Adaptare după un text de prof. univ. dr. Alexandre Herlea, președintele asociației La Maison Roumaine – Paris, Franța

Conducerea și membrii asociației La Maison Roumaine, din Paris, apreciază ”drept o mare pierdere pentru cultura și istoria românească, în primul rând pentru cea a Transilvaniei” moartea distinsului istoric și arhivist clujean Vasile Lechințan, a declarat, într-un comunicat, prof. univ. dr. Alexandre Herlea, președintele asociației franceze. ”Am avut șansa și onoarea să-l cunosc bine; pot spune că ne-am împrietenit și am colaborat, în contextul în care a acceptat să se ocupe de publicarea unor memorii ale tatălui meu (n.r: Alexandru A. Herlea, jurist, profesor universitar de drept civil, istoric al dreptului, economist, jurnalist, poet, om politic român, membru al Partidului Național ȚărănescManiu, deținut politic sub regimul comunist)… Din primul moment m-a frapat determinarea cu care căuta adevărul, onestitatea și seriozitatea cu care se comporta. Modest și generos, Vasile Lechințan milita pentru apărarea și afirmarea cauzei naționale, cu o dăruire fără limite. Aceasta nu-l împiedica însă să fie tot atât de riguros în respectarea marilor valori umaniste. Atașamentul față de valorile identitare nu-l împiedicau pe Vasile Lechințan să fie obiectiv, dimpotrivă” a elogiat Alexandre Herlea personalitatea istoricului Vasile Lechințan, înmormântat luni, 12 iulie, al Cimitirul central din Cluj-Napoca.

Prof. univ. dr. Alexandre I. Herlea – președintele Asociației La Maison Roumaine – Paris, Franța

”…Am considerat că cel mai adecvat omagiu pe care îl pot aduce este să-i dau cuvântul, adică să fac o trecere în revistă a textelor difuzate de Vasile Lechințan în ultima lună (de viață), pe pagina sa de FB. Aceste texte scot în evidență nu numai calitățile lui Vasile Lechințan, de care am vorbit mai sus dar și sensibilitatea lui deosebită, dragostea manifestată față de natură și de satul natal” a explicat Alexandre Herlea motivul pentru care a selectat o serie de texte scrise de Vasile Lechințan în   ”Jurnalul din anii ciumei Covid 19” publicat pe pagina sa personală de pe facebook, pentru a omagia astfel memoria reputatului istoric și arhivist clujean, care s-a stins recent din viață.

 

Vasile Lechintan – Jurnal din anii ciumei Covid 19

(Texte alese, scrise în ultima lună 28 mai – 26 iunie 2021)

 

28 mai: 157 de ani de la moartea lui Simion Bărnuțiu, elev timp de 5 ani la liceul piarist din Carei. Veșnica lui pomenire! Îndemnul și povețele sale sunt și azi la fel de actuale.

,,… Ţineţi cu poporul toţi, ca să nu rătăciţi, pentru că poporul nu se abate de la natură, nici nu-l trag străinii aşa de uşor în partea lor, cum îi trag pe unii din celelalte clase, cari urlă împreună cu lupii şi sfâşie pe popor împreună cu aceştia; nu vă abateţi de la cauza naţională de frica luptei; cugetaţi că alte popoare s-au luptat sute de ani pentru libertate.

Libertatea unui popor este bunul lui cel mai înalt şi naţionalitatea e libertatea lui cea din urmă; ce preţ mai are viaţa lui după ce şi-a pierdut tot ce îl face demn să mai fie pe pământ?,,

 

28 mai: O excursie sublimă în interbelicul clujean

Cel mai fascinat sunt de Clujul interbelic al acelei administraţii citadine româneşti la care au visat strămoşii noştri. Orice chip şi orice amintire din acei ani 1919-1940 îmi răscolesc ungherul vrăjit al sufletului. Am cercetat mult această perioadă, am creat un Album Clujul interbelic, dar dintre toate “cotloanele” oraşului de atunci, cel mai mult mă atrag străzile Artelor şi Actorului, atunci înfiinţate, pentru că acolo locuiau mulţi dintre dragii noştri actori şi oameni de teatru români clujeni.

