Povești de fabrică: Un hoț cu bune maniere

Întâmplările anecdotice de la ”Grădina de bere” i-ar fi putut aduce acelei terase renumele de ”Grădină cu snoave”. Dar economia ”originală” de piață instaurată în România în locul defunctului sistem economic socialist, a ras de pe fața pământului și terasa de la ”sensul giratoriu” de unde mușteriii bodegii admirau panorama Pieței Romane (pe atunci Piața Ecaterina Varga). După ce a mai rezistat tranziției vreun deceniu ”Grădina de bere” și-a trăit agonia travestită în discotecă, pentru a-și da obștescul sfârșit sub șenilele buldozerelor ale căror lame, aliate cu ”tranziția” au făcut-o una cu pământul.

Dar ”Grădina de bere” a rămas în memoria colectivă a turdenilor, mai ales a celor trecuți de a doua tinerețe, care și-au tocit ”balamalele” prin fabricile Turzii, unde își câștigau ”pâinea cea de toate zilele” și și-au spălat ”rugina” ce se depunea pe încheieturi, cu câte o halbă ”rasă” în viteză sau ”povestită” pe îndelete, după cum erau mușteriii și împrejurările.
”Stan-pățiții” întâmplărilor de la Grădina de bere nu se sfiau să-și povestească experiențele, din cauza cărora, la început au plâns, dar la amintirea cărora îi pufnea râsul. Și, pentru a aplica întocmai dictonul ”Cine face ca mine, ca mine să pățească” personajele principale ale întâmplărilor le istoriseau, mai ales colegilor de muncă, spre hazul acelora.
În vestiarul atelierului electric de la Cimentul ”o mare figură de om” a povestit cum a băut el la Grădina de bere de la ora 14 până pe înserat” Ascultați, numai: ”A tot avut (n.r: eroul nostru) comeseni care i-au ținut companie” povestește ”Șeherezada snoavelor cu cimentiști” pentru conformitate, numită și Emilia, prietena mea, care pe lângă harul povestirii îl areși pe acela al preparării cafelei. Și face Emilia cel mai bun ”supliment” din lume. Dar să revenim la berile noastre: Mușteriii au plecat, unul câte unul de la Grădina de bere, până ce vașnicul luptător cu halbele a rămas singur-singurel în bodegă.
Atunci, în fața aprigului băutor s-a ridicat o altă problemă. Venise la crâșmă cu bicicleta, dar starea în care se afla, după crâncenele lupte purtate pe ”frontul berii” nu-i permitea să se retragă de pe câmpul de bătălie împreună cu ”calul”. Conștient că abia se purta pe el însuși, cimentistul a realizat că bicicleta devenise o povară pentru el în împrejurările date.
Dar, dacă se spune că există un Dumnezeu al bețivilor, care-i ajută să ajungă teferi acasă, chiar după întâlnirile neprevăzute cu stâlpii de pe marginea drumului sau cu gropile din caldarâm, pesemne că, pentru menținerea echilibrului și la acest capitol, un drăcușor mic, de altfel simpatic, își face și el de cap. Pe când se bălăbănea în stânga și în dreapta, pe lângă bicicletă, vehicul pe care berea sorbită cu sârg l-a transformat într-o dilemă, stăpânul acesteia observă că cineva i se adresa pe un ton superpoliticos: ,, Domnule, dumneavoastră nu puteți folosi bicicleta acum. Mai mult decât atât, vă va fi chiar greu să o duceți acasă! Vă rog frumos să mi-o dați mie până mâine, când am să v-o înapoiez intactă!

Că sa nu vă îndoiți de bunele mele intenții, vă scriu aici adresa unde mă găsiți și, dacă până mâine, la ora 9, la pauza de masă, nu v-o aduc, mă puteți căuta!” Electricianul de la Cimentul i-a dat tânărului bicicleta, fericit că mai existau asemenea oameni de ispravă, săritori în ajutorul semenilor lor, tocmai când aceștia se aflau la o mare nevoie.
Cum a doua zi tânărul nu s-a făcut văzut la Cimentul, nici înainte și nici după pauza de la ora 9, omul si-a amintit de biletul cu adresa. Acolo scria citeț: strada Bihorului (azi Ștefan cel Mare), numărul 7. Fericit că adresa se afla în apropierea fabricii, s-a dus glonț acolo. În acele timpuri, pe strada Bihorului, la nr. 7, aproape vizavi de poarta 1 de la Cimentul, funcționa un magazin Moto-Velo, amplasat pe aceeași parte a străzii ca și fabrica Electroceramica. Vajnicul luptător cu halbele de bere găsea la sigur o bicicletă acolo. Numai că nu pe a sa, ci una nou-nouță, ce totuși avea un mare defect: nu se dădea dusă din magazin decât contra cost!
Și uite așa, povestea spusă la ceas de seară de ”Șeherezada de la Cimentul” m-a ținut teaz până după miezul nopții, cât a durat prelucrarea și redactarea ”poveștii brute”. După ce mi-a provocat insomnii ”șeherezadiene” buna mea amică Emilia s-a pregătit să își culce nepoata. Noroc că Ana nu a ajuns încă la vârsta la care poveștile pot provoca insomnii. Deocamdată, plătește unchiu-său birul acesta!