Slujba de Înviere, fără credincioși

”Veniți de luați lumină!” cheamă preotul. Știe prea bine că, de această dată, nimeni nu va răspunde la chemarea sa, dar slujba trebuie oficiată, chiar și fără credincioși în biserică. Anul acesta, coronavirusul SARSCov-2, care bântuie prin toată lumea și defilarea sa prin oameni pare de neoprit, a devenit unealta Diavolului. Ce satisfacție mai mare îl poate încerca pe Cel Întunecat decât să apuce ziua în care preotul cuvântă în biserică, dar nimeni nu îl aude?

Aceste gânduri mă munceau, laolaltă cu încă altele, sâmbătă, 18 aprilie, în Ajunul Învierii Domnului Iisus, prăznuită a doua zi, în Duminica Paștelui sărbătorită după ritul creștin ortodox. În Biserica ”Adormirea Maicii Domnului” din centrul Turzii, zisă și ”a Rățeștilor” după ctitorul său, protopopul greco-catolic Basiliu Rațiu, care  a înălțat-o cu peste un veac înainte, preotul Marius Cocan sosise cu lumina sfântă, luată de la Catedrala Ortodoxă Română ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” așezată în calea credincioșilor ceva mai la vale, vizavi cu casa Rațiu, unde trăiesc urmașii preotului Basiliu Rațiu.

Parcă toate se leagă. Parcă multe înțelesuri tainice se deslușesc abia acum, în liniștea ce domnește în biserica în care sfinții privesc și ascultă, de pe pereți, vorbele preotului. Însă lăcașul s-a cufundat în întuneric. Chemat parcă de glasul îngeresc al fetei care suplinește, cu glasul său, un cor întreg, preotul Aurel Rău a ieșit din altar și a chemat: ”Veniți de luați lumină!”

Chemarea se spărgea, neputincioasă, în lemnul băncuțelor goale, încremenite și acestea de mirare. ”Unde sunt credincioșii?” La întrebarea mută a mobilierului preoții, rând pe rând, Aurel Rău și Marius Cocan, răspundeau cu damful fumului de tămâie împrăștiat din cădelniță. ”Piei Satano! din lăcașul Domnului” părea că se deslușește poruncă din clinchetul cădelniței.

În virtutea îndatoririlor profesionale, ne aflam acolo doi oameni: Aurel Șandru, care filma întreaga slujbă pentru postul de televiziune Turda TV și eu, hotărât să nu scap ocazia de a scrie un reportaj de la un eveniment probabil unic într-o viață de om. Sau în mai multe.

Oare au mai existat cazuri în care slujbele religioase, mai ales cele din marile sărbători ale creștinătății, nu au avut loc sau au fost oficiate în biserici goale? Istoria mai consemnează suspendarea oficierii serviciului religios în biserică, la Șcheii Brașovului, în timpul ciumei din 1718-1720. Un cronicar al acelor fapte, preotul Radu Tempea a consemnat că bisericile s-au închis în septembrie 1718, după două luni de la apariția primelor cazuri de ciumă. Atunci s-a suspendat oficierea serviciilor religioase de Crăciun în 1718 și de Paști, în 1719. Bisericile s-au redeschis însă, pentru slujba de Crăciun din 1719. Radu Tempea specifica, în cronica sa, că enoriașii parohiei ortodoxe din Șcheii Brașovului, dar și a celor luterane din Brașov,  au acceptat, drept necesare, măsurile de izolare dispuse de autoritățile vremii, ce presupuneau, implicit și suspendarea oficierii slujbelor religioase. (https://historice.ro)

Acompaniate de glasul preoților și de vocea de înger a fetei care înălța imne de slavă Mântuitorului, gândurile mele formau conexiuni inedite în întâlnirile dintre ele, hotărâte după regulile mișcărilor browniene, adică fără nici un fel de reguli. Corona-virusul acesta ce bântuie acum l-a ucis pe Cristos a doua oară. Dar presupusa situație îndeamnă altă întrebare să iasă la iveală: De ce ”cu moartea pre moarte călcând!” a învins Iisus destinul său de muritor?