 

28 mai: O călătorie prin lumea romană. Bucuriile trăite acolo (IX)

Iubite magistre, ştiu o ţară de la marginea Imperiului Roman, unde a domnit mult timp un dictator şi în urma unei răscoale sângeroase, dictatorul şi consoarta lui, foarte urâţi de popor, au avut parte de o execuţie sinistră în urma unui simulacru de proces în care avocatul apărării îi acuza mai tare decât avocatul acuzării pe cei doi, care, oricum, aveau dinainte hotărâtă pedeapsa cu moartea. Poporul s-a veselit că a scăpat de dictatori, dar ţara a pornit trist, în democraţie, cu o Justiţie pătată, fără personalitate, şi care a mers apoi şi treizeci de ani înainte cu o astfel de personalitate ştearsă iar domnia legii nu s-a putut instala ca într-o democraţie adevărată, astfel că poporul se căieşte şi astăzi că s-a bucurat de acel simulacru de proces. – Tinere, îmi zise bătrânul dascăl, Historia magistra vitae (est), istoria este învăţătoarea vieţii, dar cu o condiţie: ca acel popor să fie cult, să cunoască istoria, să fie cinstită istoria în şcoli, altfel poporul respectiv riscă să repete cele mai crunte greşeli ale trecutului sau să fie târât prin simulacre de democraţii care-l sărăcesc, îl demoralizează şi-l asupresc din ce în ce mai mult.

 

29 mai & 1 iunie: Jurnalul meu din comunism (XII) & (XIV)

Partea politică de Jurnal, numită Memorand.

Niciun cuvânt nu pot să am în viaţa politică, trăiesc într-un timp de dictatură personală Ceauşescu, o epocă de scârboase ipocrizii, nonvalori, diversiuni şi falsitate pe plan politic, epoca zisă a cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, instaurat ca o nouă religie. Port o ură şi un dispreţ profund pentru acest om, o catastrofă naţională. O epocă apăsătoare pentru afirmarea personalităţii umane.

Războirea mea cu aceste insulte aduse demnităţii noastre printr-o propagandă ajunsă la cea mai joasă speţă de slugărnicie am susţinut-o în Jurnal prin anii 1978-1981 mai ales, apoi am adoptat atitudinea de ignorare şi de rezistenţă prin cultură, cum se spune astăzi, perfect pregătit să rezist astfel şi două mii de ani, pentru că nu se întrevedea la noi nicio speranţă de schimbare. (XII)

Trebuie să precizez că jurnalul era forma mea de libertate, de a fi eu însumi şi de a avea o gândire liberă în “lagărul comunist”. Eu, ca premiant I în toate clasele (primare/generale) (de aici şi o oarecare ţinută a mea de încrezut, cu care am traversat mulţi ani) nu puteam să renunţ la identitatea mea şi să nu fiu continuatorul lumii lui Rebreanu, să nu port în suflet lumea lui Eminescu şi Coşbuc, a lui Sadoveanu şi Goga, a lui Creangă şi Teodoreanu şi toate acestea se loveau zilnic de nemerniciile scrise şi propagate obsesiv peste tot, oficial, de cei ce credeau că acestea sunt ceva învăţături de mare clasă şi obligatoriu de reţinut pentru “formarea omului nou”. Ce fel de om nou poţi fi, siluind sensibilitatea şi identitatea pe care ţi-a dat-o marii noştri clasici. Era prea de tot! Cum prea de tot au fost şi sunt nemerniciile politice suportate după 1989 până astăzi. Toţi cei care au comis acele nemernicii, înainte şi după `89, nu s-au gândit că lovesc, totuşi, în lumea lui Eminescu, Creangă, Rebreanu, Caragiale, Goga, Coşbuc, Odobescu, Călinescu, Lovinescu, Maiorescu, Sadoveanu, Teodoreanu, Camil Petrescu, Sebastian, Eliade, o lume românească veritabilă şi sublim creată pentru toate veacurile, nu pentru două-trei ore la şcoală, şi acelea, fuşerite, predate fără har. De aceea am prins în “insectar” (jurnal) câteva nemernicii de care mă loveam. A observat multă lume că occidentalii, după Revoluţie, se aşteptau să dezvăluim cum am fost noi de îndobitociţi – da acesta era termenul – în comunism. (XIV)

 

1 iunie: La cules de imagini de flori de mac

Natura ne iartă, totuşi, şi revine mereu cu splendoarea ei, pentru a ne pune în centrul misterelor lumii vii şi pentru a ne reîncărca sufletul cu magie şi a ne reaminti ce însemnă adevărata graţie, adevărata puritate, adevărata bogăţie a acestei lumi.

 

3 & 4 iunie: Influenţa limbii maghiare asupra limbii române. Cuvinte pitoreşti folosite de mama şi de familia noastră în copilărie (I), (II) & (III).

