semnat la 11 noiembrie 1918 Primul Război Mondial se sfârșise. Antanta ieșise victorioasă, iar Imperiul Austro – Ungar, pierzând, se destrămase. A urmat o perioadă de tratative și negocieri pentru stabilirea condițiilor de capitulare și de trasare a noilor granițe.

La 1 Decembrie 1918, în cadrul Marii Adunări Populare de la Alba Iulia, reprezentanții românilor ardeleni au proclamat unirea Transilvaniei cu România, însă Ungaria contesta dreptul românilor asupra Ardealului, opunându-se ocupării și preluării puterii politice și administrative, locale și centrale.

Sfârșitul primei conflagrații mondiale avea să aducă o modificare în rândul marilor puteri aliate, locul Rusiei fiind luat de S.U.A., care nu a recunoscut tratatele anterioare. Chiar și ceilalți aliați au avut o serie de ezitări în ceea ce privește statutul diplomatic al României, acesteia reproșându-i-se încheierea armistițiului și semnarea păcii separate cu Puterile Centrale din 7 mai 1918, prin care s-a încălcat prevederea Tratatului de alianță privind obligația tuturor părților de a nu încheia pace separată, ceea ce a determinat  guvernele aliate să considere că România nu mai era o țară aliată, ci neutră, deci, tratatul de alianță devenise nul.

La aceste acuzații, Ionel I. C. Brătianu a avut o replică pe măsura funcției sale și a sentimentelor înalte față de Țară: Nici legal, nici practic, nici moral noi n-am fost nici un singur moment în pace reală cu inamicul. Tratatul de la București nu a fost niciodată sancționat, nici ratificat de rege. Moralmente, regele, la fel ca și armata și poporul său, nu încetaseră să aștepte cu nerăbdare momentul reintrării lor în acțiune. Reprezentanții militari și civili ai Aliaților la Iași își continuau cooperarea lor în vederea acestui moment. De asemenea, fără nici o zi întârziere, România a răspuns la chemarea Aliaților, când aceștia au crezut că posibilitățile unei acțiuni militare erau favorabile României și chiar în ziua în care armata generalului Berthelot trecea Dunărea, trupele române eliberau linia tranșeelor, care nu încetase niciodată, în timpul păcii de la București, să fie o linie fortificată între două popoare inamice.

Rezultatul a fost că, la 15 ianuarie 1919,  aliații au recunoscut statutul de aliat al României, și au acceptat participarea la Conferința de Pace de la Paris în această calitate. Dar, marea prietenă, Franța, anunța că Tratatul de alianță din 1916 va constitui doar o bază de discuție la Conferința de Pace. Era un semnal că, în final, promisiunile din 1916 nu vor fi respectate.

La 18 ianuarie 1919 a început Conferința de Pace de la Paris, având drept obiectiv stabilirea noii configurații politico-teritoriale, elaborarea și semnarea tratatelor de pace între statele victorioase și cele învinse în Primul Război Mondial. Au participat 27 de state, printre care și România. Marile puteri, prin reprezentanții lor: Georges Clemenceau din partea Franței, Woodrow Wilson, din partea S.U.A., Lloyd George din partea Marii Britanii și Vittorio Orlando din partea Italiei, au condus lucrările, încă de la început reușind să producă nemulțumiri, luând decizia, de-a dreptul discriminatorie, de a împărți, în mod arbitrar, statele participante în două categorii: state cu interese generale, care urmau să ia și deciziile, acestea fiind ele, marile puteri, și state cu interese limitate, adică statele mici, ai căror reprezentanți nu aveau dreptul să participe la ședințele ce urmau să discute probleme care le vizau în mod direct, fiind doar audiați. Astfel, principiul egalității între state era spulberat.

Reprezentantul Belgiei a protestat împotriva acestei împărțiri arbitrare a statelor, protestului raliindu-i-se și Ionel I. C. Brătianu, șeful delegației române.

La  Conferința  de pace  de la  Paris,  Ionel  I.  C. Brătianu a  susținut  cu  dârzenie drepturile României, cerând să se respecte granițele acceptate și stabilite de Aliați în 1916, susținându-și fiecare  revendicare teritorială pe studii și memorii extrem de documentate, și de hărți etnografice. Însă tot efortul său și al celorlalți membri ai delegației române a întâmpinat contestații și reproșuri tocmai de acolo de unde se așteptau mai puțin, anume din partea unuia dintre reprezentanții Franței.

