De când cu virusul, a (re) apărut un fenomen pe care mai cu toții l-am crezut dispărut. Mi-am dat seama de acest lucru în față la poștă, unde altundeva, decât în țara care a inventat birocrația, timbrele fiscale și probabil și dosarul cu șină. Timpul a căpătat un alt sens de o vreme încoace, parcă minutele curg altfel și în loc de ceas, ne uităm către soare să ne dăm seama dacă e a.m. sau p.m. deja. N-am făcut treaba asta de ceva vreme și i-am pierdut gustul. Nu, nu mă gândeam la persoana întâi singular, ci mai degrabă la plural, deoarece fiind copil, nu țin minte trezirile la 4 dimineața să apucăm la un litru de lapte. Și sunt mulți alții care nu știu deloc sau poate au uitat. Așa se face că am uitat și regulile statului la rând. Or fix pe acelea le-am ținut minte și de aceea ne împingem, suflăm în ceafa celui din față, ne pierdem răbdarea, știm cel mai bine cine a fost primul și nu lăsăm în față mamele cu copii mici?

Recent am stat de câteva ori la rând (poștă, brutărie, supermarket, bancă) și mi-a plăcut. Nu ca și cum nu aș fi avut ce face cu timpul meu, dar m-a bucurat faptul că vedeam lumea încetinind. Accelerația vieții și a limbii (indiferent pe care o vorbim) ne face să credem că timpul a intrat parcă la apă. Dar nu e așa. E tot acolo și ne așteaptă.

Rândurile de acum au totuși o altă atmosferă decât cele de odinioară. Poate pentru că fenomenul este nou pentru unii și aceia nu trăiesc în conștiința frustrărilor de altădată, când dacă nu te poziționai bine și se termina parizerul fix în fața ta, nu știai când mai prinzi. La coadă însă nimănui nu îi plăcea să stea. Expresia în sine este parcă mai dureroasă decât statul la rând. E altfel să aștepți să îți vină rândul și altfel e ca stând la coadă să fii ultimul. De aceea nu ne așezăm la coadă cu sufletul împăcat, deoarece ideea de a fi la capăt ne neliniștește. Mai ales că nu suntem la capătul pe care ni-l dorim.

Statul la rând este și un fel de antrenament. Al răbdării, în primul rând, însușire la care nu excelăm. Ne tot grăbim care încotro și aceste minute prețioase cât ne oprim, ar putea să ne ajute mult. Și cu ce ne putem omorî timpul? Poate facem cunoștință cu cineva, o sunăm pe soacra și vorbim cu ea pe un ton mai politicos și moderat (dacă nu de alta, măcar pentru că suntem pe stradă și nu se cuvine să  ridicăm vocea), poate observăm ce flori au mai plantat cei de la primărie pe spațiul verde, privim cum trec norii pe deasupra noastră și observăm că unul are formă de hipopotam, ori de ce nu, poate scoatem cartea din geanta pe care o cărăm cu noi de ceva vreme și apucăm într-un final să citim câteva linii.

Imaginea reproduce detalii dintr-o pictură de Mircea Roșa-MIRO

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.