Motto:
Dacă nu ne vom hrăni de Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometați – (Constantin Noica)
La fel ca și alte personalități ale culturii, artei și istoriei românești, poetul Mihai Eminescu a căzut pradă denigrărilor, potrivit ”modei” insinuate discret, după 1990, în societatea autohtonă. În încercarea de a-i coborî pe ”zei” din Olimpul spiritualității românești, exponenții plebei semidocte, cu veleități de atotcunoscători a tuturor lucrurilor, în special a celor despre care nu au habar, târăsc valorile neamului în mocirla în care ei înșiși se bălăcăresc. După ce afișează ”masca obiectivității” epigonașii încarcă tunul denigrator cu bârfe, ațintesc țeava spre țintă și odată inamicul prins în vizor, să te ții! În cazul particular al poetului național Mihai Eminescu, detractorii au ales să-i umilească memoria, după ce, în timpul vieții poetul a îndurat umilința asasinării sale sociale, premergătoare dispariției fizice. Acum de ce se urmărește, iarăși, discreditarea poetului?
Mărturiile, declarațiile și dovezile medicale, analizate, mai ales în ultimii 50 de ani, demonstrează că Eminescu nu a suferit de alcoolism și sifilis, așa cum suna versiunea oficială. Somități ale lumii medicale, din țară și din străinătate, au prezentat argumente științifice, prin care se demontează teza potrivit căreia Mihai Eminescu ajunsese un nebun bețiv, ce a sfârșit, firesc, într-un ospiciu. Iar detractorii de azi ai poetului național al românilor îmbrățișează această teză, sub pretextul analizării obiective a vieții personalităților ce și-au pus pecetea asupra identității neamului.
Subiectul controverselor îl constituie diagnosticul ce a justificat internarea poetului Mihai Eminescu în ospiciu și tratamentul administrat, specific cazurilor de nebunie. Un al doilea subiect, îndelung dezbătut, se referă la cauza decesului și la felul în care a murit poetul.
Nu a fost nici nebun, nici sifilis nu a avut!
Diagnosticele medicilor care l-au ”tratat” pe Mihai Eminescu de sifilis congenital, otrăvit prin injectarea, pe cale intravenoasă, a clorurii de mercur ”ajutat” să se vindece prin administrarea bătăilor cu frânghia udă și scufundarea în butoaie cu apă rece ca gheața, nu au rezistat nici altor analize, înfățișate în lucrări precum: Bolile lui Eminescu. Adevăr și mistificare, de Nicolae Constantinescu (UMF Carol Davila București), Revista de politica științei și scientologie, volumul 3, nr. 3, septembrie 2014, pag. 242-244, Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminiscologilor – Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă Bucureşti, 2015, o culegere de articole alcătuită de acad. Victor Voicu, expert în farmacologie și toxicologie (autori: prof. univ. dr. Irinel Popescu, acad. Ioan Aurel Pop, dr. Cecilia Cârjă, dr. Ioana Bonda, acad. Victor A. Voicu, prof.dr. Octavian Buda, prof. dr. Dan Prelipceanu, prof. dr. Călin Giurcănescu, conf. univ. dr. Bogdan O. Popescu, prof. univ. dr. Eduard Apetrei, dr. Codruț Sarafoleanu, prof. univ. dr. Vladimir Beliș), prefațată de Eugen Simion.
Împreună cu analizele și studiile publicate de medici reputați, din țară, dar și din străinătate, în prestigioase reviste de specialitate, precum și cu alte lucrări de mai mare întindere, neamintite aici, aceste cărți se constituie într-o pledoarie prin care se demonstrează, fără putință de tăgadă, că Mihai Eminescu nu a fost nici nebun, nici sifilis nu a avut!
Spiritul poetului național, condamnat la umilință! Se cere revizuirea ”procesului”
Dar, pe lângă reabilitarea de fapt, spiritul poetului are nevoie și de o reabilitare de drept. Altfel,
cultura românească rămâne șchioapă! Oricum, din cauza detractorilor, unii năimiți, alții doar inconștienți, cultura, istoria, tradițiile și credința neamului se poticnesc serios în ultima perioadă, iar încercarea de a se descotorosi de tentaculele ascunse în hățișurile globalismului și ale corectitudinii politice, afișate de progresiștii vremilor pandemice pe care le trăim, are din ce în ce mai puțini sorți de izbândă. În lupta angajată pentru păstrarea statutului de națiune, memoria poetului național Mihai Eminescu are nevoie și de o reabilitare de drept, pronunțată ca urmare a unui proces public!
