și Ileana BORFOTĂ

Conform tradiției orale, există mai multe legende în legătură cu formarea satului Poșaga de Jos. Una dintre acestea vorbește despre un pastor pe nume Poșăgan, care, căutând o vițelușă, ar fi ajuns în valea noastră și, apucându-l seara, a poposit aici. A făcut foc, a mâncat și, fiindu-i sete, și-a luat clopul și l-a băgat în apă. Când l-a scos, în el era un pește. A mai încercat o dată și s-a întâmplat la fel. Văzând bogăția în pește a văii, acesta a hotărât să se stabilească aici.

După satul Poșaga de Jos, cel mai vechi sat din comună este satul Orăști. Denumirea satului vine de la numele familiei Oara, care a venit aici din părțile Orăștiei, fiind obligată să părăsească moșia unui baron maghiar. Nu s-a găsit nimic scris despre acest lucru, dar așa spune tradiția locală. În anul 1334 a fost atestată aici o mănăstire.

Despre numele satului Belioara (Poșaga de Sus), legenda spune că s-ar trage de la un crai român care s-a refugiat aici cu oastea sa după o luptă cu tătarii. A găsit adăpost în labirintul de stânci calcaroase. Legenda spune că bogățiile și le-a ascuns într-o peșteră a cărei intrare era bine mascată de un jneapăn, Un păstor, Chifor Giurgiu, zis Bert’ișu, a descoperit-o cu ajutorul unui câine și a găsit acolo butoaie pline cu aur. Și-a umplut buzunarele și a plecat acasă, dar peste noapte au venit niște soldați și l-au făcut să ducă aurul din nou în peșteră. De atunci, mulți au mai căutat după comoară, dar nu au găsit-o.

O altă legendă frumoasă, legată de acest sat, spune că peste Munții Apuseni domnea un voievod român foarte bogat, pe nume Belea. Avea băi de aur în multe locuri, dar cele de la Scărița erau cele mai mari. Regele Ungariei, auzind de bogăția voievodului român, nu s-a mai mulțumit cu darurile și birurile luate până atunci și i-a cerut voievodului să-i dea, în fiecare an, o baniță de galbeni. Belea nu s-a învoit, iar regele a trimis pe fiul său cu oaste împotriva sa, dar Belea l-a înfrânt și l-a omorât. Regele a trimis atunci  o armată mai mare și voievodul s-a ascuns cu toate bogățiile lui într-o peșteră pe care a poruncit să o închidă cu pământ și bolovani și când au venit ungurii nu au găsit nimic. Se povestește că, într-o zi, un om ar fi aflat peștera deschisă și a intrat acolo, unde l-a văzut pe Belea șezând îngândurat la o masă de piatră, prefăcut și el în stană de piatră, iar în jurul său erau butoaie pline cu galbeni și grămezi mari de aur și argint. Omul a luat un pumn de galbeni și a vrut să plece cu ei, dar o mână nevăzută îl ținea în loc. A aruncat galbenii și a fugit, iar peștera s-a închis în urma lui și de atunci nimeni nu a mai aflat intrarea. Această legendă mi-o spunea tatăl meu, Aurel Craiu, născut în anul 1921 la Belioara.

Satul Săgagea se presupune că a fost format de ciobanii din Poșaga de Jos, care și-au făcut așezări mai aproape de pășunile alpine. (O legendă asemănătoare circulă în legătură cu Ocolișul, comuna învecinată. Aici poșăganii își aveau ocoalele de oi și de la cuvântul ocol ar deriva denumirea localității.) Așezarea datează din secolul al XVIII-lea, după cum reiese din documente.

Cele mai vechi urme de locuire omenească descoperite până în prezent pe teritoriul comunei Poșaga sunt două topoare din paleolitic, unul descoperit la Stâna, iar altul la Jidovina. Ambele se afla la Muzeul de Istorie din Turda. Într-o grotă din Munții Trascăului s-au găsit urme ale viețuirii omului preistoric.

Au fost descoperite, de asemenea, podoabe de argint din epoca dacică care datează, după cum spun specialiștii, din secolul I î.e.n. Acest tezaur, descoperit în jurul anului 1900, se află la Muzeul de Istoria Artei din Viena.

