Trăim într-o lume ce își ascunde sau își neagă partea lăuntrică a ființei, având în felul acesta o pseudoexperiență a vieții, o autolimitare păgubitoare și îngrozitoare pentru omul contemporan ce se vede tot mai lipsit de exigențele ziditoare, de repere, de idealuri.
În această vreme a „corectitudinii politice” a libertății greșit înțelese, a consumismului de tot felul, Biserica ne propune o cale de liniștire, de redescoperire a identității noastre. Dacă suntem lipsiți de identitate, de reperele ce ne luminează lăuntric, ne trăim viața doar în orizontalitatea materiei, care, vrem sau nu, e supusă devenirii, degradării, instabilității.
Ieșirea din această criză ontologică a omului post-mortem nu se află într-o rețetă sau într-o pastilă care să ne scutească de efortul liber asumat al urmării lui Hristos. Mântuitorul ne cheamă în chip real pe fiecare: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni”( Mt. 11,29).
Vremea postului este percepută îndeosebi negativ, omițându-se, de cele mai multe ori, aspectele pozitive, înnoitoare, dătătoare de sens și de putere ale acestui demers spiritual complet . Dacă pentru trup facem atâtea eforturi și găsim motive de a sărbători, de a ne relaxa, când este vorba de suflet nu mai avem aceeași disponibilitate.
Postul curat, după voia lui Dumnezeu, reprezintă sărbătoarea sufletului, bucuria lui, ieșirea din robia materiei, înnobilarea ființei umane. Nu Dumnezeu are nevoie de postul nostru, ci noi cei împovărați și întunecați adeseori de norii prejudecăților și ai clișeelor în care cădem cu voie sau fără de voie.
Prin post, creștinul se vede pe sine, se judecă învățând să-și privească aproapele prin ochii lui Dumnezeu. Atunci când simțim bucuria lăuntrică a întâlnirii cu Creatorul și Răscumpărătorul nostru din robia păcatului și a morții începem să vedem, să auzim, să ne redescoperim pe noi înșine. Este momentul în care realizăm că „viața ne-a fost dată să fie mai mult decât trăită”( Acatistul Rugului Aprins).
În acest demers de redescoperire a identității noastre avem nevoie să intrăm în rânduiala liturgică a Bisericii, rânduială pe care strămoșii noștri o experimentau.Iată, în acest sens, o cântare de la începutul Postului Paștilor: „ Vremea Postului să o începem cu bucurie, supunându-ne pe noi nevoințelor duhovnicești. Să ne lămurim sufletul, să ne curățim trupul. Să postim precum de bucate, așa și de toată patima, desfătându-ne cu virtuțile Duhului. Întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toți a vedea preacinstita patimă a lui Hristos Dumnezeu, și Sfintele Paști, duhovnicește bucurându-ne.”
Acum putem să ne vedem așa cum suntem, fără masca de paradă pe care o purtăm zilnic, întorcându-ne, din risipirea vieții de zi cu zi, în casa Tatălui . Omul nu este mare când se înalță pe sine și se crede „reper” ci atunci când se apleacă smerit sub patrafir și își mărturisește păcatele și neputințele. Dacă se spovedește sincer se despovărează, întinerește, se luminează. Observ aceasta pe fețele unora dintre cei ce își mărturisesc cu sinceritate păcatele și Îi îngăduie Luminii să își afle sălaș în inima lor.
Tot ce am afirmat până acum poate părea doar un discurs logic ce urmărește un scop. Vă provoc pe cei ce aveți răbdare să citiți aceste rânduri să fiti curioși și să verificați prin propria experiență realitatea celor afirmate. Numai după ce am făcut această „verificare” sinceră ne putem exprima dinlăuntru nu dinafară.
Fiecare dintre oamenii de azi are nevoie absolută de experiența întâlnirii reale cu Hristos. Numai El rămâne Același, toate ale lumii le schimbă: „ Iisus Hristos, ieri și azi și în veci este același ” (Evrei, 13,8). Avem această posibilitate, să o folosim, pentru a trăi cât mai deplin.
În mersul firesc al societății putem observa că, după ce am încheiat perioada studiilor, dascălii nu mai stau lângă noi să ne îndrume, să ne ajute când este cazul. Singura școală în care Îl avem pe Dascăl pururea alături este școala iubirii nemărginite a lui Dumnezeu pentru noi. Mântuitorul ne-a făgăduit:”Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt. 28,20). De aceea, de când Dumnezeu S-a făcut om, nu mai suntem singuri. Avem nevoie toți să învățăm a ne lăsa în voia lui Dumnezeu, știind că El niciodată nu greșește. El ne-a pregătit veșnicia și ne dă posibilitatea să o pregustăm încă de aici: „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel Viu și Eu viez pentru Tatăl, și cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine” (Ioan 6, 56-57).
Potrivit unei vechi tradiții, Dumnezeu a creat lumea și pe om în luna martie. De aceea, tot în această lună a înnoit-o prin Fecioara Maria la Buna-Vestire. Dacă la începutul lumii, Creatorul n-a cerut acordul omului deoarece acesta nu exista, acum, la „începutul mântuirii” Dumnezeu nu se întrupează până când Fecioara Maria nu rostește acel „Fie mie după cuvântul tău!” ( Luca 1, 38). Prin ea, umanitatea întreagă se grăbește să-L primească pe Răscumpărătorul, pe Mielul lui Dumnezeu ce va lua asupra Sa păcatele întregii lumi, de la Adam până la ultimul om al istoriei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.