Pamfil, feciorul din clopotniță (I)

(Fragment din romanul Satul-cuib, în curs de apariție)

În memoria străbunicii Nastasia Ilea din Indol

Pamfil avea nouăsprezece ani când a murit secerat de explozia unei grenade rămase pe câmp, după încleștările armate din cel de-al doilea Război Mondial. S-a tot rugat de maică-sa să-l lase la scăldat în Hășdate, alături de alți flăcăi din sat, în acea duminică topită de zăpușală, în ajun de Sfântă Mărie. Nastasia n-a vrut să-l lase în ruptul capului. Avea ea o intuiție a omului simplu, din popor, care rar dădea greș. Ceva îi spunea că nu-i a bună cu rugămințile acestea prea insistente ale copilului, dar, până la urmă s-a dat bătută. Deși aveau mult de lucru prin ogradă, l-a trimis pe omul ei să-l însoțească, să nu care cumva să se abată vreo primejdie asupra lui. Ciudat lucru, însă! După ce au luat drumul Continitului și s-au pierdut după Cruce, Nastasia n-a mai avut liniște deloc: i s-a rupt un fuștei de la scară când cobora din pod cu o furcă de fân pe umăr să dea nutreț la vite, iar seara, în poiată, la vremea mulsului, Iambor a dat nervoasă cu piciorul și a vărsat suștarul plin cu lapte, ceea ce nu făcuse niciodată, fiind printre cele mai cuminți bivolițe din ciurdă. Când a isprăvit cu toate, înainte de a pune de mămăligă, a simțit un junghi puternic în zona pieptului, de a trebuit să se lase, icnind, pe canapei. S-a oblojit singură, potolindu-și cărbuni luați din vatra cuptorului, ca după deochi, deși tăciunii nu s-au dus la fund. A aruncat apa la țâțâna ușii și atunci, ca prin ceață, și-a adus aminte că Pamfil i-ar fi zis în vară, îngândurat, că numai cununa lui împletită s-a rostogolit jos, după ce fusese aruncată pe casă, conform tradiției. Atuncea, peste așezări, plutea sărbătoarea văratecă a Sânzâienelor.  Oficial, războiul se terminase, dar blestemata lui gură își cerea pentru încă o vreme tainul cel silnic. După trecerea frontului, în toate hotarele de pe Valea Hășdății se găseau cu duiumul proiectile neexplodate. Neştiind ce-i acela, în fiecare vară, un megieş obişnuia să-şi ascută sapa cu voinicie pe-un astfel de obuz din metal, găsit la margine de răzor. În naivitatea lui, n-a intuit pericolul; Pamfil însă, n-a avut noroc. Nimeni n-a putut spune în ce moment a explodat de fapt: când a cuprins-o în palmă, culeasă din iarbă, sau când a atins apa, aruncată de pe mal în joacă, să facă valuri în mica cascadă. Schijele l-au rănit grav și pe Pamfil-tatăl, sfârtecându-i un picior de la genunche în jos, de au trebuit să-l ducă de urgență, plin de sânge, la spitalul de la oraș.

Trupul ciopârțit al tânărului Pamfil l-au adus acasă câțiva tovarăși de scaldă din acea zi mohorâtă, cules într-un lepedeu cerut de la Tina lui Arteme, morărița de la Hășdate. Nastasia l-a întâmpinat la poartă, cu năframă cernită și sugnă neagră, jelindu-l cu lacrimi de mamă. A fost singura dată-n viață când s-a răstit către cer, strigându-și neputința:

-Tulai, Doamne, di ce ni l-ai luat tocmai pă el, că Pamfil n-o făcut rău la nime’, niciodată!? Mai bine meream io în locu’ lui, că de-amu nu mai am nici o haznă pă lumea asta! Doamne, Dumnezăule!

Deasupra, văzduhul mut părea o căldare vineție, ce-și lăsa horbota peste satul amuțit de vestea tulburătoare.

De-atunci, de câte ori aude clopotele bisericii, simte că ele bat și pentru copilul ei cu sufletul curat, dus înainte de vreme să se hodinească în lumea celor drepți, nemaigustând din silniciile acestei lumi.

Îl trimitea adeseori să tragă clopotele când tuna cu fulgere, prevestind  revărsarea furtunii peste sat, în timp ce se-nchina spe răsărit:

–Doamne, dă-o curată! Maică Precistă, nu ne lăsa la greu!

Omul ei, prevăzător, grăbea spre tăietorul de lemne din spatele poieții, către vale, și împlânta adânc săcurea-n pământ. Îl văzuse pe tătâne-său făcând asta de o sumedenie de ori: în caz că fulgera pe-aproape, unealta cu tăișul de oțel servea la nevoie drept paratrăsnet improvizat.

