Pizlic (fragment de roman)

Pizlic era ciufala pentru Ștefan, cumnatul Nastasiei, fratele mai mare al bărbatului ei, de-ai Micuțului, cum erau cunoscuți în sat.

În tinerețe, când a început să-i miroase a catrință, a râvnit multă vreme la Minodora, fetișcana cu trupul pârguit, care-și purta mândră rochia înflorată, cumpărată de mă-sa la târgul de țară din Iara, la începutul lui septembrie. Era fată de păcurar, de mică închega cașul și alegea urda, ba mai și doftorea bărbătoasă  vreun batal suferind, așa că, vegheată de un uncheș priceput, a deprins bine tainele de la stână, ce veneau ca o moștenire pe neam, toți cei dinaintea lor clădindu-și găzdușagul de pe urma turmelor de cornute.

Ștefan o aștepta seară de seară în capu’ satului, vezi Doamne, să nu-i fie de urât! După ce

dădea în strungă la a doua mulsură, fătuca venea spre casă înaintea celor doi catâri cuminți, ce purtau în spinare candirele cu lapte, iar el o petrecea până-n poartă, sub veghea boltei înstelate, însoțiți doar de cântecul greierilor și al tălăngilor agățate la grumazul necuvântătoarelor, vorbind vrute și nevrute. Lui i se părea că drumul e întotdeauna scurt, încât n-apucau să-și sfârșească poveștile. Uneori, când era doar singură în gospodărie, intra voios să o ajute să descarce candirele  mustind a lapte, ce o aplecau de șele când le golea de una singură.

Din depărtări, învăluite în zăbranicul nopții cu lună plină, se auzeau revărsate peste sat frânturi de doină. Culcat pe-o rână, cu picioarele răsfirate pe bundă, un cioban ostenit își plângea dorul în sunete melancolice de caval.

Minodora umbla veșnic desculță, cu tălpile prăfuite și degetele însângerate de asprimea drumului de țară. În acel amurg plouase mult, mocănește, și trupul ei de tânără băciță mirosea pătrunzător a lapte de oaie și fragi de pădure.

La vremea rânduită, Ștefan a primit ordinul de chemare în armată. I-au pregătit cufărul de cătănie, au făcut o mică petrecere de rămas bun la care a venit și Minodora, cu câteva fete și ficiori din sat. Tătâne-său i-a cinstit cu două vedre de vin și a arvonit câțiva lăutari mai tuciurii din Comițâg, iar tineretul strâns la veselie a râs, a bătut cărțile și a jucat până-n zori. Ei au dansat pereche până târziu în noapte, nedezlipiți unul de altul, de stârniseră tot colbul din șură.

La poartă, când au rămas singuri, Ștefan a strâns-o în brațe, cum n-o făcuse niciodată. I-a simțit pieptul clocotind, purtând greutatea sânilor rotunjiți ca două mere pârguite. Fata a scos iute de sub cămașă o poză cu chipul ei, a sărutat-o și i-a dăruit-o, să-i amintească mereu de ființa iubită. Fotografia fusese făcută anul trecut, de un maestru pozar priceput de la oraș, venit la cununia verișoarei sale, unde fusese aleasă domnișoară de onoare. Îmbrăcase pentru prima dată rochia albă cu tiv de dantelă și volane albastre, comandată special la un croitor ungur, care o chemase la probă de câteva ori, ca să iasă lucru desăvârșit. Își aninase la gât un colier din mărgele roșiatice și încălțase sandale cu toc și baretă, pe care le-a dat jos în timpul jocului, să le grijească, după cum i-a zis mumă-sa, încingându-se în horă așa, desculță, cum îi plăcea ei. După mireasă, căutăturile holteilor veniți la ospăț se îndreptau asupra ei, fata cea mare a lui Pavăl, păcurarul cu târla statornicită pe dealul Copăcelului.

Acest talisman învăluit în dorul ei curat de fată mare îi va însenina nopţile lungi din cazărmi militare.

Ștefan s-a aplecat și a rupt două lujere de cicoare, brumate de roua nopții, le-a îndepărtat floarea, a răsucit tulpinele, făcând două inele, iar unul dintre ele l-a pus în degetul drăguței lui. Ochiul ei drept a strivit o lacrimă ce prinse a scânteia, în văpaia unei stele căzătoare. Din întunericul ce părea că se rostogolește ca un bănuț de argint, cohorte de greieri în mantii negre își acordau viorile fine, gata să înceapă uvertura cosmică a facerii lumii dintre ierburile umede.