În 2018, poetul Laurian Stănchescu a iniţiat o acţiune la Parchetul General, pentru deshumarea lui Eminescu, în vederea anchetării felului în care a murit poetul. Această deshumare ar putea lămuri două aspecte importante asupra morţii poetului: dacă craniul poetului a fost spart prin agresiune şi ce cantitate de mercur s-a acumulat în corpul său, în urma numeroaselor injecţii cu clorură de mercur, tratament care l-a intoxicat şi a dus la moartea prematură a celui mai iubit poet român.
Odată limpezite, aceste două aspecte pot contribui decisiv la consacrarea sau la infirmarea șablonului impus prin istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu, potrivit căruia acesta, un om labil psihic, un neadaptat pierdut în lumea sa de poet, a murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic.
”Mai potoliți-l pe Eminescu!”
Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie în 28 iunie 1883, pe când avea 33 de ani. Printr-o coincidență întâmplătoare, sechestrarea lui Eminescu în ospiciul doctorului Alexandru Șuțu, din București, avea loc într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretențiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti”. Eminescu, naționalist convins, nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.
De la Viena, Petre P. Carp îi transmitea parlamentarului Titu Maiorescu, mentorul Junimii, mesajul ”Mai potoliți-l pe Eminescu”. Ordinul s-a executat întocmai, de cei din ţară. P. P Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), încheiat, dealtfel, în 18 (30) octombrie 1883. Prin încheierea acelui tratat, Tripla Alianță urmărea, în primul rând ”ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Transilvania. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzicea, brusc, acelora să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. «Directiva de sus» s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.”
Complotul trădătorilor
În cartea Boala și moartea lui Eminescu, Editura Criterion Publishing, 2007, reputatul eminescolog Nae Georgescu lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu.
În 28 iunie 1883 s-au petrecut mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupea relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimitea regelui Carol I o telegramă prin care ameninţa România cu războiul. La Bucureşti aveau loc descinderi şi percheziţii simultane, la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.
Autoritățile au dispus închiderea ziarului L’Independance Roumaine şi expulzarea lui Emil Galli, directorul publicației. Societatea Carpaţii a fost pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare.
Intimidaţi de aceste măsuri, o parte dintre militanţii pentru Ardeal s-au dezis de ideile lor şi și-au trădat confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre aceștia s-au aflat Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi și Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. Toţi aceştia s-au implicat în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu la sanatoriul pentru boli mintale Caritatea, al doctorului Alexandru Șuțu, situat în București, pe strada Plantelor. (Nicolae Georgescu – opera citată)
Posibilă inscripție pe frontispiciul ospiciilor: Tu, cel ce intri aici, lasă-ți principiile la poartă!
Judecând după măsurile luate împotriva sa, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de
ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii naționaliste, care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici. De aceea, serviciile secrete românești, dar și cele austro-ungare, l-au urmărit în mod constant.
Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional. În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români. În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă cu privire la „chestiunea dunăreană” problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare, de la Iași, unde citise, în faţa mulţimii, poezia manifest Doina.
Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zilei în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat Pentru libertatea presei şi a jurnalistului, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli.
”Domnii care cercetează mintea lui Eminescu caută miezul zilei la ora 14”
Tratamentul aplicat lui Mihai Eminescu în ospiciul doctorului Alexandru Șuțu l-a transformat pe poet într-o legumă. Livia, fiica lui Titu Maiorescu, i-a scris lui I. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14). În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară. Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea.
Din 1883, de la primele crize şi comportamente deviante ale lui Eminescu şi până în 1886, poetul a fost tratat în Austria şi Italia, de specialişti care au reuşit să-l pună pe picioare, după cum mărturisea prietenul bun al poetului, scriitorul Ioan Slavici. Aceștia au infirmat teza nebuniei poetului, avansată de medicii din țară.