Despre Emmanuel de Martonne, Victor Tufescu, întemeietorul geografiei moderne din

Emmanuel de Martonne

România, spunea că „ne-a iubit țara ca pe a doua patrie, pe care a studiat-o creând luminoase orientări științifice și care a îndrumat în formarea lor, pe unii dintre geografii țării noastre.” Iar geograful George Vâlsan îi aducea elogii pentru contribuția la stabilirea granițelor României: „În sfârșit, biruința a venit. Provinciile românești înstrăinate și-au dat mâna cu țara liberă pe deasupra munților și râurilor. La Paris se hotărau frontierele. În comisia de pace tot el (Emmanuel de Martonne) a fost cel care a făcut rapoartele … Și le-a făcut cu aceeași rigoare științifică, cu aceeași imparțialitate, caracteristice întregii sale opere, daruri de care era în primul rând nevoie spre a se recunoaște o dreptate atât de mult întârziată.”

Se pare că George Vâlsan uitase de scrisoarea pe care geograful francez i-o adresase la 19 ianuarie 1919, în care spunea: „Aș fi dorit doar ca compatrioții dumneavoastră, stabiliți aici (la Paris) pentru a face „propagandă” să fi dat dovadă de mai multă măsură și mai puțină ambiție. Publică broșuri care le fac mai mult rău decât bine, și hărți despre care sunt obligat să spun că sunt false.”

Hărțile în discuție erau cele care au stat la baza încheierii tratatului de la București din 1916, în care, marile puteri, și în special Franța, s-au angajat să satisfacă revendicările teritoriale ale României.

Prin această afirmație Emmanuel de Martonne se înstrăina de interesele României, acuzând drept „propagandă”  hărți întocmite de specialiști, în conformitate cu răspândirea elementului național românesc majoritar, un fapt istoric dureros și real.

Ionel I. C. Brătianu a dus o adevărată luptă pentru respectarea tratatului din anul 1916, care era, de fapt, marea sa realizare, ostilizându-și pe cei patru mari aliați, mai ales pe reprezentantul Franței prietene, Georges Clemenceau, care spunea că șeful delegației României „ar merita să fie expulzat din Franța, încadrat de doi jandarmi.”

În timpul negocierilor de la Paris, în țară se așteptau vești despre evoluția șanselor noastre, cele sosite fiind contradictorii. Iată un fragment din articolul Care este situația României?apărut în Gazeta poporului, din 22 iunie 1919, în care se exprimă temerile cu privire la atitudinea Antantei față de România și teama de a pierde o parte din Banat: „Cu mare încordare toată suflarea ro­mânească așteaptă sosirea veștilor de la Pa­ris. Veștile vin, nu-i vorbă, dar unele spun una, iar altele alta și omul nu știe ce să mai creadă. Când că am câștigat Bănatul, când că am pierdut o parte din el, când că Antanta ne iubește, când că nu prea vrea să știe de dorințele noastre. În chipul acesta nici una nu pare a răspunde pe de­plin adevărului. Mărul de ceartă, în jurul căruia se învârte vorba și supărarea, este Bănatul, aceasta este odată știut, de toată lumea. Pentru câștigarea lui întreagă se dă lupta, deoarece nu ne-am putea învoi odată cu capul să știm că atâția Români neaoși să ajungă sub stăpânirea sârbească.”

În același articol, se informează cititorul că: Niște telegrame venite de la Paris spuneau anume că sfatul celor 5 învățați cari statoresc hotarele României, urmează cu lucrul mai departe. Au și statorit chiar granițele viitoare și le-a adus la cunoștinţa Dlui ministrului Brătianu, care n-a vrut să iscălească însă contractul, zicând că așteaptă să vadă ce vor zice și ceilalți miniștri din România… Dealtfel toți Românii sunt una și nu lasă ca drepturile noastre să fie știrbite.

La Consiliul de Miniștri din 14 iunie 1919 au participat și reprezentanți ai Ardealului, dintre aceștia, Iuliu Maniu declarând că este „împotriva oricărei știrbiri a cerințelor noastre naționale şi contra încălcării neatârnării şi demnității României.”

Regele Ferdinand I a vorbit de jertfele făcute de România în război, și a avut cuvinte de admirație pentru poporul său. În încheiere, regele a spus că nu știe dacă se va găsi un guvern, care să iscălească pacea în felul în care a fost alcătuită.

În continuarea articolului se spune că „s-a ho­tărât ca președinția Consiliului să alcătu­iască un comunicat prin care să se arate că s-a hotărât chemarea d-lui Brătianu la București, pentru a raporta în mod amănun­țit asupra situațiunei, şi a lua parte la sfătuirile ce vor avea loc.”