Se cunosc, din partea specialiştilor lingvişti, cuvintele de origine maghiară preluate în limba română. Acad. Marius Sala spunea că din 2581 de cuvinte selectate în vocabularul reprezentativ al limbii române, 33 sunt de origine maghiară, adică 1,27%, cuvinte precum: oraş, a cheltui, uriaş, hotar, sălaş, a tăgădui, chip, a bântui, meşter, a ademeni, cizmă, a făgădui, a bănui, tobă, a tămădui, fel, a îngădui ş.a. Sunt, desigur, cu mult mai multe de origine maghiară, ca termeni dialectali, cu circulaţie restrânsă, în Transilvania mai cu seamă. (I)

Trecând în revistă cuvintele de origine maghiară din vocabularul familiei noastre şi al satului nostru de demult, avem, şi din acest unghi, o viziune vie, robustă şi pitorească asupra vieţii noastre rurale româneşti din zona Câmpiei Transilvaniei. Mi-e dor de acea robusteţe a lumii româneşti din satul de altădată, când se muncea enorm şi lumea era vie şi reacţiona. Astăzi este plin de sărbători fără niciun sentiment al sărbătorii adevărate şi spiritul civic este minunat, dar lipseşte cu desăvârşire. (III)

 

5 & 6 iunie: Expresii din cuvinte absolut de origine latină folosite în familia noastră şi în satul copilăriei mele (I)

Sigur că m-aş fi bucurat să găsesc în documente aceste expresii pe care le propun aici. Dar eu am, totuşi, calitatea de martor al acelei lumi de demult. Este şi o reconstituire a universului ţărănesc, cu acea comuniune permanentă şi sublimă cu natura, cu temerile permanente ale ţăranului, de îngheţ, de “vreme mare”, de ghiaţă (grindină), de brumă, de ploi prea multe, de secetă, de lupi de pradă la oi, de molime la om şi la animale, de foc (incendiu), etc.

 

8, 9, 10, 11, 12 & 13 iunie: A fost Transilvania un “principat maghiar” sau întotdeauna o ţară românească? (LXXIII), (LXXIV), (LXXV), (LXXVI), (LXXVII) & (LXXVIII)

Cât de mângâietor sufleteşte este să “umblăm” cu secole vechi în privinţa noastră, a românilor transilvăneni, care ne dau rădăcini în trecutul îndepărtat, de unde noi adesea suntem excluşi de istorii măsluite şi chiar când vedem o pictură flamandă sau când citim despre cultura occidentală medievală, măcar avem dovada că am existat chiar şi printr-un statut mai deosebit al acestei nobilimi chiorene. (LXXIII)

Nobilii români chioreni, ca şi cei lăpuşeni, maramureşeni şi haţegani din secolele XVI-XVII trebuiau să participe, sub steagul principilor transilvani la diferite expediţii şi războaie purtate de aceşti suverani, ori de câte ori era nevoie, fie călare, fie pedestru, cu lancea sau cu sabia, ori cu puşca. În principal erau războaie contra turcilor, dar Transilvania a fost implicată şi în Războiul de treizeci de ani (1618-1648). Principele Gheorghe Rákoczi al II- lea a purtat război cu Polonia, în 1657-1660. Şi lista conflictelor militare în care era implicată Transilvania continuă. Din păcate, nobilii români de atunci, neavând şcoală, nu au lăsat nimic scris despre aceste participări la războaie, cum a lăsat ofiţerul Ioan Şincai, fratele lui Gheorghe Şincai, în secolul al XVIII-lea. (LXXIV)

O constelaţie de văi cu denumiri româneşti luminează de veacuri geografia şi istoria Transilvaniei (XVI) Un adevărat tezaur de cuvinte arhaice româneşti, format din toponime care ţes geografia Transilvaniei într-un covor minunat, a realizat până la 1839 geograful militar austriac Ignaz Lenk von Treuenfeld în lucrarea sa Siebenbürgens geographisch-topographisch-statistisch-hydrographischem und orographischem Lexicon, apărută în patru volume la Viena. (LXXVII)

 

14 iunie: A treia scrisoare către cuvintele româneşti dragi

Atunci nu-mi închipuiam nicidecum că umila fragilitate a lumii poate învinge acea minunată şi de neclintit eternitate. Chiar şi în inutilii şi nedoriţii pozdări se rezema atunci, atât de sigură pe ea, cu o încredere de nezdruncinat, eternitatea. De aceea vă iubesc tot atât de mult şi pe voi, ca şi pe celelalte surori, româncelor cuvinte care aţi fost demult-demult victorioase şi aţi învins, preluând multe cuvinte slave vechi, transformându-le pe seama noastră din originale precum: ljubiti, podmol, pozderje, dragŭ, topiti, ograda, povestĩ, vrĕmen, dvorĭba, în feţii frumoşi şi fetele frumoase românce: a iubi, podmol, pozderi, drag, a topi, ogradă, vreme, vorbă. În pozdări stă, aşadar, lumea atât de vie a copilăriei mele. De aceea vă scriu cu drag şi dor, iubitelor mele cuvinte româneşti, pentru că de la un timp încoace mi-s dragi învierile, sunt topit după ele şi sunt bine şi sănătos, mulţam de întrebare, atunci când, fericit, am norocul (sl. naroku) de învieri pe care voi aveţi deja puterea miraculoasă de a le face posibile.