Pe întreg teritoriul comunei se găsesc urme de exploatări miniere din timpul romanilor. Astfel de urme se găsesc la: Gruieț, Budaia, Ciuca, Hajuri și Știolne. În aceste locuri se pot vedea și acum urmele iazurilor prin care era adusă apa pentru spălarea minereului sau urmele nisipului aurifer sub forma unor aglomerări de coline acoperite cu iarbă. Se poate pune însă întrebarea dacă o parte a acestor exploatări miniere la suprafață nu datează cumva dintr-o perioadă mai veche, eventual din epoca bronzului sau a fierului și mai cu seamă din epoca dacică, când tehnica de lucru, în linii mari, era aceeași ca și în epoca romană.

Prima atestare documentară a comunei se află într-o diplomă din 1365 care amintește moșiile Sălciua și Poșaga într-o dispută de moștenire:

„ … precum și din moșiile numite Sălciua și Poșaga, de la Nicolae și de la alt Nicolae, fii lui Gothfred. care le țineau în stăpânire până la sfârșitul vieții lor. ( .. .) Chiar și acele părți din moșiile numite Sălciua și Poșaga. cerute și dobândite de la acei fii ai lui Gothfred, în temeiul înrudirii, trebuie să țină de acel Mihail, fiul lui Petru, și să aparțină acestora potrivit judecății noastre și a sus-zișilor baroni și nobili ai țării (..)

Dat la Timișoara, în miercurea cea mai apropiată de Duminica iudaică, în anul Domnului 1365.”

În Dicționarul istoric al localităților din Transilvania, Coriolan Suciu menționează schimbările pe care le-a suferit numele localității Poșaga de-a lungul timpului:

Poșaga de Jos:

– 1365 – Pothsaga (Csánki, V. 724)

– 1424 – Pochaga (Iako Thorotzkay, 15)

– 1470 – Pothchaga, Pothcaga;

– 1487 – Pothsaga

– 1493 – 1494 – Pochsaga

– 151 I – 1516 – Pochaga (Csánki)

– I 733 – Potsaga

– 1750 – Potsaga

– I 760 – I 762 – Possága

– 1824 – Podsaga, Podsaga gyin josz

– 1835 – Pocsaga

– 1850 – Podsaga din zsozs

– 1854 – Also Podsaga, Poceaga

Poșaga de Sus apare in documente cu denumirea Felsőpodsaga.

Poșaga de Sus – biserica

În această perioadă, la Poșaga trăia o veche populație românească, care a ajuns să fie aservită nobililor din cetatea Trascău, apoi de familia Thorotzkay, ca urmare a evoluției procesului de feudalizare din secolele XIV-XV, resimțit și la Poșaga.

Faptul că făcea parte din domeniul feudal al familiei Thorotzkay, care își avea reședința în cetatea Sângeorz (astăzi localitatea Colțești, comuna Rimetea) este dovedit și de alte surse, care descriu întinderea sa; cetății îi aparțineau minele de fier și cuptoarele din Trascău, cât și nouă localități de pe cursul Arieșului, dintre care amintim: Buru, Lunca Arieșului, Poșaga de Jos, Poșaga de Sus, Sălciua de Jos, Sălciua de Sus.

Locuitorii comunei Poșaga au participat activ la evenimentele istorice. În timpul stăpânirii habsburgice, poșăganii au participat, alături de sălciuani, la Răscoala lui Horea. După ce Cloșca și oamenii lui au ajuns în Baia de Arieș, la 9 noiembrie 1784, s-au despărțit în două cete; una a trecut muntele spre Galda, iar cealaltă a luat-o pe Arieș în jos, ridicând satele Sălciua de Sus și Sălciua de Jos, prădând împreună curtea lui Sigismund Thorotzkay. Această ceată de răsculați a atacat alte două curți ale conților de Thorotzkay din Sângeorz, mănăstirea franciscanilor și biserica reformată, Se întinde apoi în 17 comune din comitatul Turzii: Poșaga, Lunca Arieșului, Vidolm, Bedeleu, Buru, Rune, Ocolișel ș.a. Distrugerile au fost mari; faptele sunt deplânse de către preotul contelui Sigismund într-o scrisoare din 11 noiembrie 1784:

