Cât trăim pe acest pământ, / Mai avem un lucru sfânt…”

Nicolae Dabija (născut în 15 iulie 1948, la Codreni – RSS Moldovenească – decedat în 12 martie 2021) a fost un scriitor, istoric literar și om politic din Republica Moldova, membru de onoare al Academiei Române.

Nicolae Dabija a plecat la cer în dimineața zilei de 12 martie 2021, la câteva zile după ce a fost internat în spital, în urma complicaţiilor cauzate de infecţia cu COVID-19. În 15 iulie anul acesta, Nicolae Dabija ar fi împlinit 73 de ani.

Pentru opera sa poetică şi implicarea în redeşteptarea spiritualităţii româneşti, Nicolae Dabija a primit, în anul 2000, Ordinul Steaua României, în grad de Comandor.

În 12 septembrie s-au împlinit șase luni de la plecarea în eternitate a poetului Nicolae Dabija.

Este o pierdere, pe care o resimțim tot mai mult în timp. A plecat, lăsând în urmă cărți nescrise, ReUnirea, pentru care a luptat atât de mult, încă nefăcută, mii de copii, care nu-i vor mai auzi glasul și minunatele poezii recitate la desele întâlniri, pe care le avea prin școli, prin casele de copii. Am rămas mai orfani!

Dumnezeu să-i dea odihna cea veșnică, alături de Eminescu, omul cu nume de stea, E. Grebenicov ș.m.a., iar noi să ținem veșnic aprinsă lumânarea în memoria Maestrului Dabija. (Cu durere în suflet, Valeriu Dulgheru (Chișinău, Republica Moldova)

În semn de omagiu și de aducere aminte, reproducem, în revista Ecouri, câteva poezii și un fragment de roman din opera literară a lui Nicolae Dabija.

Săracă țară bogată

Frunză verde foaie lată
Săracă țară bogată!
Neam pribeag, nu undeva –
Emigrant în țara ta!

Tot ai zis c-așa ți-i scris:
Să fii liber doar închis!
Necăjitul meu popor,
Că-ți mai arde de umor!

Of, sătulule flămând
Lăngă ape însetând!
Cum cerșim cu gura mută
Pâinea tot de noi crescută.

Țara mea de oameni triști,
Mult mă mir că mai exiști,
Ciopârțită în bucăți
Că te mai găsesc pe hărți.

Tot mai tristă te apuc
De când corbii te conduc
Și te duc – șontâc! – De zor
Spre Mărețul viitor.

Săracă țară bogată,
Vine vântul să te bată,
Vine cerul să te ningă
Și toți morții să te plângă.

N-o să mori de două ori:
Larg ți-a fost în închisori
Și cald ți-a fost în Siberii,
Țară prinsă-ntre imperii.

Fii cu Dumnezeu atentă:
Te prefaci in-de-pen-den-tă,
Te prefaci c-ai fi stăpână –
Cu cătușele în mână!

Și iar verde foaie lată,
Săracă țară bogată,
Săracă țară furată,
Mai și cânți, trasă pe roată…

 

Mi-i teamă de o carte

 

Mi-i teamă de o carte (o văd ades şi-n vis)
pe care aş deschide-o-nfrigurat
şi-n paginile ei aş da de-odat…
de toate versurile pe care incă nu le-am scris.

De care sufletul mi-i însă, îmbibat:
precum de apă un burete;
şi solie – din partea lor – mi-i orice vis curat,
şi mi-i devreme ora cea târzie.

Parcă mă văd citind – în acea carte
doar pân’ la mijloc orice poezie,
ştiind ce-i scris, de-odată, mai departe,
cum dintr-un rând poemu-ntreg învie.

Şi ochii-ar luneca, pustii de gânduri –
ca peste un destin ce se amână –
peste acele, dragi şi sfinte, rânduri,
precum transcrise de-o străină mână.

Nescrise foi se vor sălbătici-n sertare;
şi în amurguri vechi, cu iz amar, –
eu cartea ceea-aş răsfoi-o, arare;
ca pe-osânditul, propriul meu dosar.

