În anul 1923, vedea lumina tiparului volumul de versuri „Fum de jertfă” al scriitorului.Teodor Murășnu. Un an mai târziu, într-o cronică apărută în publicația „Societatea de mâine” Cluj -1924, istoricul literar academician Gheorghe Bogdan-Duică, scria despre Teodor Murășanu: Nu aş dori ca acest cântăreţ din Ardeal să-şi părăsească cântecul … din volum reiese clar că în acest suflet bat vifore de sentiment şi că versul vine de la sine … tânărul are atitudini poetice, garante ale viitoarei producţiuni. … Şi stil are acest poet. Ca o consecință, atunci când Octavian Goga a propus, în cadrul Academiei Române, ca volumul „Fum de jertfă” să fie premiat, autorul cronicii a votat pentru.

Și proza lui Teodor Murășanu (1891-1966), profesor de limba și literatura română la Liceul Regele Ferdinand I (azi Colegiul Național Mihai Viteazul, din Turda). este o adevărată poezie. Un exemplu ilustrativ pentru această afirmație îl reprezintă bucata de proză scurtă Icoana Paștilor, publicată în suplimentul literar al aceleiași reviste „Societatea de mâine” din anul 1928.

Teodor Murășanu are nostalgia sărbătorilor pascale trăite și petrecute în familie, la Urca. După asprimea celor patruzeci de zile de post nici o plăcere, nici o bucurie şi nici o dulceaţă nu se puteau asemăna cu aceea de a ajunge ziua de Paşti. Natura și omul forrmează o uniune firească în duminica Paștilor; pe de o parte câmpul și pădurea înverzite, pomii înfloriți pe jumătate, oile și mieii care zburdau, ciripiri de păsărele; pe de altă parte toți membrii familiei, primeniţi fiecare cu ce am avut mai nou şi mai alb, răspundeau chemării clopotului și participau la slujba ținută de bătrânul preot în bisericuța satului, masa de Paști cu toții în jurul ei și tradiționalul Hristos a Înviat și răspunsul Adevărat a Înviat, iar după masa, întâlnirea întregului sat la cimitir, într-o revărsare și o frumoasă risipă a minunatului port popular românesc, pentru a da viață vechilor obiceiuri: ciocnirea ouălor roșii și așezarea buchetelor de mâțișoare la căpătâiul morților.

Icoana Paştilor

de Teodor MURĂȘANU

N-aş mai putea preciza nici anii, nici vrâsta. Numai locul şi icoanele lui neuitate îmi stăruie încă în ochi sau îndărătul lor, în suflet, undeva, ca o lumină albă şi moale de primă­vară …

Ne-am fost culcat, ţin bine minte, cu inima încărcată de obida şi aspri­mea celor patruzeci de zile uscate, şi, în aceeaşi inimă, cu bucuria caldă a sărbătorii, de care nu ne mai despărţea decât o singură noapte. Pregătirea pentru această zi, cu pâi­ne uscată mai mult, rar cu prune fierte, cu miere, cu lictar cumpărat dela jidov, cu fasole frecată sau cu boabe şi varză murată, — o simţeam şi noi, copiii, în toate fibrele. Nu ne puteam imagina că s-ar putea aştepta altfel ziua Paştilor, decât aşa, cum se făcea în casa noastră, şi în tot satul. Şi pregătirea asta o observam în fiecare an, cu atâta sfinţenie, ca şi când am fi îndeplinit un adevărat ritual mai presus de fire, şi mai pre­sus de lume …

Nici o plăcere, nici o bucurie şi nici o dulceaţă nu se puteau asemăna cu aceea de a ajunge ziua de Paşti, fără să fi luat pe limbă, măcar din greşeală, o singură fărâmătură de „dedulce” tot postul mare.

Dimineaţa, abia se luminase şi noi eram în picioare cu toţii. In casă şi pe afară, cât ţinea ograda noastră, şi tot aşa la toţi oamenii, pluteau aromele sărbătorii, cu tot misterul şi cu întreg parfumul lor tare. Icoanele primenite în rama bătrână de pe pereţi, ştergarele atârnate în cuie, pa­turile împodobite cu covoarele cele mai favorite de către ai casei, oglin­da, masa, scaunele, şi toate-toate, păreau că plutesc într-o lumină nouă şi sfântă ca ziua pe care am ajuns-o…

Câmpul cu verdeaţa de-o frăge­zime imaculată şi cu lumina ce ieşea din el, pomii înfloriţi pe jumătate, pădurea mai sus de sat, înverzită tot numai pe jumătate, şi oile şi mielu­şeii lor cruzi, ce păşteau şi se jucau pe aproape de sat, şi iarăşi, toate-toate, în casă şi pe afară, în aer şi pe pământ, păreau învelite într-o pulbere de miresme şi lumină, care nu s-ar fi putut asemăna cu nimic pământesc şi trecător …

Primeniţi fiecare cu ce am avut mai nou şi mai alb, în bănuiala ce­lei dintâi lumini, ce trebuia să spar­gă depărtările toate, departe, undeva peste dealurile satului, ne grăbeam în rânduri nesfârşite pe uliţele lungi în mâini cu un pahar, ori cu o ulcea, pe care nu le-a întrebuinţat încă nimeni până atunci… înainte a început să cânte clopotul. Ce drag ne era sunetul lui! Cum ne tremura sufle­tul; de plăcerea armoniilor ce le îm­prăştia arama lui, şi de întreg aerul, pe care îl sorbeam în această dimi­neaţă! . . . Ce fericire să iei „paşti” din mâna bătrânului preot şi să aduci, în văsciorul neînceput pe care l-ai dus cu tine, şi acasă, după care să guşti din „pască”, din oul roşu şi din mielul paştilor! . . .