Stigmatul nebuniei a contribuit la asasinarea socială a lui Mihai Eminescu
Eminescu știa foarte bine ce i se înscenase și odată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică.
În 1886 poetul a suferit o cădere nervoasă şi a ajuns iarăși pe mâna medicilor români. Julian Bogdan şi Panait Zosin l-au diagnosticat pe Eminescu cu sifilis. Drept urmare, poetul a trecut prin calvarul de la ospiciul de boli nervoase de la mănăstirea Neamţului (noiembrie 1886 – aprilie 1887), unde paznicii l-au bătut cu frânghia udă şi l-au scufundat în butoaie cu apă rece ca gheața.
Eminescu a încercat de mai multe ori să fugă din ospiciul de la Mănăstirea Neamțului şi, în cele din urmă, a reușit să obţină o mutare la Iaşi, sub îngrijirea doctorului Itszac. Acesta l-a diagnosticat cu sifilis congenital matern, cu paralizie generală progresivă. Prin diagnosticul său, doctorul Itszac transmitea un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit să mai publice în ziarele vremii.
Profesorul dr. Irinel Popescu, membru corespondent al Academiei Române şi preşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale din România, a afirmat, în cursul unei sesiuni ştiinţifice, organizată tocmai pentru a discuta cazul Eminescu, că poetul a fost ucis din cauza intoxicării cu mercur de către medicii din aceea perioadă. Intoxicaţia cu mercur i-a provocat un stop cardio-respirator, din cauza căruia Eminescu a murit, în 15 iunie 1889, la ora 4 dimineața, în clinica doctorului Șuțu. Între lunile februarie – iunie 1889, lui Mihai Eminescu i s-a administrat intravenos clorură de mercur la Institutul Şuţu şi, probabil, aceasta a fost cauza stopului cardiac, care i-a provocat moartea, preciza profesorul dr. Irinel Popescu. Specialistul citat sublinia, de altfel, că folosirea mercurului și a compușilor chimici ai acestui metal era deja interzisă în Europa de Vest, pentru tratarea sifilisului, tocmai din cauza efectelor sale adverse.
Părerea profesorului doctor Irinel Popescu este împărtăşită şi de un alt specialist, medicul Raul Neghină, de la Departamentul de parazitologie al Universităţii de Medicină şi Farmacie ”Victor Babeş” din Timişoara. Acesta precizează că poetul a fost ”tratat” de incompetenţi şi ţinut în mizerie, ceea ce i-a scurtat de asemenea viaţa. După ce am revăzut toate ipotezele medicale şi simptomatologia, concluzionăm că a suferit de tulburare bipolară şi a murit din cauza otrăvirii cu mercur, un tratament neadecvat, administrat ca urmare a diagnosticării greşite cu sifilis. Spitalizat in locuri nepotrivite şi tratat de medici incompetenţi, a suferit nu doar fizic, dar şi moral, murind prematur. În urma unei scrisori adresate prietenilor, el pe bună dreptate s-a considerat un om sacrificat, preciza medicul Raul Neghină, în studiul Controverse medicale şi dileme privind boala şi moartea lui Mihai Eminescu.
Otrăvit cu mercur, Eminescu a pierdut lupta cu morile de vânt și cu troglodiții
Pe scurt, Eminescu a fost omorât prin intoxicare cu mercur, de un grup de medici incompetenţi. Eminescu suferea de tulburare bipolară, sindrom apărut pentru prima dată în 1883. Pentru sindromul bipolar al lui Eminescu există probe directe (relatările lui Şuţu despre tulburările de comportament, opinia renumitului psihiatru Eliot Slater – autorul celebrului tratat Clinical Psychiatry, care a primit de la medicul neurolog ieșean Ion Nica dosarul cu boala lui Eminescu şi a concluzionat, fără nicio rezervă, că este vorba despre o psihoză maniaco-depresivă) şi probe indirecte, printre care opinia unor psihiatri de renume, care susțin că patologia afectivă domină la scriitorii cu probleme psihice, iar creativitatea artistică poate fi asociată cu bipolaritatea, precizează specialistul în psihiatrie, profesor dr. Dan Prelipceanu, prezent la sesiunea ştiinţifică amintită, organizată în scopul stabilirii bolii de care suferea Eminescu şi a elucidării împrejurărilor morţii poetului.