 

15 iunie: Cuvinte de origine slavă folosite în familia noastră şi în satul copilăriei mele

Vocabularul reprezentativ al limbii române, conform unei lucrări de referinţă din 1988 (Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice), a unei echipe de lingvişti români condusă de acad. Marius Sala, cuprinde 2581 de cuvinte, din care 71,66% sunt romanice, 14,17 slave, 2,71 de origine incertă, 2,47 germane, 1,7 neogreceşti, 1,43 maghiare, etc. Dar în privinţa frecvenţei circulaţiei cuvintelor “lumea”, adică sufletul nostru, apelează la Eminescu. “Somnoroase păsărele/Pe la cuiburi se adună/Se ascund în rămurele/ Noapte bună!” este strofa alcătuită absolut numai din elemente latine. Apoi, în studiul său din 1937, D. R. Mazilu arată că în Luceafărul lui Eminescu sunt 1.908 cuvinte, dintre care 1.688 de origine latină (88,46 %), 144 slave (7,54 %) și 76 de origini diverse.

Aşadar, după cuvintele de origine latină, respectiv romanică, o parte importantă a limbii române este de origine slavă, datorită convieţuirii românilor cu slavii în secolele VI-VIII, deci înainte de venirea ungurilor în Transilvania. Influenţa slavă este şi ea fundamentală, se spune că nu se poate vorbi de limba română până la influenţa slavă. Cert este că aceste cuvinte de origine slavă au ajuns peste secole şi în familia noastră, în satul copilăriei mele şi fac parte şi ele din constituţia sufletească fundamentală mea, a noastră, a tuturor românilor, în grad mai mare sau mai mic.

 

17 iunie: Cuvinte de origine necunoscută, probabil autohtone, dacice, folosite în familia noastră şi în satul copilăriei mele

Sunt apoi o serie de cuvinte foarte probabil autohtone, dacice, care se regăsesc şi în albaneză, fundamentale şi ele pentru lumea satului, precum: gard, părău, fluier, şi ele străbătând mileniile până la noi. Un important element al vieţii de familie la ţară este hrana aproape de fiecare zi a ţăranului: mămăliga, cuvânt fundamental atunci, care vine şi el prin milenii, fără a se cunoaşte originea sa, foarte probabil tot dacică. Tot din universal rural dacic trebuie să vină şi cuvintele vatră, brad, moş, moşie, moaşă, căciulă, murg, strungă, ţap, bulz, barză, buză, ceafă, mătrăgună, coacăză, copac, mâţă, cioară, curmătură, etc., care se regăsesc şi albaneză. Alte cuvinte cu etimologie necunoscută ajunse până la noi mai sunt: stână, baci, brânză, urdă, jintuială, balmoş, jintiţă, cârlan, bărbânţă, burduf, seină (culoare a lânii oilor), stearpă, ţundră, tocană, catrinţă, cioareci, bordei, piţigoi, gaie, plai, prăjină, prepeleac, priculici, prunc, hârgău, butuc, pungă, brustur, a răbda, brâncă, ţapină, cimpoi, doină, leuştean, etc.

Se conturează astfel şi un stadiu al dăinuirii noastre foarte îndepărtate, în epoca dacică, din aceste cuvinte. Rămâne ca Dicţionarul Limbii Române să fie actualizat după noile cercetări, eliminându-se numeroase greşeli de explicare a etimologiei unor cuvinte româneşti, mai ales cu trimitere greşită la origini maghiare.

 

19 iunie: O idee genială a Franţei din 1871 – înfiinţarea unei şcoli superioare de ştiinţe politice

Era, atunci, o perioadă extrem de grea a istoriei Franţei, deloc de invidiat în faţa popoarelor Europei. Dar tocmai atunci, în 1871, a apărut o idee genială: înfiinţarea Şcolii Libere de Ştiinţe Politice (École Libre des Sciences Politiques), cu perspectiva de a forma o clasă politică şi administrativă de elită, pentru ca nu cumva, prin perpetuarea unor incompetenţi şi a unui corp politic și diplomatic francez de inadecvaţi la conducerea ţării, să se diminueze și mai mult statura internațională a Franţei. Ideea se integra în efortul de reînnoire republican din anii 1870, în vederea reformei în pregătirea elitelor franceze pentru a da țării un nou început. Şcoala s-a înființat în februarie 1872 de către un grup de intelectuali, politicieni și oameni de afaceri francezi conduși de Émile Boutmy (1835-1906, politolog şi sociolog), având alături pe Hippolyte Taine (1928-1893, filozof, istoric şi istoric literar, membru al Academiei Franceze din 1878), Ernest Renan (1823-1892, filozof şi scriitor), Albert Sorel (1842-1906, istoric şi scriitor, membru al Academiei Franceze din 1894) și Paul Leroy Beaulieu (1843-1916, economist).