Întorşi dela biserică cu toată fiinţa încărcată de dulceaţa cântă­rilor din strană, de fumul de tămâie, care în această zi ni s-a părut că altfel să împrăştie din cădelniţă, de evlavia babelor şi a moşnegilor, de hainele sătenilor, care de care mai alese şi mai sărbătoreşti, de trage­rea clopotului şi de baterea toacei, ne simţeam cu adevărat renăs­cuţi, şi cei mici şi cei mari. Un lucru de care ne dam seama perfect de bine cu toţii, prin tăcerea şi respec­tul reciproc, prin acel „Hristos a în­viat!” şi „Adevărat a înviat!”, ce ni-1 spuneam: tata către mama, ma­ma către tata, părinţii către noi, capiii, şi noi către mama şi către tata. Şi tot satul la fel cu noi…

Însemnând măreţia zilei în splen­doarea cuvenită, soarele se înălţa paralel cu sufletele noastre… Şi acum începea partea a doua de plă­cere şi minunăţie, acolo, în satul acela, cu căsuţele de var şi trestie, cu primele ciripiri de rândunele sub streşini, cu grădinile dând sfios într-un verde imaculat, şi cu aerul îmbălsămat de sucuri de pământ, de culori şi de lumină de soare… Satul întreg, ca la o poruncă, pe care n-a dat-o totuşi nimeni, acum s-a întâlnit în cimitir. Ah, cimitirul în ziua de Paşti, aşa cum mi-a rămas în ochi şi în suflet, de atunci, dintr-o vreme pe care astăzi n-o găsesc nicăieri…! Iarba era abia de câteva degete din pământ, însă de un verde care te doare. Apoi, la căpătâiul fiecărui mormânt era împlântat câte un co­păcel de mâţişoară! Mi se părea că sunt într-o grădină de vrajă şi far­mec. O simţeam cu tot sufletul şi trupul deopotrivă. Şi eram sigur că tot aşa o simţesc cu toţii, câţi eram acolo: bătrâni, bărbaţi, femei, fete, flăcăi şi copii. Toţi aveam într-un buzunar, într-o năfrămuţă, măcar câte o jumătate de duzină de ouă roşii. Ce spun, ouă roşii!? Erau acele o sumedenie de mândrenii în fel şi fel de culori, lucrate în cruci şi stelişoare, în steme şi urechiuşe de mieluşei, cum n-am mai văzut niciodată de atunci, nici la oameni, nici în cărţi cu chipuri. Şi se ciocneau acolo ouă din petrecere, şi mai tare din pofta de câştig. Al cui era oul roşu mai slab la amândouă capetele, îl pierdea. Flăcăii şi bărbaţii ciocneau. Copiii ţineau oul în o mână, pentru ca altul să lovească în el cu o monedă. Dacă moneda întră în ou, ţintaşul câştiga oul, altfel pierdea moneda. Şi era un zumzet, o distracţie şi o plăcere pe feţele tuturora, încât unui strein în­tâmplător, i s-ar fi părut că toată fe­ricirea şi mulţumirea din lume, s-a coborât şi s-a oprit acolo, între noi.

…Târziu, întovărăşit de curatori, de dieci, de dascăli şi de alte feţe alese ale satului, îşi făcea apariţia şi „domnul părinte”…

O formă de lumină nouă se răsfrângea pe toate chipurile la această schimbare, aducătoare de-o uşoară senzaţie şi de un vădit nimb în mijlo­cul datinei şi al serbării, împreună cu morţii şi cu mormintele satului,.. Şi serbarea se prelungea cu plăcere şi cu evlavie plină de mister, alături de lumina, care în această zi ni se părea că întârzie pe cer intenţionat de dragul nostru şi al sărbătorii. Era o mişcare continuă de ii albe, de sumane înflorite cu mătase şi arniciuri, de năfrămi, de ciupage, de cizme cu zimţi, de cojoace şi piep­tare bătute cu cozi de păun… şi bu­curie şi veselie pe toţi obrajii…

Numai dangătul armonios al clo­potului a putut întrerupe această icoană de vis şi realitate. Cu sfân­tul său sunet, ne chema târziu, pe ceva vreme, la vecernie şi la noi pri­lejuri de cutremurare sufletească, învălmăşind rândurile mulţimei, ca pe-o tablă de iarbă mare şi înflorită, şi împingându-o spre biserică iară. Şi acum era momentul suprem, ca fiinţa crudă, fericită şi uimită de arătările naturii şi de toate minunile ei, să închidă, în suflet pentru totdeauna, icoana dulce, vie şi pe veci neuitată a celei dintâi zile de Paşti, pe care ai cunoscut-o şi ai trăit-o…

(Societatea de Mâine, Anul V, Nr.7-8, Cluj 5 aprilie/1 mai 1928 (Supliment literar), pag. 154-155)

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.