Suspect de COVID: Corespondență din arest preventiv: 6,66

Atâția metri pătrați măsoară camera în care mi-am petrecut ultimele zece zile. Firimiturile cuvenite din suprafața holului și a băii nu le-am mai pus la socoteală. De zece zile trăiesc în cunoștință de o veste pozitivă. Cea a rezultatului la testul COVID. Mi-a dat cu plus!

Camera care, odată ce am intrat în izolare, s-a transformat, pentru mine, în celulă și dormitor. Am numit celulă această încăpere, deoarece acolo am petrecut zece zile eu și cu mine!  În acea cameră mi-am petrecut timpul cu plăcere. Am citit cărți, am privit pe fereastră cerul albastru și tot grație ferestrei am admirat florile din geamul vecinului de vizavi.

Din câte știu, la închisoare, cei pedepsiți (indiferent de fapta comisă), erau trimiși la izolare, singuri cu ei înșiși. Diferența constă în aceea că mie nu mi-au ținut de urât doar patru pereți. În timpul petrecut la izolare am devenit (redevenit) prietenă cu multe obiecte, din care de câteva chiar uitasem. Acum le-am redescoperit. Grilajul de fier forjat ce stă de strajă la fereastra mea, chiar dacă are frunze de metal, tot grilaj rămâne. Gratiile, chiar împopoțonate cu motive domestice, tot gratii rămân. Dar, cu toate acestea, nu mi-a trecut prin cap să evadez din celula mea urcându-mă pe acoperișul apartamentului vecinului de la etajul II.

În cele zece zile nu am numărat nici orele, nici minutele scurse. Eram doar cu mine și aveam o sumedenie de treburi de făcut. Ne-am redescoperit, eu și cu mine. (Acest dualism nu reprezintă un simptom al schizofreniei: Încerc doar să subliniez diferența dintre acel ”eu” care se grăbește, aflat mereu în întârziere, care are lucruri mărunte, dar importante, de făcut și acel ”eu” care are timp să recitească, pentru a nu știu câta oară, poezia preferată, să găsească comori nedescoperite, ascunse printre rânduri, să îndemne bonsaiul să înfrunzească, după ce a fost toaletat, să-și admire colecția de pietre, să-și rânduiască cerceii, să scrie în jurnalul pe care nu la- deschis de mult prea mulți ani, să compună scrisori, să privească aburii din ceașca de ceai, ce evadează prin fereastra deschisă, să alinieze lumânările, să asculte muzică clasică și să se privească în oglinda așezată pe birou.

Și de toate astea îmi dau seama doar acum. Am prieteni și oameni dragi sufletului meu, care îmi trimit poze cu primăvara din pădure, care îmi strecoară cafea prin ușa întredeschisă, care mă sună pentru a-mi cere să-i ajut să caute o telecomandă pierdută, pe care-i însoțesc pe drumul lor până la serviciu, oameni care îmi cântă și îmi arată priveliștea ce se vede de la fereastra lor, care îmi trimit emoticoane mari cât ecranul telefonului, oameni cărora le este teamă să nu mă însingurez în izolare. Lor le spun: Fiți fără grijă! Mi-am savurat fiecare clipă de ”singurătate”.

Momentul cel mai greu a fost când a început să îmi tremure mâna, după ce am văzut rezultatul testului. M-a cuprins atunci o teamă atât de mare, încât a trebuit să mă așez pe podea și acolo am rămas preț de câteva minute. Odată prăbușită, nu îmi mai rămânea decât să mă ridic doar în sus, așa cum și Luceafărul, doar în jos putea să coboare. (Mihai Eminescu: Cobori în jos, Luceafăr blând…).

Toată viața m-am considerat o extrovertită, vorbăreață, înconjurată de oameni tot timpul..