Baza intelectuală inovatoare a Şcolii a fost predarea istoriei contemporane, a societăţilor contemporane, în timp ce elitele politice au fost învățate pe baza unor istorii străvechi, de secole, pe care le puteau învăța în universități. Şcoala “a dobândit un rol major în sistemul politic al Franței”, astfel că 92,5 % dintre oamenii politici şi din administraţia superioară de stat a Franţei, din cele mai prestigioase organe administrative din serviciul public francez au studiat la acestă şcoală, inclusiv studenţi care au obţinut o diplomă la Universitatea din Paris, în special la Facultatea de Drept.

Urmând exemplul Franţei, şi alte țări civilizate au creat școli similare: în 1875, Istituto Cesare Alfieri în Italia; la sfârșitul secolului, École libre des sciences Politiques et Sociales din Belgia; Deutsche Hochschule für Politik în Germania; Columbia School of Political Science; London School of Economics din Regatul Unit și, după Primul Război Mondial, School of Foreign Service la Universitatea Georgetown din Statele Unite.

În studiul său din 1935, intitulat “Partidul politic. Sociologia unui sistem al partidului politic”, Dimitrie Gusti atrăgea atenţia societăţii româneşti asupra acestei şcoli consacrate “numai şi numai cercetării politice active”. Şi preciza că “Toţi conducătorii politici şi culturali ai Franţei au aparţinut acestui Institut, fie ca profesori ori ca elevi. Şi dacă se poate vorbi, şi se vorbeşte pe drept cuvânt, de marele succes al Franţei îndată după 1871, şi de regenerarea repede a ei, aceasta se datoreşte în bună parte pleiadei de oameni politici şi diplomaţi şi pletorilor de publicişti şi scriitori pe care i-a creat această şcoală”. Marele sociolog român Dimitrie Gusti scrie apoi cu durere: “Când vedem că preocuparea de căpetenie a popoarelor care au trecut şi trec prin cumplita criză a existenţei lor constă în răspândirea culturii serioase politice şi formarea de conducători, trebuie să ne întrebăm: ce se face la noi?”

Întrebarea rămâne valabilă şi astăzi, când “privim înapoi cu mânie” ce s-a făcut din 1989 încoace.

 

20 iunie: O excursie în Şard, Alba, la mormântul unui român de seamă din perioada dualismului austro-ungar (I)

Pe marele jurist dr. Iosif Popu îl mai aflăm că a participat, în perioada când era judecător la Curtea de Casaţie din Budapesta, la o frumoasă manifestare patriotică a studenţimii române din capitala Ungariei, din anul 1893. Ce se-ntâmplase? În 1893 se împlineau treizeci de ani de când Alexandru Roman ocupa postul de profesor de limba şi literatura română la Universitatea din Budapesta, dovedindu-se un intelectual valoros al poporului român, unul dintre cei care ocupau “un loc de frunte între aleşii mult cercatului nostru popor”. Marile publicaţii patriotice româneşti din epocă, precum “Tribuna”, “Gazeta Transilvaniei”, “Telegraful Român” scriau că de ani de zile nu s-a mai văzut o asemenea manifestare românească în Budapesta. La 11 februarie 1893, la ora 8 şi 15 minute seara, în zi de sâmbătă, a avut loc, la “Grand Hotel Ungaria” din Budapesta, banchetul organizat în onoarea profesorului Alexandru Roman, un fiu de seamă al Bihorului. Tinerii studenţi l-au primit pe profesorul lor cu aclamaţii şi intonând “imnul”, atât de drag profesorului, “Deşteaptă-te române!”. (Şi atunci, “Deşteaptă-te române!” era considerat un adevărat imn al poporului român din Transilvania şi din toate ţinuturile româneşti). Pereţii marii săli a hotelului erau drapaţi cu tricolorul românesc şi cu monograma lui Alexandru Roman, gravată în piatră, sub care scria: 1863-1893. S-a dezvelit şi portretul pictat în ulei al marelui profesor. Cuvântarea festivă a fost rostită de studentul Ilie Cristea (viitorul patriarh al României Elie Miron Cristea), care i-a subliniat “meritele de mare dascăl al tinerimii române”, iar profesorul le-a mulţumit studenţilor “pentru magnifica manifestaţie, îndemnându-i să se înzestreze cât mai bine cu armele ştiinţei, căci «Ştiinţa e putere»”. (Cf. Maria Berényi). La această frumoasă manifestare românească a participat şi Iosif Popu, judecător la Curtea de Casaţie din Budapesta, precum şi prinţul N. Cantacuzino, viceconsulul României la Budapesta, şi alte personalităţi româneşti din capitala Ungariei.

