Dolores Castro – Ce este experiența?

În 12 aprilie 1923, la Aguascalientes, Mexic, se naște Dolores Castro Varela (foto). Poetă,prozatoare, eseistă și critic literar, aceasta îsi desfășoară activitatea ca și profesoară de literatură la Universitatea Națională Autonomă a Mexicului, la Universitatea Iberoamericană, și în instituții precum Școala de Arte Frumoase din Veracruz sau Școala de Jurnalism Carlos Septién García. A pus bazele postului de radio XEUN-FM din Mexico City, a lucrat ca și redactor-șef la revista Barco del Papel, membru al comitetului editorial Suma Bibliografica, și colaboratoare la numeroase reviste (Fuensanta, La Palabra y el Hombre, Nivel, Poesia de America, Revista UIA). De-a lungul anilor a primit considerabile distincții printre care Premiul Național de Poezie Mazatlán din 1980 pentru poemul Ce e experiența? (Que es lo vivido?), Premiul Iberoamerican de Poezie Ramón López Velarde în 2013, Premiul Național de Științe și Arte în Literatură și Lingvistică in 2014 și Medalia José Emilio Pacheco în 2016. Poezia lui Dolores Castro adună metafore ce invită cititorul să asculte o voce a cărei expresie naturală este poezia. Durerea și iubirea sunt exprimate aproape în mod abstract în opera sa, iar principalele teme sunt tăcerea, durerea, singurătatea, iubirea și căutarea fericirii.

Du-te

Du-te, întoarce-te străin

fără să te arunci în mare cu fiecare clipă si să o cuprinzi

în profunditatea sa

întinde-te într-o clipită

și pentru a fugi de groază,

nu te uita.

Numai marea se întoarce o dată și încă o dată.

Du-te și nu te întoarce,

să nu fie nici măcar monument de sare.

 

Du-te, întoarce-te străin

cunoaște terenul De Te Duci

și nu Te Întoarce.

 

Pictură de Constanța Abălașei-Donosă

Câteodată

 

Uneori nu mai este posibil

ceea ce se întâmplă aici:

În loc de piept la piept pentru o iubire ce s-a topit

găsim doar pescari,

cadavru devorat de alt cadavru

și orbi ce conduc pe alți orbi

spre abator.

 

Și nu este cea mai cruntă moartea, ca să mori

cine apucă să scape?

Cel mai cruntă este acest mod nedrept și meticulos

de a smulge fiecare petală de pe suflul vieții

și a șterge speranța.

Și a șterge speranța!

 

Frigul

 

În miezul nopții

de la un pas la altul

cineva se predă întunericului.

 

Cine ar cânta?

doar un fluier de frică

poate,

presimți în spate

profunda singurătate

în interiorul urechilor

în șuierarea bruscă

a frigului.

 

Cine plânge

 

Acest mod ondulant de a vedea printre lacrimi

cristale ce se desprind

piedică ce se pierde în mișcare

și murmur de voci interioare

care pornesc și se opresc

între noduri de tăcere în

gât.

 

Haikai

 

Spune cu dragostea ta

toată pielea și parfumul

din jur.

 

Ultima lumină

însă în întuneric

Tu rămâi cu mine.

 

Pământul sună

 

Pământul sună

Iar eu sunt pustiită,

goală pe dinăuntru, tristă.

Tinerețea mea se întinde ca o aripă

Țeapănă și neagră precum o rândunică.

Copaci foarte groși mă scutură

Iar cele mai liniștite ape m-au rănit.

Pământul sună.

Plânge de iubire si e gol

în timp ce iubește.

Și ucide și mângâie.

Cine ne încuie tare

ca floarea în tăcerea ei roșie

de pleoape înecate

sau de petale închise!

Pământul sună:

Ape, copaci bătrâni:

Pământ pe corpul meu!

 

Ce e experiența?

I

Ce e experiența,

În ce por a rămas

sau în ce rafală?

 

Pod către întuneric

Sau pantă rapidă

a unui zâmbet

ce se stinge,

dar și căldură

în mijlocul umbrei,

locuită

de creaturi care caută cu blândețe

felul propriu de a dormi

pe când o fereastră

se închide spre est

și lumina după-amiezii

se răspândește în tăcere.

*

Totul este în regulă:

Fețele lucrurilor nu mințeau

știau doar să strălucească,

în felul lor secret de a cădea,

știau doar să zică:

este așa, așa este,

pe măsură ce căderea lor devenea mai rapidă

s-au făcut ghem,

și în adăpostul lor vorbeau cu voce joasă

despre ceea ce ar fi vrut să fie.

*

Sub forma gri a cenușii,

atâtea tonuri de roșu,

atâtea limbi

vor să se dezlege

pentru a arde;

atâtea șiruri de aer

care s-au bucurat de greutate și conștiință

pe vremea sa,

susțin hârtia

de mătase

pentru a ascunde

fantome,

care încă tușesc încet

pentru a nu

dispărea.