Din lagărul de concentrare unde zăcuse aproape trei ani alături de alți  consăteni, tot încercase să trimită scrisori acasă, vreo două chiar și Minodorei, dar în zadar. Scrisese cu un ciot de creion chimic, umezit între buze până i se albăstrea vârful limbii, ele descriau întru totul starea jalnică în care se aflau ostaticii români, puși la munci inumane în folosul ”poporului rus, ce libertate ne-o adus.” Comandantul lagărului era un locotenent burtos, de prin Novgorod, care avea ticul de a-și răsuci mai-mereu mustața soioasă și-și mângâia osânza de la ceafă. Mimând dreptul la corespondență al captivilor, îi amăgea cu sadism, dându-le hârtie de scris, dar se îngrijea ca scrisorile să nu ajungă niciodată la destinație. Un translator rus, recrutat dintre paznici, care știa bine românește, negru în cerul gurii, își aprindea seara focul în soba de tuci cu ele. Cei de acasă nu trebuiau să afle

condițiile de exterminare impuse samavolnic de tătucul Stalin, ce secerau zilnic zeci de vieți omenești și sporeau numărul cadavrelor scheletice aruncate noaptea în groapa comună.

Ștefan nu credea că o să mai vadă vreodată satul natal, doar când i se făcea al naibii de dor scotea fotografia Minodorei și lăcrima de unul singur, în tăcere, în șopronul ce le servea drept adăpost, pustiit de vifornițe siberiene și cufundat în acea atmosferă de apocalips, ce parcă prevestea sfârșitul lumii.

Până într-o zi, când unul dintre ei a s-a încumetat să scrie o scrisoare maicii sale, în care ”elogia” tratamentul generos oferit de ”tătucul Stalin, drag tovarăș și prieten”. Povestea despre calitatea excepțională a hranei, cu supliment la discreție, despre condițiile boierești de cazare și seturile de haine noi ce le primeau săptămânal, pe alese, despre vizitele la înfloritoarele colhozuri, etc. La final, a scris o frază cu slove mici, dar îngroșate:

”Într-un cuvânt, măicuță scumpă, să le spui tuturor din sat că suntem ca Suru lui Lupea!”

Epistola, poleită astfel, a scăpat de ochiul vigilent al cenzurii sovietice, mirată de tonul jovial. A ajuns cu  bine la destinatar, dar a stârnit șiroaie de lacrimi pe obrajii părinților ce aveau fii plecați în război pe frontul de Răsărit, despre care nu mai aveau nici o știre: cunoscut de toți, Suru lui Lupea era un câine slăbănog, râios, fără păr, împroșcat cu pietre de unii copii mai sperioși, ce umbla pe ulițe împleticindu-se, cu ochi hămesiți de foame și, plin de mâncărime, se freca adesea de garduri, încercând să scape de purici. A fost singura scrisoare ajunsă în sat de la proscrișii din Siberia.

Când s-a întors din prizonierat, la vremea când măceșii dădeau în floare, părea o arătare de pe alte tărâmuri. Îmbătrânit înainte de vreme, trecuse prin multe orori, despre care rar vroia să vorbească. Minodora însă l-a așteptat răbdătoare, ținându-și cuminte făgăduința, deși tată-său s-a-nvoit greu, căci voia s-o dea după Valer, ficiorul Tinei, morărița de la Hășdate. Altele s-au măritat la un an după ce s-a sfârșit războiul, n-au mai avut putere să-ndure atâta singurătate și să biruiască frica de a rămâne fete bătrâne, mai ales că multe mame deznădăjduite făceau parastase pentru fiii pierduți pe front, de care nu aveau nici o știre, morți fără de morminte, înrolați într-un război nemilos, din care nu aveau să se mai întoarcă niciodată. Era doar una din dramele omului simplu, de la țară, zdrobit de puterea distrugătoare a conflagrației  ce mistuise atâtea popoare.