Pe dr. Iosif Popu îl mai întâlnim în presa vremii cu diferite acte de caritate, de sprijinire a tinerimii române studioase din Budapesta. De exemplu, a donat o sumă de coroane comitetului organizator al seratei literare organizate de Societatea Studenţească “Petru Maior” din Budapesta la 13 decembrie 1902 “în memoria marelui Andrei baron de Şaguna” (1809-1873), fostul mitropolit ortodox al Ardealului. Au mai contribuit cu diferite sume familia Mocioni, Octavian Tăslăuanu, deputatul George Serb, budapestanul atunci dr. George Bilaşcu, Sofia Babeş, soţia lui Vincenţiu Babeş, părinţii viitorului academician bacteriolog Victor Babeş, ş.a.

Biografia şi activitatea marelui jurist şi patriot român dr. Iosif Popu merită o cercetare separată, pentru a ne recupera o istorie demnă a românilor din perioada grea a dualismului austro-ungar.

  1. Am fost în excursie pe ruta Sărmaş-Luduş-Aiud-Teiuş-Cricău-Bucerdea Vinoasă-Ighiu-Şard, împreună cu sora mea Domnica şi cu fiul ei, nepotul Marin Teglaş. Sora mea n-a mai fost în Teiuş de cca. 75 de ani, de când apare într-o fotografie cu părinţii noştri la Teiuş (foto 1), unde lucra tatăl meu la CFR. În 1945, familia noastră s-a stabilit la ţară, în Silivaşu de Câmpie, de unde era mama, primind pământ de la Reforma Agrară.

 

22 iunie: Scrisoare către satul copilăriei mele, Silivaşu de Câmpie (II)

Dragul meu sat din vremea copilăriei mele! Să ştii că numai aparent s-a dus lumea ta dincolo

Vasile Lechințan – foto: Otilia Mureșan

de luminile cele puternice şi necruţătoare ale prezentului. Zic numai aparent, pentru că nu ne putem lăsa nicidecum înfrânţi de Timp şi sper să te bucuri pentru că te-am găsit că trăieşti într-un dosar vechi din anul 1960, de când eram copil şi tu erai universul cel mai minunat al vieţii de pe pământ, amândoi trăiam într-o complicitate perfectă cu nepăsarea că ar mai fi pe undeva o lume mai dragă, mai plină de vrajă şi mai strălucitoare ca aici. Când am crescut mai mare şi am început să deschid cărţi după cărţi, eram vrăjit de puterea de viaţă şi de farmecul şi strălucirea altor lumi, dar nu mai eram fericit ca în compania ta, uriaş de închegată când eram mic. Te căutam mereu în lumea largă a cărţilor, raportam totul la tine, şi chiar pe regii Franţei medievale i-am visat odată că aveau un palat undeva, unde era/este şura şi ograda, mereu curate şi menţinute “regeşte”, ale lui badea Alexandru lui Maxin, de din sus de noi, şi eram mândru de integrarea ta în istoria Evului Mediu european. Adunam cioburi de oale sparte de prin secole vechi şi eram fericit în imaginaţia mea că “acest ciob e de pe vremea lui Cromwell”, “acesta, colorat cu linii subţiri roşii, e din antichitate”, “acesta cu două dungi în relief e de pe vremea lui Ştefan cel Mare”, “acesta negru în exterior (ars de fum probabil, şi roşu în interior e de pe vremea migratorilor” şi tot aşa te integram, dragă sat în istoria cea mare a lumii. Apoi atâtea vise aveam în grădina cu flori de dincolo de căsuţa lelii Palagie, cea mai bătrână femeie de pe strada noastră, bună şi iubitoare, ce locuia din sus de noi a doua casă, grădină multicoloră, cu gura leului, stânjenei, cârciumărese roz şi vineţii, melini înfloriţi violet şi unul singuratic şi misterios alb în gardul din partea cealaltă a grădinii, spre badea Gusti, încât în visele mele nu erau florile din realitate, ci o lume neterestră, vrăjită, combinată cu Evul Mediu şi cu imaginea unui paradis suprapus în vis peste acel spaţiu, un paradis care n-avea nimic străin, nimic rupt de fiinţa locului copilăriei, era un sentiment sublim pe care nu-l poţi descrie, era o vrajă, un dor alcătuit din inefabile trăiri ale spiritului şi sufletului. Vrăjire trăiam şi în realitate, în melancolice seri de vară privind stelele puzderie peste sat, din sus de casă, teritoriu al razelor de lună galben-palide ce se răsfrângeau pe albastrul pereţilor casei noastre. Tu, dragă sat de atunci, erai, aşadar, şi o lume a miracolelor copilăriei, născute din vise şi doruri de viaţă spirituală sublimă. Un rol important l-au avut, atunci, nu numai natura, cu splendoarea florilor, ci şi picturile frumoase ale Bisericii Noi, lumea sfinţilor reprezentaţi în aceste picturi, una îmi plăcea enorm cum un sfânt mergea printr-un lan auriu de grâu al antichităţii şi deasupra era un cer de un albastru deschis minunat, apoi sentimentul de sfinţenie redat de picturi şi icoane reprezentând pământul unei ţări de undeva foarte departe în timp, în antichitate, departe şi ca spaţiu de noi, apoi rolul istoriei învăţate la şcoală în copilărie, cu marile momente ale trecutului european şi universal, care nu puteau să nu sensibilizeze şi să frământe imaginaţia copilului de atunci, care-şi căuta cu disperare strămoşii cei vechi, pe care nu-i găsea nici în icoanele şi picturile de la biserică, nici în cărţile de istorie. Din cărţi eram totuşi mulţumit, ca român, cu epocile de glorie ale lui Basarab, ale lui Ştefan, ale lui Mihai, eram vrăjit în mod special de epoca moldavă a lui Alexandru cel Bun, acest epitet “cel Bun” era un miracol pentru sufletul meu şi eram fericit că am avut, prin anii 1400, un asemenea voievod “bun”. Dar eu căutam disperat trecutul satului meu, pe care-l mai “prindeam” din povestirile bătrânilor care veneau la tatăl meu “în poveşti”.

