Despre condițiile de muncă existente în fabricile turdene se pot spune multe. Pe abscisa unui grafic al istoriei economiei socialiste, aprecierile parcurg un traseu ce acoperă toată paleta de adjective, de la plus la minus infinit. După voia fiecăruia.

”Tranziția” a ras de pe fața pământului una din fabricile unde se impuneau condiții de muncă speciale, Uzinele Chmice din Turda. În locul său, pe un teren ce se întinde de la strada 22 Decembrie 1989, nr. 24 C( fostă Armata Roșie, cu același număr) până la malul Arieșului, în amonte de Cimentul, fabrică cu care Uzinele Chimice se afla ”gard în gard” au rămas doar ruine, de unde și acum răzbate un miros înțepător.

Istoriile care pot oferi un tablou despre cum se muncea acolo ies la suprafață ca și vaporii de mercur, degajați încă și azi, după mai bine de un deceniu de la închiderea și apoi de la dezmembrarea Uzinelor Chimice ale Turzii. În unele locuri de acolo muncitorii lucrau cu masca de gaze pe figură, iar în altele cu asistență medicală permanentă, pentru a se putea neutraliza rapid efectele otrăvirilor accidentale, îndeosebi a celor cu cianuri. Existau și secții sau ateliere cu un regim de lucru normal, precum compartimentul Mecanic, Electric, Metrologia și altele. Dar dușurile nu lipseau din anexele niciunei secții, fie din cele cu ”regim special” fie din locurile unde se practicau meserii ”normale”.

Prin anul 1965, o pățanie, până la urmă comică, s-a petrecut din cauza limbajului folosit de un proaspăt, pe atunci, maistru mecanic. Expresiile ”colorate” folosite de acesta în comunicarea sa cu subalternii, dacă erau traduse ”stricto senso”  puteau isca fel de fel de încurcături, într-un regim politic în care, fie și bănuielile despre un comportament presupus deviant de la morala socialistă se puteau solda cu repercusiuni, chiar și din cele cuprinse în sfera faptelor penale. Din fericire, o astfel de întâmplare s–a încheiat fără nicio consecință, datorită tactului maistrului în cauză, care în locul unor presupuneri fanteziste a preferat să afle direct de la ”impricinat” cauzele unui comportament socotit cel puțin ciudat.

Așadar, între două bobine de sârmă așezate cu răbdare în canalele unui motor electric țintuit pe ”masa de operație” și după o doză corespunzătoare de ”supliment” Emilia Neag, autointitulată ”Șeherezadă a poveștilor de fabrică” a început istorisirea altei pățanii petrecute în fabricile turdene, al cărei erou a fost tatăl său.

”În anul1965, tatăl meu, proaspăt maistru mecanic, lucra la Uzinele Chimice, unde avea în subordine zece lăcătuși, toți tineri, dar foarte harnici și ascultători”. Pe la mijlocul lui iulie, luna lui Cuptor, în echipa de lăcătuși a tatălui Emiliei a mai sosit un tânăr, de la țară. ”Pe numele său, Mera, acesta era un băiat respectuos, serios și harnic din cale afară” își amintește povestitoarea cum îl caracteriza tatăl său pe proaspătul angajat la ”Chimice”. Tânărul, îndrăgit pe loc de toți colegii, cu toată hărnicia, priceperea și seriozitatea sa, afișa un comportament ce a iscat bănuielile colegilor săi. ”La două fără un sfert, tata le spunea oamenilor: Lucru jos, la scăldat și acasă, până mâine”. Mergeau cu toții la baie, unde făceau un duș, iar apoi la vestiar, unde schimbau salopetele cu hainele de oraș și plecau, fiecare pe la casele lor. După vreo săptămână de la angajarea tânarului Mera, maistrul său a băgat de seamă că acela nu mergea niciodată la duș cu ceilalți colegi ”ci își găsea de lucru exact când echipa pleca la scăldat”.  Dar, la întoarcerea de la dușuri, trupa lăcătușilor, împreună cu maistrul lor ”îl găseau pe Mera în vestiar”. După ce se spăla cu apă de la  chiuvetele din vestiar, acesta își schimba hainele odată cu ceilalți colegi ai săi. ”Tata nu a fost singurul care a observat lipsa de la duș a noului venit. Colegii lui Mera au început să comenteze. Cum tatăl meu era un maistru adevărat, care nu dorea discuții inutile între oamenii săi, l-a chemat pe Mera și l-a întrebat: Măi băiete, dacă eu spun: Lucrul jos, la scăldat și acasă până mâine, tu de ce îți cauți treabă și nu vii cu noi? Atunci a auzit tata cel mai neașteptat răspuns: Domnule meșter dragă, eu nu știu să bat înotul și nu vreu să râdă băieții de mine. Cum tata a căscat și ochii și gura, Mera a continuat: Poate că acuma nu-i așa mare apa în Arieș, da mie tot mi frică să mă scald! Atunci l-a luat tata pe Mera și l-a dus la sala de dușuri” și-a încheiat ”Șeherezada de Ciment” a doua sa poveste de fabrică. De va continua producția de ”supliment” cu siguranță voi mai culege niscaiva povești de fabrică din caimacul cafelei pe care o prepară Emilia, cea mai bună din câte se există!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.