Ce mai, un om care nu putea sta locului nici măcar o clipă… Cei 6,66 metri pătrați, cât măsura suprafața camerei, similară, pentru mine, cu o celulă de arest din izolatorul unei închisori, m-au ajutat să percep lumea din punctul de vedere al introvertiților. Și ceea ce am văzut din acel unghi mi-a plăcut. Am descoperit liniștea și calmul de care se înconjoară persoanele introvertite, ce-i înfășoară, în cele din urmă, asemenea unei mantii cu puteri fermecate. Dacă voi putea să jonglez cu cele două stări, voi putea să savurez fiecare clipă a vieții!

Deoarece am fost o bolnavă mai mult asimptomatică (mulțumirile mele distinse pentru acest ”cadou”), am trecut prin doar câteva episoade de alertă maximă, când simțeam înțepături pe ici-acolo, o mică durere în gât, sau stări de oboseală după care niciodată nu urmau reprize de somn. Îmi este chiar ușor teamă de prima plimbare sub cerul albastru (până la medic și înapoi). Nu  îmi este teamă de întâlnirea cu doctorul. Mă sperie gândul că trebuie să ies din cubul meu, cu o față de 6,66 metri pătrați, că mă voi îndepărta de patul bătrân, de peste 100 de ani, că va trebui să părăsesc așternutul decorat cu flori movulii, care mi-au fost atât de aproape în zilele de claustrare.

Starea care mă încerca se aseamănă, poate, cu cea a copiilor încă nenăscuți, dar care simt că se apropie ceasul în care vor cunoaște lumea de afară. Parcă și puterile mă lasă când realizez că a sosit ora în care trebuie să îmi părăsesc izolatorul meu de 6,66 metri pătrați, pentru o evadare în lume, transformată acum, pentru mine, într-un ținut necunoscut.

Îmi este teamă că reîntoarcerea în cotidian ar putea însemna că iarăși nu o să-mi ajungă timpul, că va trebui să privesc ceasul mereu, pentru a-mi drămui orele și minutele. În celula rezervată suspecților de infectare cu virusul ce provoacă boala COVID am pierdut cu desăvârșire noțiunea timpului. Mâncam dacă îmi era foame, dormeam la nevoie. Am lăsat să se aștearnă praful pe ceasul ce ticăie în cameră, dar asupra căruia nu îmi mai opresc privirile mai niciodată.

Timpul! Cu câțiva ani în urmă, ca și făgăduință de Anul Nou, mi-am propus să mi-l fac prieten. Dar în loc de asta, sosise clipa în care ne-am războit iarăși. Cei care mă cunosc știu că mereu mă aflu în întârziere. Pentru că ei măsoară timpul; mănâncă la în momente prestabilite ale zilei, își beau cafeaua la ore fixe, merg la serviciu pe ora 9 dimineața, își iau medicamentele din 6 în 6, din 8 în 8 sau la fiecare 24 de ore, se spală pe dinți fix două minute și, deși au drămuit timpul la sânge, aleargă mereu după tren, metrou, sau autobuz.

Cred că omul a încetat să mai fie liber nu atunci când a fost ademenit să își părăsească satul pentru blocurile cu apartamente mici și sumbre, rezervate proaspeților proletari transplantați în orașe, după ce au fost culeși de pe câmpiile și dealurile locurilor natale, ci atunci când cineva a împărțit ziua în 24 de ore, ora în 60 de minute și minutul în 60 de secunde! Susținem că prin această împărțeală am îmblânzit timpul, că prin unitățile de măsură pe care i le-am atribuit, îl dominăm. Dar cum s-ar fi scurs viețile noastre dacă nu am fi suflat în lumânările de pe tort, în fiecare an, de fiecare dată în aceeași zi…Cum am fi trăit dacă în 31 decembrie, la miezul nopții nu am fi numărat, cu sufletul la gură: 3, 2, 1…

Când voi ieși din această cameră, de 6,66 metri pătrați, îmi voi pune pe încheietura mâinii ceasul pe care mi l-am făcut cadou chiar de ziua mea. Sper că ceasul mă va ajuta să ajung la timp la serviciu. Voi mânca la ora 13, și îmi voi bea cafeaua cu colegii la ora 16 fix. Când voi ieși din această cameră voi realiza că liberă am fost exact atât timp cât am stat închisă. Eu și cu mine…