„Niciodată n-a auzit Maria Ta de o pradă atât de păgână ca cea făcută în 10 și 11 noiembrie de iobăgimea din Sălciua, Poșaga, Lunca, Bedeleu si Vale în frumoasa curte a Măriei Tale, în casele mele și în biserica noastră.  Nu mai are Măria Ta nici o casă, până și zidul de piatră s-a dus, nu mai are nici o scrisoare, nici o ladă, nici un strop de vin, nici oi, nici casă de slugi, nici care, vai, vai. Dumnezeul meu! Nici grădină de flori nu mai are … Dulcele meu conte, ce să fac, vinul, grâul, toate mi s-au dus, locuință n-am.”

Un alt mare moment din istoria noastră națională, la care au fost antrenați și locuitorii din Poșaga, a fost Revoluția de la 1848. La Adunarea de la Blaj din 15/25 septembrie 1848 au participat Nicolae Rujdea, (născut în 1822), de profesie învățător, fiul preotului Alexandru și al Mariei Rujdea, din Poșaga, și Ilie Călbază. Pe Nicolae Rujdea  l-a înălțat Avram Iancu la gradul de căpitan, datorită calităților sale militare. Înapoindu-se de la Adunarea de la Blaj prin Câmpeni, el a adus de la Avram Iancu o scrisoare către poșăgani. Iată textul integral al scrisorii:

„Fraților Români din Poșaga!

Pentru liniștea satului și binele satului poftesc ca Dumneavoastră ca niște oameni care credeți într-on Dumnezeu și întru Înălțatul Împărat, să fiți toți frați pă cum va lăsat Dumnezeu, și ca să ne putem noi ajunge fericirea cea cerească și cea pământească trăbă să ascultam unii de alții, așa dară eu pănă voi veni cât mai de curând la Dumneavoastră mă învoiesc ca Nicolae Rujdea să fie Căpitanul satului și pă lângă acesta să mai alegeți on vițăcăpitan și la fieștecare zece căși on căprar și on vițăcăprar, și așa oamenii să asculte de căprari și căprarii de Căpitan, această ascultare să înțălege numai întru atâta cât oamenii să nu să sfădească. să nu să bată și să nu facă hoțâi și să învețe muștra, pârile care le au oamenii laolaltă să se caute la judele satului și la solgăbirău pănă ce ne-au ajuta Dumnezeu să facem pace cu ungurii.

Cîmpeni Octovr. 2 ziua 848

Avram lancu

Procator și prefect.

Nu vă mirați de hârtie că românul îi sărac, da sufletul bogat”.

Despre Nicolae Rujdea se păstrează și astăzi o amintire vie. Acesta a organizat, împreuna cu poșăganii, ambuscade, atacând prin surprindere armatele ungare la Bujor, Stână și Ciuturuș, în calitate de căpitan în Legiunea lui Simion Balint. care își avea cartierul general la Ocoliș, și care avea misiunea de a opri pătrunderea dușmanilor în munți, în cadrul căreia Nicolae Rujdea și poșăganii au avut un rol deosebit.

În primăvara anului 1849, trupele maghiare stabilite la Stână, un platou înalt în partea de nord a satului, au încercat să pătrundă în dispozitivul de apărare al lui Balint pe după Magură, spre Găunoasa. Când au ajuns la Bujor, au fost întâmpinați cum se cuvine de către poșăgani. În momentul în care comandantul trupelor inamice a intrat în pădurea în care se aflau poșăganii, Nicolae Rujdea l-a împușcat. Trupele, fără comandant, s-au întors din drumul lor, urmărite de luptătorii români, și se spune că prin spinii Stilicanilor le-ar fi rămas hainele. Iacob Bârdea, judele comunal, care a pactizat cu ungurii, a fast bătut și i s-a dat foc casei și șurilor pline cu grâu.