Eminescu a trăit la o intensitate peste conştiinţa înţelegerii noastre de astăzi şi de atunci, încât, la un moment dat, revolta faţă de ceea ce se întâmpla în jurul său, în societate, şi-a spus cuvântul în mintea şi în sufletul lui. El a luptat cu morile de vânt şi cu troglodiţii. Şi pe deasupra erau şi dezamăgirile, era şi munca cumplită de la ziarul Timpul. Păi ţinea aproape de unul singur un ziar în spate, a precizat Coşereanu. Neuropatologul Ovidiu Vuia spune că şi din punct de vedere medical munca susţinută, dar şi dezamăgirile din viaţa de zi cu zi, ca şi greutăţile materiale l-au îmbolnăvit. Înainte de a face criza, obosit şi depresiv, are fenomene provocate de munca susţinută şi grea de ziarist la Timpul, deci nu pot fi calificate drept patologice. Aproape de scadenţa psihozei a prezentat simptome grave, toate însă de natură afectivă şi fără stigmate paralitice, mai preciza Vuia, citat într-un articol despre cauzele morții lui Mihai Eminescu, publicat în Adevărul, ediția de Botoșani.
De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Itszac şi să îl aducă în sfârşit la Bucureşti. Aici reîncepe să publice şi, în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în România liberă, este internat cu forţa tot la dr. Aexandru Şuţu, unde va şi muri. (Mircea Daroși, Răsunetul de Bistrița, 6 noiembrie 2015)
Decesul lui Mihai Eminescu a survenit în sanatoriul doctorului Alexandru Şuţu, la 15 iunie 1889. (ora 4 dimineața). Ultima dorință: un pahar cu lapte.
A doua zi, în 16 iunie, s-a constatat decesul. Din raportul oficial, întocmit de către medicii Șuțu și Petrescu nu reiese clar cauza morţii poetului. De altfel aceştia semnalează doar simptomele unei tulburări psihice, nu şi fizice. Mai mult decât atât, la autopsia efectuată de medicul Tomescu şi mai apoi de dr. Marinescu, de la laboratorul Babeş, creierul nu a putut fi studiat, din cauza neglijenței unei asistente, care l-a uitat pe o fereastră deschisă, unde s-a descompus rapid.
Din nefericire, nu aş putea să vă dau multe informaţii în privinţa creierului marelui şi nefericitului poet Eminescu. Creierul mi s-a adus de la Institutul Şuţu într-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvoluţiunilor, îi scria doctorul Marinescu unui ziarist ieşean care–i ceruse date pentru scrierea unui articol.
Teoria erizipelului şi a endocarditei
Doctorul Vineş, care l-a avut şi el în grijă pe Eminescu la Institutul Caritatea, a susținut o altă variantă a cauzei ce a provocat moartea lui Mihai Eminescu. Potrivit lui Vineș, moartea poetului s-a tras de la o infecţie care a avut legătură tot cu lovitura aplicată de Petre Poenaru (n.r: tenor craiovean, internat, ca și Eminescu, în ospiciul dr. Așexandru Șuțu). Mai precis, dr. Vineș susținea că rana de la cap s-a infectat, transformându-se într-un erizipel, care la rândul său a dus la alte complicaţii. Era o tăietură a pielii, de 2 cm lungime. I s-au dat imediat îngrijirile medicale necesare, iar peste trei zile buzele plăgii păreau reunite. Dar Eminescu care avea, după cum am spus, obiceiul de a strânge de pe jos tot felul de lucruri,din care unele erau murdare şi se freca cu ele pe corp şi pe cap desfăcându-şi pansamentul, a făcut un erizipel la nivelul plăgii, erizipel care s-a întins apoi la faţă, gât, membre superioare, torace, până la nivelul abdomenului.[…] Cum se vede din cele de mai sus, moartea lui Eminescu nu este datoratã traumatismului cranian petrecut cu 25 zile mai înainte şi care se vindecase complet, ci este consecinţa unei endocardite mai vechi (diagnosticată de regretatul profesor N.Tomescu, medic primar al serviciului de boli interne de la spitalul de copii, care era şi medic al institutului), de care era ameninţat în fiecare clipă şi care desigur s-a agravat după erizipel, scria în raportul său medicul Vineş, raport citat de Nicolae Georgescu în lucrarea sa Eminescu târziu. Trecerea.