Acasă, sub cerul satului natal, Ștefan începea o viață nouă. Culmea, deși între ei se lăsaseră norii de plumb ai înstrăinării, depărtările n-au putut șterge din inima lor juruințele de iubire cu care s-au legat. În preziua cununiei lor, Minodora îi va arăta inelul uscat, din lăstar de păpădie, dăruit în acea noapte fermecată, când Ștefan urma să meargă în cătane. Îl pusese între filele îngălbenite ale cărții de rugăciuni, ce-o deschidea în fiecare seară, îngenuncheată la opaițul de sub icoană, când se întâlnea în lamura inimii cu ursitul ei plecat pe front, să apere glia de vrășmașii neamului.

Giulgiul ce învăluise grădinuța cu flori răspândea în lumina palidă a amurgului un izbitor miros de iasomie.

–Tulai tu, Mărie, ce faină s-o făcut ciobănița asta, fata lui Pavăl, gândești că numa’ cu miez de nucă o țânut-o ! Ptui, să nu se deoache, chiar azi, când mere la cununie!, șoptea Raveca, cu mâna la gură, să nu se audă vorbele ei prea departe.

– Că bine zîci, de ea n-ai auzît nici o vorbă legănată, mi-o zâs bună-sa că s-o păstrat curată până amu, că ar putea face și prescuri!, îi răspundea megieșa, tușind ușor.

Din seara cununiei, după petrecere, mireasa a rămas pentru totdeauna la casa lui Ștefan. În odaia tinerilor, pe albiturile patului mare așezat în mijloc, muma-soacră a așezat o floare de bujor, rupt din grădinuță, ce umpluse aerul de bună-mireasmă. După ce noaptea nunții trecuse, o dată cu roua dimineții, petalele purpurii s-au găsit risipite prin așternuturi. Minodora intrase în rândul nevestelor.

A făcut casă bună cu Ștefan, căci era o femeie harnică și neîntrecută la muncile câmpului. Atâta doar că n-a avut rod la pântec, deși căutase preoți cu har și călugări postitori din mănăstiri, să-i dea canoane pentru păcat sau să se roage cu cetania marelui sfânt Vasilie la slujbele de la miezul nopții. Ba a mai găsit și un prăvilar din Poarta Sălajului, ce deschidea cartea în schimbul a câțiva creițari, încredințându-i că vor avea chiar prunci gemeni. Până la urmă, deși luase un pumn de leacuri băbești și purtase în cele șapte săptămâni din Păresimi baiere cu trei noduri în jurul pântecelui, sterpiciunea nu i s-a dezlegat. Și-a luat gândul că va alăpta vreodată, căci așa i-a fost sortit ei, Minodorei lui Pavăl, să nu cunoască belșugul maternității. O fi fost la mijloc vreun blăstăm sau i-o bătut bunul Dumnezău pentru greșelile cuiva din neamul lor!? Cine putea ști!

Minodora cea spornică la lucru s-a prăpădit însă devreme, bolind câteva luni pe pat, cerând mereu să bea apă rece din Zăpode, să-i astâmpere focul ce-i cuprinse măruntaiele. Înainte de a-i închide ochii, pe patul morții, cu mâna pe fruntea ce ardea ca para,  omul ei i s-a jurat că nu-i mai trebuie altă muiere la casă. În sat mai erau văduvi ce și-au refăcut căsnicia după ce a trecut anul de doliu, dar Ștefan și-a respectat cu sfințenie făgăduința. A fost bărbatul unei singure femei și va trăi aureolat de sentimentul fidelității neprefăcute, ce trece și dincolo de mormânt, în lumea cea de apoi.

Când nu s-a mai putut gospodări de unul singur, Pizlic s-a aciuat pe lângă casa Nastasiei, care l-a îngrijit cu cinste, în schimbul unor fânațe și a locului pe care îi era casa din lemn, cu prispă. Au făcut și acte la notarăș, ca să fie cu sufletu-mpăcat.

I-a și spus, cu vorba-i apăsată:

-Să bagi de samă, Nastasâie, că de nu mă grijești cum trebe, n-ai haznă de lăsământ!

Nu era ea femeie de-aceea să-și bată joc de om. De el spunea adeseori că l-a slujit cu

credincioșie, dându-i omenie până când acesta a închis ochii. Ba i-a făcut și o comândare la care a venit tot satul, curioși să vadă dacă mortul i-a făcut mai gazde. Mereu tăia câte un pui de găină, crescut acasă, iar întotdeauna partea cea mai bună îi era gătită lui, ei îi rămâneau doar capul și labele.

