Ionel și Miorica se aflau în vacanța de vară. În noaptea aceea era un cer senin cu o lună mare și rotundă și, cu o puzderie de stele care luminau c-an plină zi, așa că în casa lor se vedea destul de bine.
La un moment dat, o mașină s-a oprit cu zgomot mare în fața casei. Fetița s-a trezit și a așteptat să vadă ce se întâmplă. După ceva vreme, buna târându-și picioarele, a trecut prin camera lor și a intrat în dormitorul părinților, lăsând ușa întredeschisă. Ea s-a dat jos din pat și tiptil s-a apropiat de ușă. A observat că tăticul ei, îmbrăcat cu haine groase și având valiza de lemn în mâna dreaptă, era flancat de mămica și de buna, care se smiorcăiau. De afară se auzeau zgomote, apoi a mai oprit o mașină. Tăticul s-a uitat speriat înspre ușă de parcă aștepta pe cineva rău, iar cele două femei suspinau și își ștergeau lacrimile. Miorica nu-și putea desprinde privirea de la valiza din lemn. După ceva timp mașinile au plecat și s-a lăsat o tăcere adâncă. Ea a fugit în pat.
Buna a trecut în bucătărie, unde își avea patul, smiorcăindu-se în continuare. A doua zi dimineața, după ce părinții au plecat la serviciu, fetița a intrat în dormitor să facă o „inspecție” adică să cotrobăiască. Așa că a deschis ușile de la dulap, a tras sertarul de la măsuța pe care era așezat radioul, s-a uitat în dulăpiorul de la bibliotecă, a controlat cele două noptiere de lângă patul dublu al părinților. Nimic nu se lăsa să se vadă că în noaptea care a trecut s-ar fi întâmplat ceva, deoarece valiza din lemn, ca întotdeauna trona sub patul în care dormea tăticul. Această valiză nu era în podul casei împreună cu celelalte valize. De câteva ori l-a întrebat pe tăticul ei de ce această valiză este sub pat, iar el i-a răspuns că „ acolo îi este locul!”
S-a dus apoi la bucătăria de vară, să vadă ce face buna. Aceasta trebăluia, așa că avea „cale liberă” să verifice situația de pe teren. A luat scara și s-a urcat în pod. Valizele celelalte erau acolo, acoperite cu o foaie de cort. S-a gândit că sigur ”valiza din lemn” ascundea ceva!
Apoi și-a adus aminte că mai este un lucru care o punea pe gânduri. De câte ori buna făcea pâine în cuptor, a doua zi după ce tăticul venea de la serviciu îi dădea o pâine și îi spunea” Emile du-te și pune-o acolo!” După câteva minute tăticul revenea în bucătărie cu pâinea, iar buna nu îl certa. Ceva nu era în clar.
Anii au trecut în zbor, băiatul și fetița au crescut, tăvălugul demolărilor i-a mutat la bloc, iar după evenimentele din decembrie 1989, Miorica era curioasă să dezlege secretul valizei din lemn. Ocazia s-a ivit într-o duminică, atunci când Ionel a venit să-i vadă pe tăticul și pe mămica. Fata a deschis discuția pe tema valizei. Tăticul a spus:
– La începutul anilor 1950, noi foștii ofițeri eram în atenția autorităților comuniste, acuzați fiind că am participat la războiul împotriva U.R.S.S. Mulți dintre noi au făcut pușcărie sau au fost trimiși la canal. În aceste condiții, mă așteptam ca și eu să fiu arestat, așa că mi-am pregătit schimburi, haine groase, o bucată de slănină și o pâine, pe care o înlocuiam periodic. Toate erau așezate în valiza de lemn. Aceasta era la îndemână sub pat. Dacă oprea o mașină la noi la poartă eram echipat în doi timpi și trei mișcări.
Miorica, mulțumită de ceea ce a aflat, a intervenit, întrebând:
– Și în noaptea când au oprit la noi la poartă două mașini, ce a fost?
Uimiți, părinții s-au uitat unul la altul, iar mămica a spus:
– Miorica nu a scăpat nimic din ceea ce s-a întâmplat atunci, păcat, că din cauza originii sociale nesănătoase nu s-a putut face agent secret!
Tăticul a continuat:
– Am crezut că a venit securitatea să mă aresteze. M-am echipat rapid, am luat valiza din lemn, femeile au plâns, iar apoi am așteptat. Nu au intrat.
La poartă mai oprise o mașină. Nu-mi venea să cred că mă consideră un element periculos! La un moment dat mașinile au plecat. Treptat, totul s-a liniștit.
A doua zi dimineață, când am ieșit la stradă, să mă duc la serviciu, vecinul Vasile Bozdoc era la poartă și mi-a zis:
– Vezi Emile! Ăștia nu sunt în stare să repare o mașină! A trebuit să mai vină una să o remorcheze pe cea stricată! Am răsuflat ușurat. Fusese o alarmă falsă.
Colac peste pupăză , tot atunci, pe mama au făcut-o chiaburoaică. Cotele către stat erau foarte mari. Totul s-a agravat deoarece acel an agricol a fost foarte slab. Așa că am fost nevoit să vând motocicleta, bicicleta de bărbați, calul, căruța, plugul, grapa și triorul.
Ionel a intervenit:
– Îmi aduc aminte că în curte era o grămadă de sfeclă de zahăr. Arăta de parcă erau pătrunjei și păstârnaci.
Mămica a completat:
– Au venit colegele de la serviciu și ne-au ajutat să o curățăm.
Tăticul:
– Da așa a fost! Eram disperați! Ne puteam pierde serviciile!
Într-o zi a venit de la minister la Fabrica de sticlă unde lucram, la serviciul investiții, un delegat fost ofițer care mă cunoștea. Am discutat una, alta și aflând ce necazuri am, mi-a spus că a fost dat un decret de către autoritățile centrale, prin intermediul căruia cei care predau pământul la stat, scăpau de probleme. S-a ținut de cuvânt și după două zile mi-a telefonat de la București numărul decretului și mi-a spus punctele importante. Când am ajuns acasă i-am spus mamei despre ce este vorba și că are timp de gândire două săptămâni. În caz contrar îmi iau familia și mă pierd într-un oraș mare.
După trei zile, mama a fost de acord și a predat pământul la stat, atât de mult mă iubea. Exemplul ei a fost urmat și de alți locuitori din Oprișani care erau în serviciu ori aveau copii la liceu sau facultate. Eu însă eram în continuare cu ochii în patru! Nu am făcut nici o mișcare greșită. Atunci nu am știut de ce nu am pătimit ca majoritatea foștilor ofițeri, însă acum am aflat. Ionel și Miorica într-un glas:
– De ce? De unde?
Tăticul:
– După 1989 m-am întâlnit cu unul din Oprișani care a fost securist. M-a salutat, așa că am profitat și l-am întrebat de ce nu m-au arestat. Mi-a răspuns că am fost trecut pe listă de două ori, că el personal m-a filat discret și că a intervenit pe lângă șeful lui, spunându-i că am referințe foarte bune de când am activat în armată, de la ordonanțe, soldați, gradați și comandor; de la Fabrica de sticlă de la colegi și chiar de la directori, că nu am făcut nici un pas greșit și că m-am ocupat numai de serviciu, familie și sport. I-am mulțumit. Mama dacă trăia, ar fi spus că am avut un înger păzitor!
Ionel și Miorica s-au uitat cu drag la tatăl lor, care trecuse prin atâtea emoții și care se ținea destul de bine la aproape 80 de ani. Ba mai mult, reprimise și pământul moștenit de la părinții săi.
