Cuvintele corupție și venalitate se înrudesc, fiindcă amândouă semnifică o categorică îndepărtare de datorie, dar și de moralitate. Așadar avem de-a face cu un segment al caracterului, ale cărui conexiuni sunt solid înfipte în morală și în educație. Sunt convins că omul corupt este împins spre fapte imorale, deci ilegale, de instincte rele și de trăsături de caracter negative, însă între acestea ies în evidență lăcomia și nestatornicia. Cum se afirmă îndeobște, corupția devine câmpul de consens al corupătorului cu coruptibilul.

Aș mai adăuga în acest context că venalitatea, deci corupția, se situează între cerșetorie și hoție: de la acceptarea plocoanelor, a „atenției” sau bacșișului / ciubucului, șperțului sau mitei, a micii ciupeli, până la însușirea cu bună știință a unor bunuri sau sume de bani.

Constat că aria corupției este extinsă în toate straturile sociale, fiind mai viguroasă  spre vârful piramidei, cum de altfel corupția proliferează în mai toate țările lumii, cu deosebire în cele sărace. Așa cum există incoruptibili în funcții care le-ar permite cu ușurință să devină corupți, există persoane coruptibile așezate în segmente sociale și politice care oferă acestora posibilitatea pătrunderii în zona malefică. Oricum, corupția devine benefică și înălțătoare pentru unii, cum tot deseori este înjositoare și păguboasă pentru societate.

Corupția este totodată un vrăjmaș extrem de puternic, fiindcă se extinde repede, prin contaminare, aidoma bolilor contagioase, ca de exemplu gripa, cu multiplele sale specii. Numărul celor care se înrolează voluntar în regimente de coruptibili crește în progresie geometrică, deci rapid, când glasul Legii amuțește. Am găsit aceste idei în finalul romanului „Suflete moarte” de N. V. Gogol. Autorul, prin glasul Cneazului, se referă la una dintre cele mai puțin periculoase forme de corupție: „Obiceiul necinstit de a lua mită a ajuns o necesitate, o trebuință, chiar și pentru acei oameni care n-au fost născuți să fie necinstiți”.

Fiindcă este dușman al întregii societăți, corupția trebuie anihilată printr-un consecvent război, iar combatanții să nu fie doar Legea și cei care o aplică, împreună cu supraveghetorii ordinii sociale, ci să li se alăture grabnic, hotărâți și consecvenți, toți cei necontaminați cu virusul moral al acestei grave boli sociale: „Totul va fi în zadar atâta vreme cât fiecare dintre noi nu va simți că trebuie să se ridice acum împotriva nedreptății, ca atunci când un popor întrg pune mâna pe arme împotriva dușmanilor” avertizează același personaj.

Când într-un organism sănătos se infiltrează microbii unei anume boli, leucocitele / globulele albe, se năpustesc să anihileze acești invadatori, cel puțin să oprească înmulțirea lor, implcit cucerirea unor noi zone sănătoase. Este posibil, însă nu întotdeauna e cu putință…

Boala socială numită Corupție se insinuează, la început, prin ceea ce numim îndeobște peșcheș, mită, spălare de bani. Astăzi se preferă cuvântul mită, însă toate sinonimele au avut perioadele lor de timp și zonele geografice când și unde au fost folosite de români. Cuvintele mită și plocon provin din limba slavă, însă peșcheș, ciubuc, bacșiș sunt împrumutate din limba turcă, iar șperț și ciupeală își au originea în limba bulgară. Toate aceste sinonime au, firește, un singur înțeles: avantaj sau câștig sub orice formă, primit neoficial, adesea necinstit. E necesar să precizez că acest obicei necuviincios, când este solicitat ori pretins, nu își are originea în societatea românească veche, el există și se manifestă la orice popor, cu mai mare sau mai mică intensitate.

Bunăoară țăranul numit iobag, rumân, vecin, dependent de feudal, era obligat să ducă plocoane boierului sub stăpânirea căruia se afla, fără să mai socotim zilele constrângătoare de clacă. Înaltele dregătorii erau ocupate de boieri cu dare de mână, cei care își plăteau obligațiile către domnitor. La rândul lor, domnitorii munteni și moldoveni plăteau peșcheș Înaltei Porți Otomane, din propria avere, la înscăunare, iar în vremea domniei din birurile smulse de la supuși.

Peșcheșul a devenit mai consistent în Epoca Fanariotă, desfășurată în Moldova între anii 1711 – 1821, în Țara Românească în perioada 1716 – 1821. Fanarioții au fost greci bogați și învățați, locuitori ai cartierului de lux, numit Fanar, din Constantinopol. Întâii domnitori fanarioți din Muntenia și Moldova au făcut parte din familia Mavrocordat. Toți domnitorii fanarioți măreau din proprie inițiativă peșcheșul către Înalta Poartă, motiv să mărească birul pe care îl plătea cu osebire „talpa țării” pentru a dobândi astfel averi importante în scurt timp, fiindcă nu știau cât vor rămâne pe tronul valah ori pe cel moldav.

Nu este greu de imaginat că dregătoriile erau extrem de costisitoare. În Scrisoarea XXII, subintitulată Istoria unei plăcinte, scrisă de Costache Negruzzi la 1847, autorul relatează un caz fericit, căci un boier dornic nevoie mare să ajungă vornic, își îndeplinește voința numai cu o plăcintă trimisă drept ciubuc, șperț sau plocon unui domnitor fanariot: „…o plăcintă pântecoasă cu o ghirlandă de gogoșele, împărăteasa plăcintelor…” Norodul adunat la poarta noului vornic, cântă: „Cu iaurt, cu gogoșele / Te făcuși vornic, mișele”!

Au trecut vremurile acelea, însă obiceiurile și cuvintele cu pricina au rămas, s-au amplificat. Noile generații de îmbogățiți se înfruptă în continuare cu înșelăciuni de tot felul, totodată găsesc căi mai rentabile, ca de exemplu bogățiile subsolului, modernizarea lucrărilor solului, dezgolirea munților de pavăza lor vie, formată din copaci vânjoși. În perioada interbelică se amplifică și, cum menționam, se diversifică procedeele prin care profitorii războiului au obținut beneficii personale aproape incalculabile. Romanul ”Întunecare” de Cezar Petrescu dezvăluie asemenea jafuri la drumul mare și în societate.

Ajungem în strictă contemporaneitate și constatăm că arhaica mită a fost revitalizată prin sintagma luare de mită, însă cei ahtiați de înavuțire au născocit un procedeu nou, numit spălare de bani. Ambele procedee se constituie în escrocherie, furt, jaf. În Evul Mediu numai domnitorul hulpav umbla la haznaua țării, însă astăzi scotocesc în vistierie mai mulți, unii cu negrul gând de îmbogățire…Aferim!  Halal! Bravo! Precum scrie cronicarul: Se sparie gândul…

Nu exclud existența unor politicieni ajunși în diferite funcții înalte, dadorită competențelor multiple și onestității înălțate la rang de act politic. În fiecare generație există oameni integri, întotdeauna venerați cu bucurie și nădejde.

 

Sursa foto: https://k.blog.hu

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.