Pizlic duhănea mult și tușea pe măsură, necontrolat, vrând parcă să-și verse bojocii în năfrămuța îngălbenită, în care scuipa des, mai ales dimineața, de se speriau câteodată și găinile vecinilor. Îi plăcea să fumeze în zori, pe inima goală, stând în tărnaț pe lavița din lemn de goron, ascultând-o pe buna, cum venea cătrănită dinspre șură, tulburată că dihoru i-a mai dus azi-noapte doi puișori de sub cloșcă. Înainte, își răsucea singur țigara din frunzele de tutun, recoltate grijuliu chiar cu mâna lui pentru provizia de toamnă, însăilate cu drod, răsfirate apoi pe gardul casei și păzite cu strășnicie, din care buna abia apuca să smulgă o duzină pentru a le presăra printre hainele de sărbătoare. Știa de la mătușă-sa Valerie de peste vale că mahoarca se dovedește eficientă în lupta cu moliile.

Du-te-n dubală, îl mai ocăra câteodată, și lasă-le în franț să le mânce, că estea te-or băga în mormânt înainte de vreme!

Dă-mi pace, tu Nastasâie, nu mă fă să te sudui ! Dacă am scăpat viu din război și mai-apoi m-au eliberat rușii din prizonierat, de-am mai văzut o dată satul, amu’ nu m-a omorî o amărâtă de țigară!

Deși se jurase în gând că trebuie să sfârșească cu acest obicei nesănătos, după ce se-nădușise azi noapte, scuipând sânge, Pizlic o petrecea din ochi până se depărta spre catrețul cu galițe, apoi, uitând de înțelegere, își căuta prin buzunare vreun chibrit rătăcit să-și urmeze patima, de care nu se putea dezbăra în ruptul capului. Fuma din copilărie, când încă nu-i mijise bine mustața, alături de alți băiețandri de sama lui, ascunși prin porumbiște. Când tat’su l-a prins lângă colțul ocolului palmând țigara, l-a tot ținut de vorbă despre vrute și nevrute, până când a simțit o arsură cumplită în podul palmei. A aruncat chiștocul cât colo, dar tac’su l-a luat de jos i-a descleștat gura și i l-a stins pe limbă. A urlat de durere, fugind spre fântână, aducându-și pe loc aminte de vorbele ce le auzea mereu în casă, rostite apăsat de capul familiei, să-i intre bine pe urechi:

– Vezi să nu te prind vreodată că duhănești, că pă limbă ț-o stâng! A’grije!

Câteva  zile, chinuit de usturimea bășicii din gâtlej, n-a putut înghiți decât zamă strecurată și câte o ulcică cu lapte. Mai târziu avea să afle că l-a pârât părinților unul cu care se ortăcise înainte de Paști. Poznași, în serile cu lună plină săreau gardul în vecini, la furat de mere dulcuțe. Cică s-a amărât peste măsură că Ștefan nu vroia să-l învețe să fluiere ca el, în două dește, să se audă până peste Deluț. Strașnică răzbunare! Pățania a rămas însă fără vreun efect notabil. Ștefan a continuat să-și ducă viciul cel păcătos pe mai departe.

Cu o săptămână înainte de Sânpetru, pe la ojină, a vorovit îndelung cu Nastasia:

-Să-mi cauți în sara asta hainele negre, de comândare, să le ai la îndemână!

A sărit ca arsă:

-No, mânce-te binele, da’ ce–ți veni, așe, dintr-o dată?

 -Fă iute ce ț-am zâs! Nu mă vezi că deja-s pământ ?! îi răspunse Pizlic, cu un oftat prelung.

I-a zărit chipul de ceară gălbuie și luminile stinse din priviri, dar nu i-a dat nici o crezare. L-a găsit a doua zi, dimineața, în pat, țeapăn, mirată că nu-l aude tușind. Pizlic a avut dreptate. Nu l-a răpus boala de plămâni, a murit în somn la 88 de ani împliniți, în urma unui atac cerebral.

Plouase mult în zilele acelea, buruiana era mare, dar n-au mai mers la sapa cucuruzului, cum s-au sfătuit de cu seară. Se (pre)găteau de îngropăciune.