Gânduri de toamnă

Gânduri de toamnă

Torc funigei pe câmpie,

Sună pe dealuri

Frunza uscată de vie.

 

Reci și’ncâlcite,

Ca’mprăștiatele-mi cânturi,

Trec peste codru

Neguri purtate de vânturi.

 

Valsuri din harfe

Mor pe câmpiile sure;

Bocet de fluier

Scutură frunza’n pădure.

 

Plânge’n răstimpuri

Lanu’nnecat în parfumuri –

Veșnic cu ele

Sufletu-mi umblă pe drumuri…

 

Motiv

 

Cântă sfios pe luncă-un stol de fete,

Cu soarele ce se gătia s’apună,

Pădurea, hohotind a voie bună,

Își adunase aur mult în plete…

 

Un glas atunci s’a aplecat să-mi spună,

Cu pipăiri de-o’nvăpăială sete:

Să’ncerci așa, să cânți și tu, băiete,

Cu florile, cu luncile’mpreună…!

 

…Și-am încercat cu frică și sfială,

Drumeț neîndemânatec, ca oricare

Pe urmă tot mai mult, mai cu’ndrăsneală.

 

Iar azi ca dintr’o rană’n sângerare,

Din inimă-mi, în dulce’nvălmășeală,

Curg cântecele fără de-ncetare…

 

 

 

Glasuri în noapte

 

Stau drepți în lună plopii din ogradă,

Orașu-i mort…ard stelele cu pară,

Se-aprinde’n colț o vâjâire rară

Lăsând pustiu și noapte iar pe stradă.

 

Eu singur cu frumoasa mea povară,

Cu ochii dați imaginilor pradă,

Pierdut în dulcea ritmurilor sfadă

Tot mai veghiez…și cât va fi de-aseară!

 

Tresar. Pe-o clipă’n clinchet de căpestre

Mi s’a părut c’aud bătăi la scară

Și-un vuet, ca un murmur de orchestre…

 

Dar nimeni nu-i: bătrânii meri, la geamuri,

Fac planuri pentru dalba primăvară,

Mișcând pe vânt înmugurite ramuri!…

 

Fulgi și petale

 

Sălbatec mi-e sufletul iară,

Sălbatec, tehui și cu fumuri,

Că nu știu ce are cu floarea

Ce-o vântură merii pe drumuri…

 

M’atinge beteala lor moale

Pe frunte, pe ochi, pe pleoape –

Și…vai, cum aș vrea să tot ningă,

Petalele lor să mă’ngroape!

 

Sub finul lințoliu de floare,

Culcat ca pe un pat de jertfelnic, –

Să-și culce eterna văpaie

Nestinsul meu dor feciorelnic!

 

Noaptea cu pătrar de lună

 

Noaptea cu pătrar de lună

Gândurile-mi par povești…

Lacul râde, vântul sună,

Merii-mi cântă la ferești.

 

Cu privirea către stele,

Răzimat de geamul scund,

Tac și-ascult, după perdele,

Graiul apelor pe prund…

 

Tac și simt cum mă’nfioară

Visul tainic, visul sfânt,

Care n’o să-l mai am doară

Niciodată pe pământ…

 

…Lacul râde, vântul sună

Merii-mi cântă la ferești,

Noaptea cu pătrar de lună

Gândurile-mi par povești.

 

Sămânța

 

Nepăsătorul suflet, în furtună,

De mii de ori, săracu’a’ngenunchiat,

Dar dorul lui aprins și întraripat

Nimic n’a fost pe lume să-l răpună.

 

Precum un pom, de vânturi încercat –

Adese ghiara rea frunzișu-i sună

Și-adeseori toți norii se răzbună

În trunchiul lui bătrân și fulgerat…

 

Dar ce folos de atâta descărcare

Cu vifore și fulgere tirane

În bietul trunchiu, ce-abia de se mai ține!?

 

…Sămânța lui svârlită’n câmp tresare

Din mii de dedesupturi suterane

În primăvara caldă care vine!

 

 

Cântecul ploii

 

Un fulger alb…

Acum, acum

Pe vârf de crâng.

 

Cresc umbre mari

Și’n lung de drum

Salcâmii plâng…

…Ce glas profund!

Sub bolți de crăngi

Sfărmări de val…

 

Pierdute’n vânt

Tresar tălăngi

Pe muchi de deal.

 

…În geamul meu

De mărăgrint

Răsună, rar, –

 

Par’c’ai svârli

Cu bani de-argint

Într’un pahar…

 

Floarea-soarelui

 

De când răsare și până asfințește,

De mii de ani purtând același dor

Și chinuită de-un nestins fior

Ea-i cântă zilnic imnuri și-l slăvește.

 

Dar el de mii de ani strălucitor

Se’nalță’n scări de-argint dumnezeiește

Și abia cu’n zâmbet doar o’nvrednicește

Trecând pe drum în veci nepăsător.

 

Ce-i pasă lui de bietul ei amar!?

…Iar ea văzând că toate-s în zadar

Se’nchide tristă, rând pe rând, în sine.

 

Și veșnica-i nădejde-amăgitoare

Vărsându-și-o’n sămânța ei de floare

Și-o pune toată’n anul care vine…

 

Inima poetului

 

Gem răsculate în căldarea nopții

Pustietăți de vânturi și zăpadă,

Cu răgete de’nflămânzite fiare

Scutură lanțuri viforul pe stradă…

 

Aud talazul zguduind copacii,

Mâniei oarbe largul nu-i ajunge –

Măreața frământare a norilor

Cu mii de doruri inima-mi străpunge.

 

O sete nouă de viață mă îndeamnă

Cuirasa pieptului, ca pe un fulg

S’o sfâșiu, din comoada-i colivie

Aprinsă, calda inimă s-o smulg…

 

În nesfârșirea nopții răsculate

Cu’nvolburări de vânturi și zăpadă

S’o svârl prin geam, să’nvețe marșul vieții

Din viforul ce șueră pe stradă…

(Poezii din volumul de poeme ”Fum de jertfă” – ediția a II-a, Colecția Pagini Literare, Imprimeria ”Arieșul” Turda 1940)

Sursa foto: Colecția personală Petru Suciu

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.