Aruncați cu pietre în poet!
Specialiştii contemporani, în primul rând medicii care s-au ocupat de cazul Eminescu, resping ambele ipoteze privind cauza morţii poetului. În urma ultimelor cercetări şi prin prisma recentelor descoperiri din domeniul neurologiei şi psihiatriei, specialiştii au dat un verdicat final în cazul lui Mihai Eminescu: poetul a murit în urma unui stop cardio-respirator provocat de intoxicaţie cu mercur.
Sora poetului, Harieta, a susținut, neînduplecată, că Mihai Eminescu a murit din cauză că a fost lovit cu o piatră în cap. Atâta vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petrea Poenaru.
S-a vorbit mult în epocă de faptul că poetul ar fi murit după ce un nebun din ospiciu, Petrea Poenaru, l-a lovit cu o piatră în cap, variantă vehiculată de către prietenii poetului şi de către sora sa Harieta.
După 37 de ani de la moartea poetului, a vorbit despre întâmplare și Dumitru Cosmănescu. Dezvăluirea lui Dumitru Cosmănescu a apărut prima dată în ziarul Universul, din 28 iunie 1926, (de unde a fost reluată apoi şi de alte publicaţii (Cuvântul Ardealului, Cluj, 1 iulie 1926 și în Primăvara, Sânnicolau Mare, 4 iulie 1926.
Cosmănescu a povestit că se afla la Eminescu, care l-a chemat într-o zi, pe la ora 3 după-masa, să îl tundă și să îi aranjeze mustața. Poetul ocupa singur o cameră a lui şi l-a rugat pe frizer să-l însoțească într-o plimbare prin curtea sanatoriului. ”Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: Ia ascultă Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te, Române!… Şi a început să cânte Deşteaptă-te, Române! şi eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiroindu-i pe haine, spunându-mi: Dumitrache adu repede doctorul că mă prăpădesc…Ăsta m-a omorât!. L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă, şi când am tras mâna îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise!” Cuvintele lui Eminescu, Ăsta m-a omorât!, dovedesc faptul că el mai fusese lovit şi altădată, dar de această dată a fost o lovitură foarte puternică.
În povestirea frizerului Cosmănescu apare o nepotrivire în ceea ce privește momentul în care a survenit moartea lui Mihai Eminescu. Dacă, din unele surse rezultă că poetul a murit la ora 4 dimineața, iată că frizerul poetului, în calitate de martor ocular al episodului, susține că Eminescu a murit în jurul orei 4 după-masa! Unii cercetători ai poveștii au avansat ipoteza potrivit căreia Eminescu a murit la câteva zile după ce Petrea Poenaru l-a lovit în cap cu o cărămidă.
Varianta lovirii în cap cu o cărămidă sau piatră a fost povestită şi de către medicul Ştefan Coşereanu, care l-a cunoscut pe Eminescu la Bucureşti. Acest medic Coşereanu, i-a povestit mai târziu Elenei Popovici din Piatra Neamţ, despre acest episod, la 40 de ani de la moartea poetului.
Povestea frizerului, susținută cu noi dovezi
Într-un articol cu acest subiect, publicat în revista Luceafărul, în 1 august 2018, scriitorul botoșănean Nicolae Iosub a oferit și alte informații, ce dovedesc veridicitatea povestirii lui Dumitru Cosmănescu.
Varianta morţii lui Mihai Eminescu, povestită de Cosmănescu este confirmată şi completată de o scrisoare trimisă în 15 iunie 1889, din Bucureşti, lui Ioan Franc, preşedintele comitetului permanent din Botoşani, de către o persoană din cele mai intime şi mai apropiate de răposatul poet, singura care a mai îndulcit, pe cât posibil, zilele din urmă, suferinţele nenorocitului bolnav, cu gingaşele sale îngrijiri. (Curierul Român, 20 iunie 1889).