Îmboldit, Pamfil urca neînfricat în turn, de unde vedea toată așezarea învăluită-n rotocoale de abur. Deși nu era o treabă tocmai ușoară, după ce-și făcea semnul crucii, se opintea din răsputeri să mânuiască funiile groase, balansând ritmat limbile celor două clopote, ca într-un dans pe înălțimi. Cântarea acestora risipea norii grei spre pustietăți și locuri neumblate, iar când copilul Nastasiei cobora scara din clopotniță, sleit de puteri, cu capul încă vâjâindu-i de acustica gravă, obișnuia să intre pe ușa ce dădea în podul bisericii, unde urcau numai femeile măritate, ce cântau duminica la Liturghie. Acolo, în liniștea ce-l înfiora, îi plăcea să sărute icoana Sfântului Nicolae și să-l mângâie pe frunte. Numai sfântul știa că Pamfil urca în turn și când nu era vreme grea, biruit de dorul însingurării, înconjurat doar de guguștiucii ce-și aflau acolo adăpost, străjeri muţi în ceasuri de veghe solitară. Îi plăcea să citească prelung din cărți și ziare vechi din arhiva parohiei, îngălbenite de vremi, depozitate de-a valma, în lipsa unei biblioteci de-adevăratelea. La cele cu slove chirilice le petrecea degetul arătător peste rânduri, mângâindu-le gingaș, le sufla de colb și le clădea dechilin, într-un colț. În mare taină, clopotnița devenise pentru el leagăn al cufundărilor întru visare, cu gândurile risipite către zarea depărtărilor fără de hotare.

Zburda apoi spre casă cu inima sprințară, luminos la chip, căci în locul stihiei de dinainte, acum se năștea, diafan, curcubeul. Pe uliți oamenii ieșeau de prin ogrăzi, deschizând larg poarta mare și pândind arătarea ciurdarului. Soarele scăpăta-n asfințit și de-acum trebuia să vină ciurda, cu vitele sătule de iarba de pe pășune.

La comândarea lui Pamfil a venit puhoi de lume, chiar și din satele de prin prejur. După ce a citit iertăciunile, popa s-a întrebat retoric:

De-amu, cine va mai trage clopotele în vreme de primejdie, cum o făcea Pamfilu nost’?!

L-au dus în carul cu boi, cu batiste înnegurate agățate în coarnele din dreapta, oprindu-se la răspântii ca părintele să citească Evangheliile îndătinate. Avea voce puternică, baritonală, cum îi șade bine unui popă de țară, frânturi din textul biblic se auzeau peste coline. Din poarta cimitirului, copârşeul l-au purtat pe braţe şase feciori holtei, fârtaţi nedespărţiţi la bine şi la rău. Atunci s-a auzit un vuiet prelung ce venea din depărtări, parcă întreg văzduhul, ca la un semnal nevăzut, intona aceeași partitură sobră a unui recviem. Jenu, vecinul de pe Tău, se tocmise cu clopotarii din șapte sate învecinate, ca în amiaza înmormântării, clopotele bisericilor să bocească înlăcrimate despărțirea de junele Pamfil.

După ploița din ajun, lutul din cimitir era cleios, se prindea prietenos de încălțările celor din cortegiu. Părintele înșfăcă un hârleț dintre acelea cu care săpaseră groparii, păși apăsat și încrestă cu vârful ascuțit în cele patru laturi:

”Se pecetluiește mormântul adormitului robului lui Dumnezeu Pamfil, până la cea de a doua venire a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amiiiiiin.”

Se înclină puțin, luă o mână de țărână, presărând-o cruciș peste sicriu, apoi turnă din vasul de sticlă în care se afla agheasmă, adus la groapă de tătăișa mortului. Copârșeul din lemn de goron plescăi surd, atins de șiroiul de apă, răscolind-o adânc pe mamă. Cu cartea ținută pe palme, diecii mormăiau nazal un cântec de jelanie. Popa, cocoțat peste peste movila de pământ crescută pe buza gropii, ca dintr-un amvon ad-hoc, anunța că toți sunt chemați să ia parte la masa de pomană ce se va da la casa răposatului. Ciopoare de oameni cu haine cernite coborau fără grabă spre Tău, trecând valea pe puntea strâmtă, oțeloasă, ce se legăna sub greutatea fiecăruia. La poarta casei mortului, o femeie îi aștepta cu o găleată de apă neîncepută, luată-n zori din fântână, și c-un ștergar cusut pe mâna stângă, iar cu dreapta le turna din ulcica de lut. Era o spălare rituală, practicată din bătrâni, căruia nu-i știau mulți înțelesurile, dar se supuneau, șoptind ca cei dinainte:

”Dumnezó să-l ierte și să-l hodinească!”

De-acum, groparii își puteau desăvârși opera. Unul dintre ei coborî în groapă, susținut de palmele butucănoase a doi ortaci, și fixă peste sicriu un capac de lemn. Peste ani, când le venea sorocul, deasupra primului înhumat din familie puteau fi așezate coșciugele celorlalți care urmau neabătuți legea firii. Scoasă din adâncitura mormântului, țărâna adunată pe cele două laturi și proptită în două scânduri groase, aștepta cuminte să fie revărsată înapoi.

Nastasia a plecat ultima din țintirim. Știa că masa de pomană se gătase, oamenii se risipiseră pe la casele lor, poate cel mult groparii care întotdeauna ajungeau ultimii or mai fi în ogradă, osteniți de munca fizică, duhănind o țigară ieftină în așteptarea premândei, tolăniți pe troscoțelul moale din ogradă.

Nastasia închise portița metalică de la gardul de sârmă ce împrejmuia roată cimitirul și mai privi odată înapoi. Deasupra mormântului reavăn, plin cu bujori purpurii dansa un roi de fluturi albi. În sufletul ei trist, peste amintirea lui fragedă,  licărea de-acum o speranță: trupul i s-a așternut sub glie, să se hodinească de-a pururi, dar ea ca mamă simțea că își va revedea fiul nenuntit, plecat înainte de vreme. Cum și când, doar Dumnezeu știe!