 

Grădini în toamnă

 

Vânt ce vii din moartele grădine
să mă strângi ca un bandit de gât:
m-am obişnuit cu răul tău atât
că îmi face şi un pic de bine.

De o viaţă,-n aşteptarea rimei
care-ar transforma o cloacă-n mit,
parcă-am străpezit şi eu, ca un cuţit
ce-şi mai caută prin lume locul crimei.

Viaţa mea-i cu moarte-n jumătate,
ca şi cum ucisele lumine
şi-au trecut spitalele prin mine
şi-au ieşit prin şesuri, vindecate.

 

Izgonirea din rai

 

E iarăşi martie şi e, iar, primăvară:
oşti de muguri pe ramuri se zbat
şi tu, iubita mea, m-ai uitat…
Cum uiţi un bagaj într-o gară.

În astă primăvară, atât de hapsână
ce amurgu-l întâlneşte cu zorii,
cine, iubita mea, te ţine de mână
ca să-ţi arate cum zboară cocorii?!

… E iarăşi martie, şi asfaltul e-nvins
de iarba ce iese, năvalnic, în stradă;
patru sori ies pe cerul încins
şi numai eu mă-ncălzesc cu zăpadă…

 

Baladă

 

Cât trăim pe-acest pământ
Mai avem un lucru sfânt:
O câmpie, un sat natal,
O clopotniţă pe deal.
Cât avem o ţară sfântă
Şi un nai, care mai cântă,
Cât părinţii vii ne sunt –
Mai exista ceva sfânt.
Cât pădurile ne dor
Şi avem un viitor,
Cât trecutu-l ţinem minte –
Mai există lucruri sfinte.
Cât Luceafărul răsare
Şi în cer e sărbătoare,
Şi e pace pe pământ –
Mai există ceva sfânt.
Cât avem un sat, departe,
Şi un grai ce n-are moarte,
Cât ai cui zice „părinte!” –
Mai există lucruri sfinte.
Cât durea-ne-vor izvoare
Ori un cântec ce dispare,
Cât mai avem ceva sfânt –
Vom trăi pe-acest pământ.

 

Bocet pentru Meșterul Manole

Ană, Ană…
soarele pe cer e-o rană.

Mănăstire
de iubire
vrui să-nalţ, spre pomenire,
dar ce-nalţ ziua, cu fală,
peste noapte se prăvală.

Ană, Ană,
lacrimă zidită-n strană.
Clopotele greu asud,
bat și nu se mai aud.

Ană, Ană,
soare-ascuns într-o broboană.
Unde ești?
Sub care piatră?
Să te pot zidi-nc-o dată.

Lumea asta
nu se ţine:
parcă nu-i clădită bine.
Se clatină-n vânt orfană.
Ană.

Ană.
Pictată din icoană.
….Eu,când văd că ea nu vine,
prind să mă zidesc pe mine.
Cerul ţipă-ntre cupole;
– Manole…
Manole!

Cântec de leagăn pentru bătrâni

Piatra pe care calci eşti tot tu.
Pomul de care te sprijini te doare.
Există şi-o vreme când DA înseamnă NU
şi mai are vreun sens doar ceea ce moare.

Când dispari cu totul în propriile tale poveşti.
Unde nu mai există nici mâine, nici ieri.
Eşti acum când nu mai eşti,
peste tot.
Nicăieri.

 

Continuitate

Iată c-ai ajuns să râzi
cu gura mea, să te uiţi cu ochii mei
la câte ţi se întâmplă,
să măsori cu respiraţia mea
Universul,
să iubeşti cu cuvintele mele,
să mori cu moartea mea,
iubito.