Iată ce scrie personajul care s-a interesat şi l-a îngrijit pe Eminescu: De 7 nopţi, de când stau lângă nenorocitul, numai astăzi a putut fi scos din cămaşa de forţă, având nişte furii ce seamănă mai mult a turbat decât de alienat. Îndată ce-l desleagă, rupe tot cu o putere de fiară şi strigă de produce un ecou îngrozitor în spital, unde se află 80 de alienaţi, afară de femei, dar nici unul în starea grozavă a lui. Capul îi este spart şi umflat; nu pot însă afla de la nimeni, cine a comis această cruzime contra lui; eu crez că vr’un nenorocit nebun! Doctorul Şuţu mi-a declarat că umflătura este de 99 de ori mortală şi că numai al sutălea poate scăpa. Eu însă rog pe D-zeu, dacă este drept, să-i curme suferinţele, căci nu mai sunt de suportat! (Barbu Lăzăreanu – Cu privire la Eminescu- Agonia, Editura Cultura Românească S.A.R. Bucureşti).
Informaţiile din această scrisoare au fost transmise din Bucureşti după șapte zile de când Petrea Poenaru l-a lovit cu cărămida în cap pe Eminescu, ceea ce confirmă povestea lui Cosmănescu. Probabil Cosmănescu a crezut că Eminescu a murit în ziua vizitei sale la poet, dar agonia a mai durat şapte zile. Cu capul spart era normal ca poetul să fie agitat şi cu dureri groaznice. Se pune întrebarea: De ce doctorii nu i-au administrat medicamente (morfină, de exemplu), care să-i calmeze durerile şi l-au pus în cămaşa de forţă? În 12 iunie 1889, când l-a interogat comisarul Brusan, în legătură cu incidentul căruia i-a căzut vitimă, poetul a confirmat că a fost lovit de Petrea Poenaru cu o piatră cât oul de găină.
Din cele prezentate mai sus, se poate observa că varianta lovirii lui Eminescu cu o cărămidă era cunoscută de mai multă lume, dar, la rugămințile doctorului Șuțu, nu a fost dezvăluită, deoarece proprietarul ospiciului nu voia să fie acuzat că nu a luat măsuri adecvate pentru supravegherea şi asigurarea condiţiilor normale de convieţuire a bolnavilor.
Cauza morţii lui Mihai Eminescu, decedat la sanatoriul doctorului Şuţu, este aşadar relatată de mai multe persoane care au avut legături cu Eminescu: Dumitru Cosmănescu, Ştefan Coşereanu, Harieta, sora poetului şi sunt descrise în scrisoarea către Ioan Franc, din Botoşani. Toate afirmaţiile venite din aceste patru surse converg către aceeaşi concluzie: Mihai Eminescu a murit în urma unei lovituri puternice cu o cărămidă în cap, în urma căreia s-a produs o puternică hemoragie la creier, urmată de deces. Titu Maiorescu a fost informat că Eminescu a murit în urma unei embolii, apărută ca și consecință a unui cheag ce i-a blocat circulaţia sângelui şi a determinat sincopa inimii. Mai multe personalităţi din epocă ştiau că Mihai Eminescu a murit în urma unei agresiuni cu o cărămidă sau piatră care i-au spart craniul. Printre aceştia s-au aflat: Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Roza del Conte, Al. Gregorian, Virgil Ierunca şi alţii.
Crimă cu premeditare (n.r: comisă) într-un spital de alienați mintal?
În cartea Misterul morții lui Mihai Eminescu, Editura Paco, 1990, autorul, dr. Ovidiu Vuia, scriitor și medic neurolog, afirmă: ”Eminescu nu a suferit de demență paralitică, diagnosticul trecut în documente, ci de o psihoză maniaco-depresivă”. În lucrarea, Mihai Eminescu – structura somato-psihică, Editura Eminescu, 1972, dr. Ion Nica susține, fără echivoc, teza conform căreia Eminescu nu a murit de ”moarte bună”. Concluzia dr. Ion Nica, medic neurolog: ”Crimă cu premeditare (n.r: comisă) într-un spital de alienați mintal unde este foarte problematic dacă Eminescu avea ce să caute”.
