N.a: Această poveste lungă, lungă, o dedic prietenului meu, Emil Hălăștuan, care, atunci când ne-am cunoscut, acum vreo 43 de ani, mi-a spus că seamăn cu un cărăbuș. 

Am fost, așa cum v-am mai spus, un copil vesel și aproape cuminte. Am jucat toate jocurile posibile, m-am urcat în pomi, m-am împrietenit cu oricine mi-a ieșit în cale, am petrecut vacanțe la țară, am mers la școală. Toate astea le-am făcut fără frică! Dar, ceva mă putea aduce oricând la disperare: o goangă, o broască sau un șoricel puteau să îmi distrugă ziua.

Nu glumesc! În clasa a VI-a eram în stare să renunț la școală când am auzit că trebuie să facem insectar. Da, da, insectar; era o cutie de lemn destul de mare, care asemeni unei vitrine în miniatură, avea deasupra sticlă transparentă și în interior, pe polistiren, trebuia să punem insecte. Insectele trebuiau ținute în spirt și apoi așezate frumos cu un ac de gămălie înfipt după ceafă. Am avut noroc cu colegii și vecinii mei, care s-au oferit să mă ajute și am primit insectele moarte și nu numai atât; mi le-au așezat chiar ei în cutia minune făcută la tâmplăria Uzinelor Chimice de tatăl meu. Am predat insectarul și habar nu am ce notă am primit, că oricum nu aveam nici un merit. Nu am putut nici măcar să șterg sticla de deasupra fiindcă pe primul rând era o rădașcă uriașă care parcă dorea să mă înhațe. Doamne, ferește, și acum mi se ridică părul pe mine.

Am lipsit și de la ora cu disecția broaștei, dar aici nu am fost singură, că mai erau și alte colege care nu excelau la curaj. Trebuia să aducem o broască și să îi vedem mușchii și nu mai știu ce. Iarăși simt ceva neplăcut în stomac!

Mama mea spunea că ,,totul în viață ți se întoarce ” și mi-am dat seama că avea dreptate abia când am avut-o și eu pe fiica mea. Ei bine, într-o seară de vară eram amândouă întinse în pat, gata de culcare, când aud un greier cântând cu spor. Cum eram gata oricând să fac conversație îi spun Corinei:

-Auzi ce frumos ne cântă un greieraș de noapte bună!

-Aud, dar parcă e la noi în cameră și asta nu mă prea încântă, răspunde fiică-mea.

Într-o clipă de curaj am sărit din pat, am aprins lumina și am urmărit zgomotul. Să leșin, nu alta; greierele cânta de la noi din casă, pe geam, in interior. Era foarte urât, cu picioarele mari și în continuă mișcare! Oahh!!!!

-Uuuu!!!! Ahhhh!!!! Hai repede, Cori că greierele e aici pe geam, am strigat eu.

-Uuuu!!!! Ahhhh!!! Tu, mamă, da fă ceva că eu sunt copilul, vine răspunsul.

– Tu fetiță, dar tu faci karate, ție ți-e frică de un greier, am încercat eu amintindu-mi pe loc că aveam o luptătoare lângă mine.

– Mamă, tu dai cu barosul și văd că și ție ți-e frică, nu s-a lăsat karatista.

Problema s-a rezolvat însă neașteptat de repede, fiindcă greierașul, probabil deranjat de poveștile noastre sau de lumină, s-a strecurat pe lângă plasa de insecte care era puțin desprinsă de tocul geamului și s-a făcut nevăzut.

Altădată, în cămară am avut un șoricel. Era toamnă târziu și blocul nostru era lângă câmp și șoricelul rămas fără hrană s-a gândit să urce exact la etajul I. Îl auzeam seara când era liniște cum rodea de zor. Noi, fetele, nu l-am fi deranjat niciodată, însă i-am spus unui vecin, Stefan Horea Bota, de musafir și imediat a adus o cursă de șoareci și l-a prins.

– Voi credeți că șoricelul ăla stă frumos la voi în cămară și se roagă la Dumnezeu să vă aducă de mâncare? Nu, ăla roade și poate mai face și ceva puișori, ne-a certat vecinul Horică. Într-adevăr hârtia de tapet de pe un raft era fărâmițată cu grijă și adunată într-un colț. Se pare că avea gânduri mărețe cu noi!

Cel care a afirmat : ,,de ce ți-e frică nu scapi” avea cu siguranță ceva informații despre mine.

Nu trece mult, și într-o după-amiază de sâmbătă, fiica mea îmi aduce in casă un cățel cât o mănușă, negru ca tăciunele, flămând și murdar.