Pentru deslușirea înțelesului acestor cuvinte am apelat la ajutorul specialiștilor. Iată cum tălmăcește versul cu pricina Jean-Claude Larchet, în cartea sa, Tradiţia ortodoxă despre viaţa de după moarte, a cărei versiune în limba română a apărut la Editura Sophia, din Bucureşti, în anul 2006:

”Moartea lui Hristos este omorârea morţii, iar învierea Sa, biruinţa şi înstăpânirea pentru totdeauna a vieţii celei veşnice şi nestricăcioase. În slujbele de la Înviere şi din săptămânile ce urmează, Biserica Ortodoxă nu osteneşte să cânte fără încetare: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”

Biruinţa lui Hristos este însă, desigur, şi o izbândă duhovnicească. Prin moartea Sa, Hristos a omorât păcatul şi a şters păcatele tuturor oamenilor.

Hristos surpă puterea diavolului, de a-i stăpâni pe oameni prin frica morţii, mai înainte chiar de a muri, în timpul sfintelor Sale patimi, pe cruce, când moartea-I sta în faţă şi diavolul se silea să aducă asupra Lui ispita prin durere, adică să-I insufle teama de moarte, să-L ducă la deznădejde, să-L facă să respingă voia lui Dumnezeu, adică să Se lepede de El şi să Se răzvrătească împotriva Lui. Nici una din săgeţile diavolului nu-L atinge însă pe Hristos, Care-Şi pleacă voinţa Sa omenească înaintea voinţei dumnezeieşti, iar biruinţa Sa se face câştig al celor care se unesc cu El şi se împărtăşesc de harul Său.

Biruinţa lui Hristos asupra morţii este, aşadar, biruire a morţii şi stricăciunii ca fenomene fizice; totodată, ea este şi biruire a păcatului şi patimilor pe care le naşte şi le sporeşte  spectrul morţii.

Aşadar, Hristos l-a biruit în felul acesta şi pe diavol care, prin viclenia lui, a făcut să intre moartea în firea omenească şi se foloseşte de ea ca să-l înspăimânte pe om şi să-l împingă la păcat.

Moartea, spun Părinţii, a fost îngăduită de Dumnezeu doar pentru ca răul şi starea de păcătoşenie a omului să nu se înveşnicească. Dar prin Hristos, iarăşi zic, se nimiceşte moartea, pentru ca starea de muritor a omului să nu fie fără sfârşit şi nici moartea lui veşnică. Că nu era după gândul lui Dumnezeu ca cel zidit spre viaţă să piară şi nu se cuvenea ca răutatea sarpelui să fie mai puternică decât voia Lui„.

Prin lucrarea mântuitoare a lui Hristos, osânda morţii veşnice a fost strămutată. Acum – scrie Sfântul Atanasie cel Mare – ”nu mai murim ca nişte osândiţi, ci aşteptăm ca nişte ridicaţi din moarte învierea de obşte a tuturor, pe care o va arăta la timpul cuvenit Dumnezeu, Cel Care a lucrat-o şi ne-a dat-o în dar”. (…)

Priveam băncuțele goale, ce așteptau, aliniate parcă după canoane militărești, să fie îmbălsămate cu fumul de tămâie, revărsat din cădelniță, odată cu trecerea preoților pe culoarul ce împarte biserica în cele două părți consacrate drept a femeilor, în stânga și a bărbaților, în dreapta, dacă se aplică regula din poziția ”cu fața spre altar”. Și alt gând se înșuruba în minte. S-a făcut mult tam-tam vizavi de interzicerea participării credincioșilor la slujbele religioase, îndeosebi la cea a Învierii, din noaptea Paștelor. Catolicii, mai disciplinați, s-au supus fără crâcnire, deciziei autorităților laice, atât în Italia, unde se află Vaticanul, capital creștinătății apusene, cât și în România. În schimb, Biserica Ortodoxă Română a încercat, la început, să adopte o atitudine de ”stat în stat”. Dar președintele statului laic, Klaus Werner Johannis nu a cedat. ”Legea-i lege pentru toți” așa că slujba Învierii s-a desfășurat și în bisericile ortodoxe cu ușile închise. Dar situația a scos la iveală mulți credincioși ”de circumstanță”.