 

Țigările lui Dumnezeu

Înainte de Zarianka, părintele Ioan Florenski fu repartizat la Ciornâi Potok, lagărul pentru criminali de drept comun de lângă Obi. Preotul nimeri în ţarcul fiarelor: asasini, violatori, cuţitari, hoţi, complotişti, delincvenţi, contrabandişti, escroci, trişori, paricizi, psihopaţi, pungaşi, canibali.
Când a fost împins în baracă, un tip care arăta ca un camion, i-a zis:
− Popo, tu vei dormi lângă hârdău.
Baraca, iar în ea erau peste o sută de deţinuţi, tăcută ca un cimitir, se prefăcu că nu aude. Pricepu că el e starostele şi nu avea niciun rost să nu i se supună. Acesta era, cum avea să afle mai târziu, Grişa Piterski, celebrul hoţ în lege şi asasin notoriu. El avea o cabină separată din scânduri în capătul barăcii.
Abia îşi puse bocceaua pe patul cel mai de jos dintr-un corp de patru priciuri, că „mahărul” se apropie de el şi îi spuse:
− Am o propunere: să facem schimb de ţoale. Ce zici?
Şi-i dezbrăcă aproape cu sila rasa de preot încă bună, pe care Grişa o îmbrăcă în rumoarea veselă a celorlalţi.
− Să-mi spuneţi „sfinţia voastră”, se adresă el înveselit camarazilor săi, coborând mâna peste creştetele unora dintre ciracii din preajmă, ca să-i „binecuvânteze”.
Într-o după-amiază de duminică, deţinuţii se plictiseau. Grişa Piterski s-a apropiat de preot şi i-a zis oţărât:
− Popo, stai şi molfăi cu ochii închişi toată ziua, semn că te rogi în draci. Văd că vrei să ajungi în rai fără noi. Şi m-am gândit: n-ai putea să-l rogi pe Dumnezeul acesta al tău să ne trimită nişte ţigări, că noi murim dacă nu fumăm. N-am tras fum în mine de patru luni de zile. Iar aista, Dumnezeu, cum îi zici, ne lasă să murim.
Părintele Ioan ştia şi el: râul Obi era îngheţat şi de mai multe luni de zile niciun vapor nu ajunsese până la ei. Pe cel cu ţigări îl surprinse iarna pe drum.
− Roagă-te pentru ce ţi-am spus, insistă barosanul. Nu fi egoist şi te ruga doar pentru tine, pentru ca să-ţi pregătească Dumnezeu un loc în rai, care, vezi, să nu mai fie lângă hârdău ca aici.
Părintele Ioan le propuse pe un ton calm, ca la Bezbojenka:
− Să ne rugăm cu toţii…
− Nu! Fă-o fără noi, i-a spus Grişa, şi se îndreptă către cabina sa din fundul barăcii.
Clericul se aşeză în genunchi şi începu să se roage:
− Sunt mic, Doamne, şi păcătos. N-am îndrăznit niciodată se te rog ceva pentru mine, nevrednicul. Doamne, trimite-le nefericiţilor acestora ţigările „Belomor-kanal”, ca să nu se creadă uitaţi de tine. Doamne, îndrăznesc să cred că aceşti năpăstuiţi, trăgând în piept fumul de ţigară, îşi vor aminti de tine. Ştiu că vina mea e de neiertat, pentru că fumatul e un păcat, iar eu te rog să-i ajuţi pe aceşti oameni să păcătuiască. Dar chinul lor este fără margini şi numai tu poţi să mai scazi din el…
Se rugă neîntrerupt vreo 4-5 ore, nu departe de hârdău, în genunchi ca la biserică. Dar în curând şmecherii uitară de el, fiecare căutându-şi de ale sale. Într-un târziu, Grişa Piterski ieşi din cabină, veni lângă el şi-l scuipă cu dispreţ. A fost ca un semnal. Caracuda a sărit de pe paturile de scânduri şi a procedat la fel. El nu le acordă nicio atenţie, se ştergea de flegme şi se ruga mai departe. Asta-l enervă şi mai mult pe Piterski, care se mai apropie o dată şi-l lovi cu pumnul peste ceafă.
− Paraziţi ce sunteţi! Amăgiţi poporul.
Imediat tăbărâră asupra lui şi alţi pezevenchi, lovindu-l cu pumnii şi picioarele ca la fasole. El căzu la pământ, în timp ce se mai ruga pentru ei:
− Doamne, ajută-i pe aceşti nefericiţi. Trimite-le ţigări…