 

26 iunie: O bornă câştigată pentru toate veacurile a ceea ce înseamnă demnitate românească

Scriam nu demult despre excursia pe care am făcut-o în localitatea Şard, din judeţul Alba, la mormântul unui român de seamă din perioada dualismului austro-ungar, al marelui jurist şi patriot român dr. Iosif Popu, fost judecător la Curtea de Casaţie din Budapesta, până în preajma Primului Război Mondial, deci în perioada cea mai grea pentru români a statului ungar care făcea toate demersurile pentru maghiarizarea tuturor naţionalităţilor din Ungaria, neţinând cont de protestul acestora şi al unor mari personalităţi politice şi culturale ale Europei. Ei, dar chiar în această atmosferă apăsătoare de maghiarizare se întâmpla un miracol: oficialul român Iosif Popu, ajuns într-o înaltă funcţie a statului ungar, aceea de judecător la Curtea de Casaţie din Budapesta, nicidecum nu s-a lăsat să-i fie maghiarizat numele de familie Popu, în acela de Pap. Eu citind din surse româneşti despre Iosif Popu, din presa românească a vremii şi din alte publicaţii româneşti, am crezut că numele Popu este utilizat doar în aceste publicaţii şi că oficial, în documente şi publicaţii maghiare, în Ministerul Justiţiei ungar, cu siguranţă că figurează Pap sau Papp. Dar miracolul s-a produs: Iosif Popu nu s-a lepădat de numele său de familie şi implicit de calitatea lui de român şi de continuator al unei “dinastii” de Popu ce venea prin secole până la el. Alţi oficiali români au cedat, şi-au schimbat numele, nu şi etnia şi simţul de român, precum Ioan Câmpeanu, transformat din Câmpeanu în Mezei, sau ruda sa generalul român din armata imperială Dănilă Papp, care erau şi ei mari patrioţi români, dar au cedat în privinţa numelui de familie. Puţini români la număr au trecut “cu tot cu arme şi bagaje la inamic”, cum se zice, apoi numeroşi evrei, germani, saşi, armeni şi-au maghiarizat numele de familie până la 1918. Iată că juristul dr. Iosif Popu nu. Acest gest al său, făcut cu o rezistenţă înverşunată în faţa presiunilor cumplite de maghiarizare de atunci rămâne pentru toate veacurile o bornă câştigată deja pentru ceea ce înseamnă demnitate românească şi ataşament nestrămutat la neamul românesc şi iubire neţărmurită faţă de strămoşi.