Tot în primăvara anului 1849, poșăganii au participat la luptele de la Hurducate (intre Sălciua și Poșaga). Ei acționau pe malul stâng al Arieșului, pe culmea numită Colțuri, o zonă stâncoasă unde Arieșul trece printr-un defileu îngust. Pe celălalt mal acționau sălciuanii, ponorenii și luncanii. Așteptau aici un detașament de gardiști format din 200 de oameni care atacaseră tabăra tribunului Vasile Fodor. Când au ajuns la Hurducate, ceata țărănească i-a întâmpinat cu bolovani rostogoliți peste stânci. Se spune că nu au mai rămas decât câțiva gardiști, care s-au retras spre Trascău (Rimetea).

Lupte s-au dat și pe teritoriul satului Săgagea, unde exista un loc căruia oamenii îi spun La Morminte, unde se presupune că au fost îngropați ostașii unguri, morți în luptele de aici. Ca urmare a participării la Revoluție, satele Lunca, Săgagea și Orăști au fost arse complet, până și colibele de pe dealuri. În satul Lunca a rămas o singură colibă, în Coșaga, iar în Săgagea au rămas cinci case lăturalnice ale locuitorilor: Pavel Puf, Ioan Șdeorna, Dumitru Brad, Pavel Brad și o colibă a lui Andrei Boța, în care au iernat cinci familii. În aceste lupte și-au dat viața, printre alții: Gligor Roșa, împușcat după Magură; Vasile și Simion Zac, aruncați peste stânci, unul la Măgură și altul la Feredeu. Soția preotului din Lunca a fast omorâtă bestial în Bercul Trascăului.

În prima mare încleștare mondială Poșaga și-a adus din nou jertfa de sânge prin cei 25 de eroi al căror nume vor rămâne de-a pururi încrustate pe monumentul din centrul comunei, spre aducere aminte și cinstire.

Se cunosc numele participanților la Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. Aceștia sunt: Popa Moisă, Urs Moisă, Nicolae Zac, Dumitru Oară, Ioan V. Rujdea, Simion Boța, Alexandru Boboia, Gherasim Oară, Ioan Olteanu (învățător), Gavrilă Crișan, Teodor Oargă, Dănilă Călbază, Ioan Vesa (învățător) și Teodor Bega.

La 96 de ani de la Revoluția de la 1848, urmașii lui Nicolae Rujdea s-au confruntat din nou cu dușmanul, aproape pe aceleași locuri. Trupele horthyste înaintaseră pe Valea Arieșului și ocupaseră poziții pe versantul sudic al dealului ce desparte Poșaga de Jos de Lunca Arieșului. Era Divizia 7 Infanterie, cu un efectiv de două batalioane. Poziția a fast ocupată în 4 septembrie l944. Satul Lunca a fost ocupat de horthyști și locuitorii făcuți prizonieri; au fost închiși în casa învățătorului Filip Martoma, cu amenințarea că li se va da foc.

Pe malul drept al Arieșului, sub crestele muntelui Bedeleu, ocupaseră poziție de luptă plutoanele fixe, formate din locuitorii satelor: Sălciua, Sartăș, Brăzăști, Lupșa, Baia de Arieș, comandate de locotenentul rezervist Ludovic Enea Todea, Gheorghe Țaica și alții. Aveau un efectiv format din două plutoane de pușcași, unul de aruncătoare și unul de mitraliere. Făceau parte din Batalionul fix regional, cu sediul în Baia de Arieș. Aceste subunități au baricadat cu stânci și copaci șoseaua Turda – Câmpeni, au distrus podul de peste Valea Poșăgii (martori oculari spun că au auzit bubuitura și au văzut scândurile podului zburând prin aer până departe), întârziind înaintarea trupelor dușmane până la sosirea Batalionului 5 Vânători de munte Avram Iancu, din Abrud. Acesta a intrat în dispozitiv în 7 septembrie 1944.

Inamicul a atacat în după – amiaza zilei de 7 septembrie 1944, pătrunzând în dispozitivul batalionului nostru, la Groapa Broinii, în Harânc (un deal în partea de sud – est a satului Poșaga de Jos), unde au ars trei colibe. înaintarea a fost oprită de un pluton din compania a 3-a, care a pus pe fugă inamicul, obligându-l să se retragă pe vechile poziții.

