Rănile ascunse ale românilor, la 80 de ani după Diktatul de la Viena

După raptul teritorial hotărât la Viena, în 30 august 1940, prin care Hitler și Mussolini dăruiau Ungariei horthyste partea de nord-vest a Transilvaniei, autoritățile maghiare au început prigoana românilor. În ciuda articolelor din Diktat, în care se stipula că ”Toți supușii români, stabiliți în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România…vor fi autorizați să opteze în favoarea naționalității române într’un termen de șase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într’un termen adițional de un an și vor fi primiți de România. Ei vor putea să ia, fără nicio împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat” în teritoriile cedate Ungariei autoritățile maghiare îi umileau pe români și îi supuneau la cazne, și îi înfometau. Autoritățile maghiare îngăduiau folosirea oricăror metode ce i-ar fi determinat pe români să-și părăsească casele și avutul, în scopul purificării etnice a Transilvaniei de Nord-Vest, operațiune prin care Ungaria voia să își justifice pretențiile teritoriale formulate față de România.   

Refugiații reclamau tratamentul barbar aplicat de maghiari 

În nota informativă 556, din 22 aprilie 1942, g-ral Alexandru Vâlcu, prefectul județului Cluj-Turda, îl informa pe ministrul Afacerilor Interne al României despre vizita întreprinsă de Comisia Mixtă Italo-Germană, la 12 aprilie 1942, în unitatea administrativ-teritorială pe care o conducea. În raport se menționa că cei aproximativ 500 de refugiați veniți la Prefectura din Turda cu acea ocazie i-au informat pe membrii Comisiei Mixte Italo-Germane (miniștrii Ruggeri, respectiv Hencke, colonelul Dehmel, maiorul Sircana, căpitanul Haag, contele Hohental și consulul Cerulio), despre ”tratamentul barbar aplicat lor de vecinii noștri”. La auzul povestirilor despre umilințele, batjocura și șicanele la care maghiarii îi supuneau pe românii din teritoriile ocupate, cei 500 de refugiați aflați în sala festivă a Prefecturii din Turda, femei, copii îmbrăcați în zdrențe, din care unii desculți și bărbați… (n.r: din care 142 purtau uniforme ale armatei maghiare), plângeau cu hohote” după cum afirma g-ral Alexandru Vâlcu în documentul citat.

Un ”Mecena” al Reghinului a ajuns desculț în România

Unul din cazurile de care membrii Comisiei Mixte Italo-Germane s-au declarat impresionați a fost cel al doctorului Nicoară, din Reghin. Acesta construise, din averea sa, un spital și un palat cultural în oraș. În plus, dr. Nicoară ”a contribuit cu sume mari la construirea mai multor clădiri cu diverse întrebuințări și a unor biserici” ridicate în Reghin. Omul trăia în bună înțelegere cu concetățenii săi, români, germani sau maghiari: pe mulți îi ajutase, fără a ține cont de naționalitatea lor. De aceea, Nicoară nu își făcea probleme când ungurii au preluat Reghinul. Dar, de cum s-au instalat în oraș, autoritățile maghiare și-au însușit spitalul și palatul cultural, deși acestea se aflau în proprietatea dr. Nicoară, dovedită cu acte în regulă de către acesta. Mai mult decât atât, l-au dat afară pe medic din spital, fără a-i permite să își trateze acolo ”nici cel puțin bolnavii lui particulari”. După aceste samavolnicii, ungurii l-au arestat pe dr. Nicoară și l-au dus la Cluj. A scăpat de acolo numai datorită unor ”mari intervenții”.