– Mamă, te rog să nu mă refuzi!. Lasă-mă să țin cățelușul ăsta până duminică, când vine o prietenă și îl duce la bunica ei in Poiana.

Primul impuls a fost sa refuz, însă mi-am amintit că și eu adunam căței orfani de pe drum și îi duceam acasă pentru ca mai apoi să ii ducem la bunica, așa că am aprobat. Atât a fost mult până am primit animalul in casă, că a trebuit să îl îmbăiem, să îl uscăm, să il hrănim si bineînțeles să îi facem un culcuș. Sâmbătă seara rula serialul italian Caracatița (La piovra) și nu era posibil să-l ratezi. Așa că, eu pe un fotoliu și Corina cu cățelul curat pe canapea, ne-am așezat la film. De pe fotoliul unde stăteam vedeam holul dintre camere cu ușa de la baie și ușa de la camera mică. Cu toate că eram concentrată la acțiunea din serial, am văzut cu coada ochiului ceva mișcare în hol. Nu i-am dat importanță la început; dar peste câteva minute văd parcă din nou ceva negru. Îmi zic că poate a fost câinele și întreb că să fiu sigură:

– Corina, unde-i câinele?

– Aici, cu mine în pat, vine răspunsul care deja m-a agitat.

– Cori, să știi că avem un șoarece fiindcă cred că l-am văzut mergând în camera mică.

– Mamă, stai că duc câinele acolo, fiindcă ăsta-i șorecar și precis îl prinde!

Și fără să stea pe gânduri îl duce în brațe pe bietul cățel în camera cealaltă și ea se întoarce la serial. Eu, mă uit totuși să văd ce face salvatorul nostru. Câteva secunde a mirosit covorul pe care l-a pus fiică-mea, apoi a început să mârâie încetișor aproape imperceptibil și brusc s-a îndreptat după ușă pe peretele unde erau așezate corpurile de mobilă. Nu îl mai vedeam de pe fotoliul meu, dar în următoarea secundă am auzit un lătrat care era mai mult schelălăit care a continuat până când micul animal a venit fugind până la mine și mi-a sărit în brațe.

Câinele nostru nu fusese încă informat că era șorecar și că era capabil să lupte cu rozătoarele. Vă spun drept că am strigat și eu un pic când l-am văzut așa disperat, însă mi-am luat inima în dinți și am mers în cameră și m-am uitat după mobilă să văd cine a speriat cățelul. Nu îmi venea să cred; după dulap stătea frumos și nemișcat un șobolan mai mare decât cățelul șorecar! Cu coadă cu tot era chiar dublu!!!! Serialul s-a terminat și eu am ieșit repede și am bătut la ușa apartamentului situat în diagonală cu al nostru, pe același palier, unde locuia un vecin tânăr care, credeam eu, era în măsură să mă ajute. Vecinul a răspuns greu fiindcă era târziu și probabil și-a înlocuit pantalonii de pijamale cu pantaloni de trening. Cât ce a deschis ușa, eu, încep să-i spun:

– Tavi, te rog să vii până la noi că am un șobolan!

– Șobolan, sau șoarece? Vezi, că nu-i tot una!

– Șobolan, știu ce spun, îmi susțin eu afirmația.

Am văzut că se cam schimbă la față vecinul meu și fără prea mare tragere de inimă a venit cu mine. Când a văzut drag de șobolan după dulap vecinul zice:

– Eu nu pot să fac nimic, șobolanii sar la oameni și îi atacă! Ce să fac eu singur, în trening, la ora 10 seara?

L-am înțeles perfect. Așa gândeam și eu; unde să te lupți fără armură cu dihania și l-am rugat din hol (eu nu am mai intrat în cameră):

– Dă-ne așternutul de pat să ne culcăm în camera mare și dimineață vedem ce facem.

Dintr-o mișcare vecinul Tavi ne-a luat pernele, plapuma și cearșaful, a ieșit din cameră și dus a fost.

Am închis șobolanul în camera mică, am îndesat bine, bine, pe sub ușă o bucată de cârpă moale și pufoasă și am așternut patul de culcare în camera mare.

Când s-a făcut liniște, Corina a adormit, la fel și cățelul posibil șorecar. Numai șobolanul se comporta de parcă el era proprietar și eu eram în chirie: se auzeau trântituri, chițcăieli, la un moment dat am auzit zgomot de sticlă spartă. M-am ridicat și am închis și ușa de la hol și am îndesat și sub aceea o cârpă. Spre dimineață am adormit.

Duminică dimineața mama mea venea la cafea așa că ea ne-a trezit. Cum a intrat a văzut patul desfăcut și a întrebat:

– De ce ați dormit aici?