Dar Dumnezeu nu avea ţigări. Şi loviturile nu conteneau. Doar că acum erau ceva mai vesele. Apoi îl lăsară zăcând într-o baltă de sânge. După aproximativ o oră, când uitară de mult de preot, întemniţaţii au auzit trăgându-se zăvorul exterior şi uşa grea de fier deschizându-se larg. Şi vocea unui caraliu, care-i anunţă:
− Bucuraţi-vă, derbedeilor! S-a dezgheţat Obiul şi vaporul cu ţigări a ajuns, în sfârşit, şi la voi…
Şi a pus un sac de ţigări – porţia lor pe ultimele patru luni – lângă uşă… Deţinuţii s-au repezit ca animalele, hămesiţi să tragă în piept un fum de ţigară, aproape devorând sacul.
La un moment dat, o voce ca un muget cutremură baraca. Era Grişa Piterski:
− Opriţi! Nimeni nu se atinge de ţigări. Pune-le la loc! îi dădu el unuia dintre camarazii săi peste mână.
Şi după ce fumătorii au adus supuşi pachetele cu ţigări, aruncându-le înapoi în sac, aşteptând ca Grişa să le împartă ca de obicei, hoţul în lege le zise:
− Ţigările acestea nu sunt ale noastre. Aceste ţigări sunt ale lui. Şi arătă spre ghemotocul de carne şi sânge care zăcea lângă hârdău.
− El le-a cerut. Lui i s-au dat. El să le împartă. El să ne dea, dacă va mai voi.
Mahărul a ridicat sacul cu ţigări şi l-a aşezat lângă preot. Apoi s-a dezbrăcat şi de rasă:
− Dă-mi zdrenţele mele, părinte! Am omorât la viaţa mea patru indivizi: un activist de partid care mă înjurase de mamă, un miliţian care trăsese în mine şi nu mă nimerise, un hoţ care a prădat un orfelinat din Tobolsk şi un ţârcovnic care vindea icoane scoase dintr-o mănăstire, şi de la nimeni nu mi-am cerut iertare. Acum vreau să te rog să mă ierţi, popo!
A zis şi s-a aşezat în genunchi, adăugând în şoaptă:
− Aş vrea să te rog să ne dai câte o ţigară. Din ale tale. Că-s ale tale. Că n-am fumat de patru luni de zile, şi noi murim dacă nu fumăm.
Părintele Ioan s-a ridicat cu greu în picioare, şi-a şters faţa de sânge, a făcut semnul crucii deasupra sacului cu putoare şi a îngânat cu greu:
− Domnului să-i mulţumim. El s-a milostivit de noi.
Şi încet a împins sacul către Piterski. Acela a zis:
− Atenţie, e porţia noastră pentru ultimele patru luni de zile. Fiecare să se apropie şi să-şi ia ceea ce i se cuvine.
Niciodată părintele Ioan nu s-a simţit mai bogat. Cel de Sus îi trimisese acest sac de ţigări ca un semn că nu l-a părăsit. Când deţinuţii prinseră să-şi aprindă ţigările, fumul ieşea prin crăpăturile de la uşi şi pe geamuri înălţându-se drept spre cer, ca un fum de jertfă. Apoi la ora cinei au fost duşi în sala de mese: la coaja lor de pâine cleioasă şi la apa chioară numită ciorbă.
Părintele Ioan se aplecă deasupra gamelei sale: se auzea cum de durerea fizică ce nu-i trecuse încă lacrimile îi picurau – pic! pic! – în lichidul acela leşios. Aici răsună iar vocea lui Piterski:
− Hei, popo! Fă-ţi datoria: blagosloveşte-ne haleala.
Abia atunci părintele Ioan observă că nimeni nu se atinsese de mâncare: toţi aşteptau rugăciunea lui. S-a ridicat greoi în picioare:
− Doamne, blagosloveşte mâncarea şi băutura robilor tăi…
Deşi durerea îi chinuia toată fiinţa, o bucurie tăinuită îl învălui. Imediat toţi acei delincvenţi se aruncară să-şi soarbă apa chioară din gamele. Acele animale veşnic flămânde aveau să recunoască mai apoi că a fost pentru prima dată, de când se aflau în lagăr, când se ridicară de la mese sătui, deşi fuseseră serviţi cu aceeaşi hrană de fiecare zi.
(fragment din cartea Tema pentru acasă)

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.