Dar, odată întors acasă, la Reghin, doctorul Nicoară a constituit iarăși obiectul șicanelor puse la cale împotriva sa de autoritățile maghiare din oraș. În ajunul Paștelui din 1942 (5 aprilie?), niște soldați unguri i-au cerut lui Nicoară să cedeze autorităților garajul de la locuința sa particulară. Nicoară, care pusese la dispoziția maghiarilor cele trei garaje de la spital și de la palatul cultural, a refuzat să satisfacă noua cerere. Atunci, soldații i-au cerut să îi urmeze la secția de poliție, Nicoară s-a opus și după ce s-a luptat cam o jumătate de oră cu militarii unguri, aceștia l-au doborât la pământ, l-au legat și l-au dus la poliție. După ce și-a petrecut acolo primele două zile de Paști din anul 1942, dr. Nicoară a fost eliberat, însă i s-a pus în vedere să se prezinte iarăși la poliție, încă în ziua imediat următoare. Nicoară, intrat deja în rolul lui Stan Pățitul, nu  a mai riscat o întâlnire cu reprezentanții autorităților maghiare. În noaptea celei de-a treia zile de Paști, doctorul, împreună cu câțiva țărani, a plecat din Reghin, spre România. Grupul în care se afla și Nicoară, a trecut granița pe ploaie și pe ger. Doctorul și-a pierdut pantofii în noroi și astfel a ajuns desculț în România.

Românii, puși în jug, ca animalele, arau pământul ungurilor. Copil desfigurat de grănicerii maghiari

Refugiații care purtau încă uniforma armatei maghiare au dezertat din cauza umilințelor de tot felul, a bătăilor și înjurăturilor pe care erau nevoiți să le suporte din partea militarilor maghiari. ”Unii din ei erau obligați să bea din apa în care și-au spălat picioarele soldații unguri”. O altă umilință îndurată de români se referea la punerea acestora în jug și folosirea lor la arat pământurile ungurilor, la fel ca și animalele. De un astfel de tratament a avut parte, printre alții și Ioan Pugna, premilitar din Dumbrăvița, județul Someș ”pus în jug și bătut crunt”.

În aceeași notă informativă din 22 aprilie 1942, generalul Alexandru Vâlcu, prefectul județului Cluj-Turda îl informa pe ministrul Afacerilor Interne că autoritățile din Turda l-au înfățișat membrilor Comisiei Mixte Italo-Germane pe Vasile Pop, un copil maltratat de către grănicerii maghiari, care i-au tăiat urechile și i-au zdrobit degetele de la mâini.

Unul din cele patru dosare predate de autoritățile românești din județul Cluj-Turda membrilor Comisiei Mixte Italo-Germane cuprindea 120 de declarații ale unor refugiați, cu privire la abuzurile săvârșite de administrația maghiară din Transilvania de Nord-Vest asupra românilor rămași în teritoriile ocupate de Ungaria, ca urmare a celui de-al doilea Diktat de la Viena.

Populația maghiară din România, tratată la fel ca și românii sau germanii

În contrapartidă, un alt dosar cu documente predat Comisiei Mixte Italo-Germane conținea 246 de declarații, ale unor cetățeni români, maghiari și germani din județul Cluj-Turda, certificate  prin 1120 de semnături, despre tratamentul aplicat de autoritățile românești cetățenilor de etnie maghiară. ”Toți recunosc și declară că populația maghiară a fost tratată la fel ca românii și germanii, cu ocazia împărțirii de cereale și nu s-a făcut nici o deosebire între ei cu ocazia angajărilor”.

Potrivit informărilor prefectului de Cluj-Turda, general Alexandru Vâlcu, printre persoanele care au semnat acele declarații s-au aflat  Toma Arkori, protopop, locțiitor de episcop unitarian, contesa Mariana Banffy, născută Biro, din Sărmășel ”sora ministrului de Agricultură din Budapesta” și contele Bethlen Eduard, din Câmpia Turzii ”fratele prefectului din Bistrița și Someș”.

Aprecierile favorabile cu privire la tratamentul aplicat populației de etnie maghiară din județul Cluj-Turda de către autoritățile românești au fost confirmate, prin declarațiile lor ”de șase magnați unguri și de 18 preoți și învățători de pe teritoriul județului Cluj-Turda”.