În noaptea de 8 spre 9 septembrie, Batalionul 5 Vânători de munte s-a strecurat pe căi lăturalnice, pe la Poiana, Custuri, după Măgură, prin locuri pe unde altădată Nicolae Rujdea cu poșăganii aștepta oastea ungară. Trupele române au fost conduse de locuitorul Toma Pleșa, din Poșaga de Jos și au ajuns în spatele inamicului, ocupând poziții pe pantele sudice ale Jidovinei.

În dimineața zilei de 9 septembrie s-a dezlănțuit atacul, iar inamicul fiind atacat din mai multe părți s-a retras în dezordine, lăsând pe marginea drumului grămezi de grâu (pe care soldații horthyști il foloseau drept hrană pentru cai), căruțe și tunuri. Au fost făcuți 80 de prizonieri, iar pe câmpul de luptă au rămas 71 de morți. Aici a murit și poșăganul Gligor L Botaș, al lui Tadel, ostaș în Batalionul 5 Vânători de munte. A fost înmormântat în curtea bisericii ortodoxe din sat. (Această biserică, din păcate, a fost distrusă complet în anul 2000 de un incendiu.) La aceste lupte au mai participat și poșăganii: Traian Brad, Ioan Martoma, Ioan Mărea și Ioan Z. Botaș.

Dictatura comunistă, cu seismele sale, n-a ocolit comuna Poșaga, ba pot spune că a zguduit-o din temelii. În localitate, până la venirea regimului comunist au coexistat două confesiuni religioase: ortodoxă și greco-catolică, cu preoți și credincioși care-si respectau unii altora credința. Satul de centru, Poșaga de Jos, avea două biserici și doi preoți. Biserica ortodoxă cu preotul Alexandru Rujdea si Biserica greco-catolică cu preotul Simion Roșa. Satul Lunca Arieșului era în întregime ortodox, ca și satul Orăști, iar satele Belioara (Poșaga de Sus) și Săgagea erau greco­catolice.

În 1948 Biserica greco-catolică a fost interzisă, lăcașurile sale și credincioșii fiind preluate de Biserica ortodoxă printr-o hotărâre politică, fără să se țină seama de voința și dorința credincioșilor. Așa, preotul Simion Roșa, greco-catolic, a fugit în munți și s-a ascuns la Săgagea, unde i-a întâlnit pe frații Șușman (Gheorghe și Leon) din Măhăceni, fugari și ei, opozanți ai regimului comunist. Ajutați de credincioșii greco-catolici, au stat ascunși nouă ani, până în 1957 când au fost prinși de Securitate.

A fost infiltrat aici un informator, Mazăre, care s-a angajat achizitor la cooperație, reușind să le câștige încrederea. Cu ajutorul aceluia s-a organizat o acțiune de prindere a fugarilor într-o casă din Săgagea situată în Pârâul Dulce. Înțelegerea dintre Mazăre și Securitate era ca după miezul nopții, la al treilea chibrit aprins, aceasta să acționeze. Așa s-a întâmplat, dar preotul Simion Roșa și unul din frații Șușman, care era avocat, s-au împușcat pentru a nu cădea în mâinile Securității. A mai murit atunci un căpitan de Securitate, care s-a dus în fața ușii și a strigat: „În numele legii, sunteți arestați !” și a primit drept răspuns o rafală de pistol automat, iar Mazăre a scăpat ascunzându-se după sobă.

Grupul Leon-Gheorghe Șușman, după capturare.

Urmarea a fost condamnarea a 60 de persoane, din care la moarte: Gheorghe Șușman,

fratele avocatului,  Andrei Bicuț, Teodor Trânca, Ilie Vlad, Vasile P. Crișan și Vasile Ghe. Răfăilă, iar Aurel Puf, din Poșaga de Jos, a fost condamnat inițial la moarte, dar i s-a comutat pedeapsa la muncă silnică pe viață. Ceilalți au primit intre 3 si 20 de ani de munca silnică sau muncă grea. Cei condamnați la moarte au fost învinuiți de înaltă trădare iar ceilalți de organizarea în bandă teroristă și pentru crimă de favorizare.

Familiile acestor condamnați au fost deportate în toamna anului 1958 în Bărăgan, iar averile, casele, animalele, etc. le-au fost confiscate. Au fost eliberați printr-un Decret special, la presiunea Comunității Internaționale, în 1964.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.