Graţie istoricului Ioan Gheorghe Raţiu de la Braşov şi Profesorului Alexandru Ion Herlea din Franţa (cu care lucrez la editarea Memoriilor tatălui Domniei Sale, profesorul Alexandru A. Herlea – 1907-1979), am intrat în posesia unor pagini fotografiate despre dr. Iosif Popu din cartea lui Iuliu I. Mezei Câmpeanu (1881-1943) intitulată Luptători români ardeleni, apărută la Cluj în 1940, cu un Cuvânt introductiv semnat de doi făuritori ai Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, şi anume de Alexandru Vaida Voevod (1872-1950) şi Liviu Cigăreanu (1875-1952), ultimul amintit fiind din Turda. Surpriza mare, în ceea ce ne priveşte referitor la Iosif Popu, este Capitolul II, intitulat “«Deşteaptă-te Române» – în capitala Ungariei”. Despre ce este vorba. La data de 18 septembrie 1900 avea loc la Budapesta căsătoria Ecaterinei Mezei, fiica lui Ioan Mezei (Câmpeanu) (1841-1919) – mare jurist român, judecător la Curtea de Casaţie din Budapesta, ca şi dr. Iosif Popu – cu dr. Eugen Pătăceanu (1871-1906), avocat din Turda. Despre această nuntă a scris marea gazetă românească “Tribuna” de la Sibiu cu titlul “O nuntă românească în Budapesta”. Gazeta relatează că această cununie s-a ţinut la biserica catolică din cartierul Józsefváros (azi Sectorul VIII, de pe malul estic al Dunării, în imediata vecinătate a centrului Budapestei), preot cununător fiind Nicolae P. Raţiu. în biserică fiind “de faţă un numeros şi ales public”. Gazeta sibiană nai relatează că la casa unde locuia judecătorul Ioan Mezei, “unde s-a ţinut ospăţul, nuntaşii au fost întâmpinaţi cu «Deşteaptă-te Române»” şi că “Ospăţul s-a ţinut până în zori de zi, cu veselie plăcută românească”.

Atât i-a trebuit marelui cotidian maghiar, cel mai răspândit în Ungaria, “Egyetértés” [Concordia] din Budapesta, care a scris cu o furie nestăpânită în 29 septembrie 1900 contra acestei manifestări româneşti un articol cu titlul “Răscoală-te române”, parafrază plină de răutate la “Deşteaptă-te române”. Relatează despre cununie după “Tribuna” de la Sibiu, despre care spune că este “oficiosul nuanţei de naţionalitate valahă exagerată”. Precizează că martori ai cununiei au fost Pop Iosif, consilier al Curţii de Casaţie, cu soţia sa. “Egyetértés” continuă astfel: “Când nuntaşii s-au înapoiat de la biserică la domiciliu din str. Baross [azi sectorul VIII, strada principală a vechiului cartier Józsefváros] a consilierului de Casaţie Mezei, persoanele din casă au aşteptat pe cei sosiţi de la biserică cu cântecul valah care începe cu cuvintele «Deşteaptă-te Române»”. «Tribuna» mai remarcă, că musafirii au petrecut în atmosfera cea mai valahă”. “Egyetértés” mai scrie că nu s-a interesat de la consilierii de Curte Mezei şi Pop de acest caz, i-au fost de ajuns relatările martorilor oculari că la nunta domnişoarei Mezei, “lumea sosită de la biserică a fost primită cu cântecul valah” şi că “în tot timpul petrecerii de nuntă s-au auzit mereu vorbă valahă, muzică valahă şi s-au dansat dansuri valahe”. Autorul cărţii, Iuliu I. Mezei Câmpeanu, a tradus exact din “Egyetértés”, cuvântul valah şi nu român, precizând într-o notă că prin folosirea acestui cuvânt, acei unguri îşi arătau dispreţul faţă de români. “Egyetértés” scrie, în continuare: “Cu cea mai adâncă revoltă luăm cunoştinţă despre acest act infam, pentru că e într-adevăr infamie”. Pretinde apoi dezminţiri de la cei doi judecători în cazul în care “Tribuna” ar fi minţit că s-a cântat “Deşteaptă-te române”, ba chiar să o dea în judecată şi să desmintă şi faptul “că au participat la această crimă cei doi membri din cea mai înaltă treaptă a Judecătoriei Regale Maghiare”. Este acuzat consilierul Mezei că este “un valah de rasă, la care toată gospodăria, toate sentimentele, toate faptele sunt valahe”. Despre Iosif Popu scrie că este “tot atât de valah […]. Dar D[omnul] Pop cel puţin a rămas valah, sincer şi după numele lui. Dar D[omnul] Mezei?”. “Tribuna” i-a răspuns autorului articolului din cotidianul maghiar, botezându-l în două locuri, “alintându-l” drept “descreeratul de la “Egyetértés” şi arătând cât de infamă este intenţia statului ungar de a maghiariza pe români până şi în familie, apoi “Tribuna” susţine aprig cauza cântecului românesc “Deşteaptă-te române”, temă care va face obiectul unui alt articol. Aici rămâne subliniat mai cu seamă miracolul unei atitudini româneşti ferme a juristului dr. Iosif Popu de a nu se lăsa cu nume maghiarizat, fapt remarcat cu oarecare simpatie şi de cei de la “Egyetértés”. Este, aşadar, acest gest o bornă, câştigată pentru toate veacurile, de demnitate românească din partea unui român ridicat din zona Albei.

 

În imaginea reprezentativă: Fotografia de copertă a site-ului Asociației La Maison Roumaine (https://lamaisonroumaine.org)

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.