Comisia Mixtă vede ce vrea și aude ce îi convine

În ciuda, sau poate tocmai și din cauza impresiei că membrii Comisiei Mixte Italo-Germane veghează la respectarea înțelegerilor convenite între Ungaria și România cu privire la tratamentul aplicat cetățenilor rămași în teritoriile cedate (români), sau în România (unguri), persecuțiile autorităților maghiare la adresa românilor, deveniți cetățeni maghiari prin voia lui Hitler și a lui Mussolini, au continuat. ”Deși autorităților maghiare li s-au dat diferite avertismente și deși Comisiunea Mixtă Italo-Germană din Cluj a încercat fără osteneală să stăvilească sălbăticiile maghiare, totuși ele persistă până în ultima zi și populația românească este silită prin diferite sisteme, să-și părăsească căminurile” îl informa prefectul județului Cluj-Turda, generalul Alexandru Vâlcu, pe ministrul Afacerilor Interne al României, printr-o notă informativă din luna iulie 1942, redactată după cea de-a doua vizită din acel an a  membrilor Comisiei Mixte Italo-Germane la Turda. În același document, Alexandru Vâlcu mai scria: ”Organizațiuni  protejate de autoritățile maghiare schinjuiesc pe români, îi înfometează sistematic, le profanează bisericile și își bat joc de limba și portul românesc”.

În ceea ce privea atitudinea cetățenilor români de etnie maghiară care locuiau în cuprinsul județului Cluj-Turda, prefectul Alexandru Vâlcu informa Guvernul de la București că ”În timp ce autoritățile și populația românească de aici munceau și aduceau cele mai mari jertfe pentru găzduirea, alimentarea și plasarea în muncă a refugiaților și expulzaților, populația maghiară din Turda și județul Cluj-Turda sabota acțiunea noastră și până când sute de mame cu copii mici erau nevoite să stea și să doarmă în ploaie și frig pe sub porțile caselor, în grajduri reci și prin parcuri sub cerul liber, nici unul dintre maghiarii localnici nu a venit să ofere un sprijin, un adăpost pentru acești nenorociți ai sorții, ci au rămas indiferenți, îmbuibându-se în bogății, belșug și locuințe spațioase”.

Metode de purificare etnică aplicate de regimul horthyst în Ardealul de Nord-Vest:  Bătăile, înfometarea, persecuțiile religioase și furtul de copii

În informarea adresată Comisiei Mixte Italo-Germane, înregistrată la Prefectura județului Cluj-Turda cu numărul 167, din 21 iulie 1942, se precizează că, de la înființarea, în 9 octombrie 1940, a Biroului de primire a refugiaților și până la data întocmirii acelei informări, prin Turda, devenit oraș de graniță după Diktatul de la Viena, au trecut 25.634 familii de refugiați și expulzați, cu un număr total de 43.283 de membri. Majoritatea refugiaților înregistrați la Biroul de primire din Turda proveneau din județele Năsăud, Mureș, Someș, Cluj și Satu-Mare, aflate în teritoriul cedat Ungariei. Oamenii și-au luat lumea în cap din cauza deposedărilor de proprietate, dispuse de autoritățile maghiare pentru pauperizarea românilor, a bătăilor, a înfometării, a condamnărilor nedrepte, a persecuțiilor religioase, a tentativelor de răpire a copiilor din familiile de români, în scopul maghiarizării forțate a acestora, a repetatelor amenințări, a maltratărilor și a concedierilor nejustificate.

În același document, semnat de prefectul județului Cluj-Turda, generalul Alexandru Vâlcu, se precizează că ”maghiarii din județ, trecuți în Ungaria, au fugit nu din cauza persecuțiilor ci pentru ca să scape de obligațiile armatei, iar unii de urmărirea justiției”.

N.R: Informațiile folosite pentru realizarea acestui articol au fost puse la dispoziția autorului de către arhivist dr. Mirela Cărăbineanu, de la filiala Cluj a Arhivelor Statului.