– Mamă, avem un șobolan! Atât am apucat să spun, fără alte explicații și mama, care nu ar fi fost mama mea dacă ar fi reacționat altfel , zice:

– No, dragă, eu mai vin la cafea când nu mai ai șobolan.

Degeaba am încercat să îi spun că șobolanul era închis că mama nu s-a lăsat convinsă că ar fi în siguranță la noi și a plecat.

Nu apucăm decât să ne îmbrăcăm că din nou bate cineva la ușă. Deschid și mă bucur de vizită prietenei și colegei mele de serviciu, Aftina Kantor. Află și ea de șobolan și, spre surprinderea mea, în contrast cu reacția mamei, aceasta m=a îndemnat:

– Hai tu, să-l prindem! Tu îți dai seama că ăla îți distruge camera, dacă l-ai închis acolo?

– Dar am auzit că șobolanul atacă omul, am încercat eu să îi iau din avânt.

– Lasă tu, că îi tragem una cu mătura sau cu sucitorul, îl amețim, îl prindem cu un cearșaf și un-doi rezolvăm!

Am pus-o pe fiica mea să stea în pat cu câinele și noi am acționat. Ne-am încălțat să nu ne muște de picioare, ne-am înarmat cu armele menționate și am intrat în camera mică.

Toată camera mea era deranjată. Când spun deranjată e frumos spus. Era vraiște! Perdeaua era trasă din clipsuri și atârna pe jumătate de geam, o veioză pe care o aveam pe o comodă de lângă pat era răsturnată și abajurul spart, pe toate rafturile bibliotecii era rahat de șobolan și toată cârpa moale pe care eu am îndesat-o sub ușă era scărmănată că o vată uriașă (își făcea cuib pentru puișori). Am căutat șobolanul peste tot: sub pat, în pat, în dulap, după dulap, în bibliotecă și nu l-am găsit nicăieri.

– Precis a ieșit pe sub ușă și a plecat prin baie pe lângă masca de la țevi, că pe acolo a și venit, și-a dat colega cu părerea.

Eu aveam oarecare îndoieli fiindcă pe sub ușă nu era distanță mai mare de un deget, însă Tina mi-a spus că șobolanii se fac plați, să încapă prin găuri mici și aproape m-a convins.

Am băut o cafea, am fumat câteva țigări și după ce colega a plecat, eu am început fără tragere de inimă să îmi curăț camera. Am aspirat, am șters mobila, am aranjat hainele pe care le-am deranjat în dulap, am așternut patul, am spălat pe jos și mi-am prins perdeaua la loc pe geam. Fiica mea a plecat afară cu cățelul să îl ducă fetiței cu bunică în Poiana.

La 13 și 30 a venit să mâncăm de amiază. Fiind duminică ,am pus masa în camera mare că să vedem și emisiunea Atlas și să ne simțim bine. Eu stăteam pe scaunul din capul mesei că să mă ridic mai repede să aduc mâncarea. Din locul acesta vedeam puțin și holul dintre camere, unde îmi fugea din când în când privirea. Nu am terminat felul doi de mâncat și ce îmi văd ochii? Șobolanul se uita frumos la noi din hol. Când a văzut că l-am descoperit nici nu s-a speriat prea tare ci a făcut frumos stânga-mprejur și a intrat din nou în camera mea frumos curățată. Am ieșit să caut un bărbat să mă scape de intrus și de data asta am avut mai mult noroc. Vecinul care ne scăpase de șoricel, Horea Bota, era acasă și a venit imediat la noi. Fără multe pregătiri a deschis ușa de la baie și cea de la intrare și cu mătura în mână a început să facă gălăgie în cameră lovind ușor în ușă, în pat și unde a mai găsit el loc de făcut zgomot. În câteva secunde șobolanul a ieșit în goană din cameră, a intrat în baie sub vană și, urmărit de Horea, a dispărut printr-o gaură de la masca de țevi.

– Ai văzut, șobolanul pleacă întotdeauna pe unde a venit. Acuma mă duc să aduc niște vată sticlată, să înfund gaura din mască, să nu te mai viziteze.

I-am multumit din suflet și în săptămâna care a urmat am căutat un meseriaș care mi-a inlocuit masca din tablă cu o mască frumos zidită, cu două ușițe de vizitare pentru țevi.

Nu pot să închei fără să vă spun că insectarul fiicei mele a fost făcut de colegii și prietenii ei, iar eu i-am făcut la tâmplăria Cimentului o frumoasă cutie, acoperită cu sticlă transparentă, asemeni unei vitrine.

Să vedem cum se descurcă nepoata; precis, mult mai bine, fiindcă nu cred că se mai cer insectare la școală.

Articol ilustrat cu lucrări de grafică din creația Constanței ABĂLAȘEI-DONOSĂ.

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.