Ionel I. C. Brătianu a părăsit Parisul în seara zilei de 2 iulie 1919, intrând în așa-zisa „politică de rezistență”.

La 10 septembrie 1919, Marile Puteri au semnat, la Saint-Germain, Tratatul de Pace cu Austria, și i-au adresat, Prim – Ministrului României, somația de a semna fără obiecții tratatul. Ionel I. C. Brătianu a refuzat și, pe 12 septembrie 1919  și-a dat demisia din fruntea Consiliului de miniștri. Această demisie a fost primită cu satisfacție, la Paris, de Consiliul celor patru, tensiunile dintre România și Aliați dispărând.

La 4 iunie 1920 se semna, la Trianon, Tratatul de pace cu Puterile Aliate și Asociate, pe de o parte, și Ungaria, pe de altă parte. Din partea României semnatari au fost Nicolae Titulescu și Ion Cantacuzino.

***

Istoricul Milton G. Lehrer afirmă că la Paris României i-au fost refuzate „fruntariile prevăzute  în  tratatul  de  alianță  din 1916 și a fixat linia de demarcație dintre România şi Ungaria cu mult spre  răsărit, urmărind în aceasta cele mai multe din indicațiunile prevăzute pe  harta  redactată  după  sugestiile  marelui  patriot  ungur Kossuth. În felul acesta au rămas în afara teritoriului național românesc  porțiuni  de  teritorii  având  o  structură  etnică majoritar-românească.

Același istoric american susține, în Ardealul, pământ românescToate hărțile etnografice și lingvistice care au fost dresate la sfârșitul secolului al XVIII-lea și în sec. XIX și XX de geografi, etnografi și lingviști, indiferent dacă ei au fost unguri, germani, austrieci, francezi, englezi sau italieni, toate monografiile și lexicoanele, toate studiile privitoare la linia de demarcație etnică între români şi unguri, dovedesc, până la evidență, că granița etnicității românești spre apus depășește frontiera trasată prin Tratatul din 1920 … Absolut  pe  toate  hărțile dresate la sfârșitul secolului trecut ca și pe acelea din secolul al XX-lea,  frontiera  etnică  românească  depășește  frontiera româno-ungară  din  1920.

În continuare, Milton G. Lehrer le pomenește pe cele mai cunoscute astfel de hărți: aceea publicată în 1889 de Institutul Geografic Austriac („Völker-Karte von Europa”); hărțile publicate în 1888 de Gustav Gröber, profesor de filologie romanică la Universitatea din Strasbourg (Ausbreitung der Romanischen Sprachen în Europa, Strasbourg, 1888), harta publicată de I. Novikow în La Politique internationale, Paris,1886; harta publicată de James Caterly în Les Roumains, Paris,1908; harta publicată  de Paul Langhans (Der rumänische Volksboden und die staatliche Entwicklung des Römentums) în 1915, harta lui Elisée Reclus în Nouvelle géographie universelle, vol. III, Europe Centrale, Paris, 1878. (În această lucrare, Elisée Reclus scria: „Nașterea și reînvierea Românilor este una dintre problemele cele mai interesante ale istoriei. Românii formează acum națiunea cea mai considerabilă prin număr din Ungaria și Transilvania. Ei ocupă în masă compactă o mare parte din Banat și mai mult de jumătate din regiunea muntoasă ce domină la est câmpia maghiarilor); harta publicată de  Istituto Geografico de Agostini, Novara, în L’Europa etnico-linguistica în 1916; harta etnografică a României întocmită de Karl Haushoffer reprodusă în Silviu Dragomir în Transilvania înainte și după arbitrajul de la Viena.

Toate aceste argumente erau aduse pentru a demonta acuzația maghiarilor că Ungariei i s-a făcut o mare nedreptate prin hotărârile Tratatului de la Trianon.

În fine, ca o concluzie, istoricul american afirmă: „Dacă în 1920 s-a comis o nedreptate, nu ungurii au să se plângă de ea, ci românii, căci dincolo de frontiera politică au fost lăsate în teritoriul unguresc mai multe insule de români.”

De fapt, la Trianon, România a pierdut Crișana de Vest, a renunțat la Banatul de Severin, iar din Maramureșul Istoric nu a primit decât mai puțin de jumătate.

Bibliografie: Milton G. Lehrer – Ardealul pământ românesc; Ionela Corina Tudose  – Relațiile româno-americane la Conferința de Pace de la Paris; Victor Tufescu – Emmanuel de Martonne, făuritor al geografiei moderne și rolul său în formarea geografiei românești; George Vâlsan – Opere aleseGazeta poporului, Sibiu, 22 iunie 1919.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.