Dar, cum stau lucrurile cu adevărat? Care-I starea credinței creștine în România? Până mai ieri, mulți puneau Biserica, îndeosebi pe cea Ortodoxă, la ”stâlpul infamiei”. Preoți atinși de boala lăcomiei stricau imaginea instituției. Apoi, dintr-o dată, pandemia de COVD-19 a provocat o întorsătură cu 180 de grade a atitudinii românilor față de Biserică! Însă din suma comentariilor postate pe facebook sau pe alte rețele de socializare, transformate într-o ”agora virtuală” nu se pot extrage concluzii pertinente asupra gradului de religiozitate al nației și al felului de manifestare a acestuia.

Din concluziile unui sondaj al Institutului Român de Evaluare și Strategie (IRES) din Cluj-Napoca, efectuat în ultima decadă a lunii martie, adică după ce Organizația Mondială a Sănătății a declarat pandemia de COVID-19, rezultă că nouă români, din zece, cred în Dumnezeu, iar jumătate dintre români cred în viața de după moarte. Cu toate acestea, doar ceva mai mult de un sfert dintre români se roagă la Dumnezeu, de mai multe ori pe zi și peste o treime se roagă zilnic. O treime dintre participanții la studiu spun că rugăciunea i-a ajutat în foarte mare măsură de-a lungul vieții, dar această constatare nu se împacă cu cea dinainte: Adică se roagă un sfert, dar rugăciunile au ajutat mai multe persoane decât cele care înalță spre divinitate solicitări de sprijin în rezolvarea diferitelor probleme sau a depășirii feluritelor obstacole întâlnite pe calea vieții! Dar ”așa-i românul!„ că altceva ce s-ar putea spune? În continuare, concluziile sondajului, reieșite din răspunsurile oferite la întrebările chestionarului IRES de cele 1.553 de persoane intervievate, cu vârste de 18 ani sau peste acest barem, converg spre ideea că mai mult de un sfert dintre români spun că țin postul Paștelui. Cât despre invocarea ajutorului divin pentru a trece cu bine de pandemia de COVID-19, peste un sfert dintre români susțin că s-au rugat mai mult de când a început molima, iar 15 la sută au discutat subiectul pandemiei de COVID – 19 cu un preot sau cu un duhovnic.

Deși creștinii ortodocși s-au declarat nemulțumiți de interzicerea participării la slujba de Înviere, în săptămâna 14-17 martie, înaintea instituirii restricțiilor, doar unul din zece români a declarat că a fost la biserică! Iar peste 40 de procente din acel 10 la sută susțin că au participat la slujba religioasă de duminica. De aici se desprinde constatarea că și-au exprimat nemulțumirea vizavi de faptul că nu pot merge la slujba de Înviere, mai ales persoanele care nu prea calcă în biserică!

Din icoanele pictate pe pereții bisericii, personaje biblice, apostoli, mucenici, îngeri, păreau că îmi citesc gândurile. Uneori mă priveau mustrător, alteori cu îngăduință. Așa au trecut cele trei ore de slujbă. După, la un pahar de vin și o bucată de prescură, i-am întrebat pe cei doi preoți, Sfințiile lor Marius Cocan și Aurel Rău, ce senzații i-au încercat când au vorbit în fața unei biserici goale? Pentru că nu li s-a mai întâmplat niciodată până acum să lipsească auditoriul! Amândoi au răspuns la fel: ”Noi ne facem datoria oricum. Asta-i situația și trebuie să ne conformăm. Dar, să știi că biserica fără credincioși nu-i mai biserică!”

Ne-am despărțit de amfitrionii noștri cu simțul datoriei împlinite. Vom trimite un crâmpei din slujba de Înviere spre cei care nu au putut să asiste la oficierea ceremoniei religioase ce prefațează cea mai mare sărbătoare creștinească, alături de Nașterea Domnului, celebrată la Crăciun. În aerul tare, din noaptea de afară duceam cu grijă candela, pentru ca flacăra sfântă a Învierii Domnului Iisus să trăiască până acasă. În urechi îmi răsuna chemarea preotului: ”Veniți de luați lumină!”