Eminescu era poet chiar atunci când nu era Eminescu…
După moartea lui Eminescu, în camera sa s-au găsit mai multe poezii printre care Viaţa şi Stelele’n cer, împreună cu două file rupte dintr-un notes, pe care era scrisă poezia Deşteaptă-te, Române. Ilie Jghel, jurnalist la revista Fântâna Blanduziei, certifică afirmațiile anterioare: Dintr-o întâmplare fericită am pus mâna pe două file dintr-un notes, scrise de el în timpul când era în Ospiciu. Scrierea e ca de obicei liniştită, trăsături regulate. Le dau în vileag ca să se vadă că Eminescu era poet chiar atunci când nu era Eminescu…Pe cealaltă parte a acestei file e Deşteaptă-te, Române. Această informaţie demonstrează că Dumitru Cosmănescu nu a minţit atunci când spunea că Eminescu cânta cu glas frumos Deşteaptă-te, Române!
Malpraxis?
Toate teoriile enunțate converg, totuși, spre una și aceeași concluzie: Eminescu a fost o victimă a sistemului medical românesc din secolul al XIX lea şi mai ales a unor medici care l-au diagnosticat şi tratat greşit. În primul rând Eminescu a fost diagnosticat încă din 1886 de doctorul Julian Bogdan, de la Iaşi, drept sifilitic, paralitic şi în pragul demenţei, din cauza abuzului de alcool şi a gomelor sifilitice apărute pe creier. Acest diagnostic l-a confirmat şi doctorul Panait Zosin, care l-a consultat pe Eminescu în 6 noiembrie 1886 şi scria că pacientul Mihai Eminescu suferea de o alienţie mintală, provocată de apariţia sifilisului şi agravată de alcoolismul de care ar fi suferit secundar poetul. Neuropatologul Ovidiu Vuia, care a studiat în amănunt fişele de observaţie, simptomele şi toate rapoartele medico-legale în cazul lui Eminescu precizează însă clar: Eminescu nu a avut sifilis.
”Sâmbătă seara s-a înmormântat Eminescu”
După două zile de la deces, Eminescu a fost înmormântat. Emilia dragă, în Biserica Sf. Gheorghe nou, cosciugul deschis al lui Mihai Eminescu era încins cu crengi de tei, în amintirea poesiilor lui parfumate cu flori de tei. Am rupt o frunză de la cosciug şi pentru tine şi ţi-o trimit aici. Sub bandă primeşti şi un număr din Constituţionalul, cu descrierea îngropării. Articolul e de Caragiali. Când am însoţit pe jos, cu capetele goale, pe Eminescu, de la biserică pe bulevard, până la cimitirul Belu, Rosetti, Laurianu, Mihăileanu, eu, Anicuţa şi vreo 600 de şcolari şi studenţi, admirabilul cor vocal de la Mitropolie, era singura pompă. Era vremea acoperită, liniştită, nu vânt, nu zgomot, câteva picături de ploae, vreo 5 minute, apoi iar bine. Cortegiul a pornit din biserică pe la 6 ore, a sosit la cimitir pe la 7. S-a luat loc de la Primărie un mormânt de veci pentru el, e ceva mai în fund la dreapta de la tata. Din întâmplare, un mare copac de tei e în apropiere. Pentru grilaj şi o piatră de mormânt – eu cred o mare stâncă brută de marmoră cenuşie, cu o singură parte netezită, pe care să fie inscripţia Mihai Eminescu şi poate 4 versuri ale lui, şi un tei înlăuntrul grilajului se vor face subscripţii. Părerea mea e de 50 de bani, pentru ca toţi şcolarii, şi din Transilvania, să contribue. Sâmbătă seara s-a înmormântat Eminescu, îi scria Maiorescu surorii sale, Emilia Hempel. (Adevărata cauză a morţii lui Mihai Eminescu. Dezvăluirile specialiştilor, de Cosmin Pătraşcu Zamfirache, https://adevarul.ro/locale/botosani)