II

Nimeni nu ar spune încotro sau în ce fel.

Nimeni nu s-a întors. Încotro să îți arunci privirea,

oarbă precum albul ochilor?

Nimeni nu ar spune încotro sau în ce fel.

Aripile nu au apărut. Trecerea orelor

cutremură umbrele și odihna.

Ghemele de mătase ale mediului

anunță doar întunericul:

tăcerile crisalidei, oarbe și statornice

este ceasul nocturn, rostogolirea peste același corp

care nu are răspunsuri:

gingiile roz ale bătrânului

nu mai pot mușca adevăruri acre

dar în vis, dar în mătase și statornicia sa

loviturile vieții

își pierd brutalitatea.

*

Există soare, bântuie încet

Pictură de Constanța Abălașei-Donosă

astrele invizibile

atent la zgomote, este căldură acolo afară.

Precum inimile recent smulse de la victime

bate dorința de a trăi,

porumbel cenușiu încă în mișcare

ciocănind cenușa pe trotuare adormite.

Oferă și ia viață în fiecare zi,

devorează fulgi acizi și încă calzi

îneacă țipetele

făcându-i timizi

cuvânt de zi cu zi.

Nu traversează cercul

pentru a găsi promisiuni și daruri.

Locuiește colțul,

Interior, iluminat

cu lumină artificială:

și tipă, și tipă, țipă înăuntru

până ce crapă tavanul și pereții

precum și peretele pieptului

pentru a forma acest șir de cuvinte.

III

Unde e visul meu

Și respirația lentă, șuierătoare a pieptului meu?

 

Nu se mișcă muzica

nici nu avansează printre undele luminoase.

 

Se mișcă dinții

mușcând acest fruct al unui tărâm străin.

Fruct al niciunui arbore

de loc fără profil.

 

Unde este iubirea mea?

Aici, aici! În mijlocul niciunei ore

dar da.

IV

Este marea

ce se întoarce după ce a fugit de o mie de ori

Sunt zilele și ritmul lor de hoinar

ce devorează liniștea.

Este marea și zilele:

 

Sunt orele de trecere redublate

Și nopțile trecătoare

cu lunile lor ce cresc și descresc,

Este soarele cotidian și strălucirile sale,

cerul nopții.

unde îi apar ochii seculari

multe stele reci.

 

Sunt eu

cu o cutie impunătoare

unde păstrez întrebări.

V

Este după-amiază, umbra se mărește:

clădirile înalte, cuștile de aur

se ridică pas cu pas: autobuzul

evită un sunet de frâne și obstacolul

Abia văd. Să ne ridicăm, și fiecare singur

În această mulțime.

 

Șoferul joacă șotii

ridică biletul, și îndeamnă: du-te în spate!

În spate la ce?

din ale sale zece ore de lucru,

în timp ce furnicile urcă și coboară.

Acolo, în cuștile de aur, birocrații

din tura de seară

se duc după fumul țigărilor lor

în afara ferestrelor

a trecut ora cafelei, și a ultimei glume

încărcate de culoare.

Palizii inactivi,

se uită și ei

după-amiaza târziu, în timp ce cu toții

ne întrebăm: de ce și pentru ce?

VI

Era furia deghizată în moarte

și viața alături de ea

joc nebunesc de sânge:

tratamentul omenesc se confruntă cu umbra

lovită de probleme diferite.

 

Apariția tăcută a instinctelor,

urmărirea,

și cumpărarea, și vânzarea,

vinde, se vinde,

acțiunea zilnică.

 

Era moartea scutului său și al lancei,

umbra culorii sale,

și iluzia pământească de a fi oameni

condiția lor.

VII

Credința în Dumnezeu

nu se recunoaște:

Și cum acest trafic de oțeluri:

nemiloase

în intersectarea cu semenii săi;

asamblate

precum niște roți dințate ale unei mașini

nebune.

 

Roțile dorm pe orbite:

fluieră fără vise în timp ce învârt

zilele și nopțile din interiorul toracelui

fără a modifica ritmul sângelui

fără a trezi vreo

inimă iubitoare.

VIII

Este adevărat că poposește într-un loc,

în cel mai izolat, adăpostită de suflări și uitare,

nu știu cum să o definesc,

doar să o simt:

 

În visul tresărit e prezent;

În negrul pleoapei închise

și în viitorul meu sigur.

Un păr subțire o separă de plăcere

și consumă

ca o linguriță de zăpadă

orice înălțime în vârful său cel mai înalt.

 

Cine se pune cu ea?

Doar iubirea până la ultima suflare

Numai iubirea depășește urma sa.

IX

Nu e doar o singură moarte

este moarte cu mii

de înfățișări diferite.

 

La sosirea zilei

În cea mai bună noapte,

la mijlocul vieții.

Mâna mea deține moarte,

praful aripilor sale între degetele mele

îmi amintește că este în viață.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.