Milostivenie – o rugăciune de recunoștință

Zilele petrecute pe un pat de spital îți oferă prilejul să cunoști oameni noi, de condiții sociale diferite, cu care poți stabili afinități, conexiuni, legături, prietenii. Un astfel de om este profesorul universitar Ioan Mârza, despre care am scris („Ecouri” nr. 24).

Pe Mircea Bonțidean l-am găsit în salon, la internarea mea, și avea să rămână încă și după ce  m-am externat, mai multe zile. Suferise un grav accident vascular cerebral, dar, intervenția promptă a unei asistente medicale, aflată la fața locului, și priceperea medicilor de la Institutul Inimii din Cluj-Napoca, au făcut ca pacientul să-și revină repede, spre mirarea chiar a personalului medical. Spunea Mircea că revenirea sa se datora și credinței sale în Dumnezeu și, nu în ultimul rând, mulțumită soției sale, Ana, o femeie energică, protectoare.

Mircea Bonțidean s-a născut în satul Lujerdiu, dar s-a stabilit la Dej, unde tatăl său era ceferist, și s-a „măritat” în Gherla. Soția sa, la începutul deceniului 8 al secolului trecut, urmase Școala Tehnică din Turda și făcuse practica în cadrul secției școală a Fabricii de Sticlă turdene. Din copilărie, Mircea a început să practice boxul, dovedind un talent înnăscut pentru acest sport, ajungând, mai târziu, chiar vicecampion național. A abandonat sportul la doar 22 de ani și și-a întemeiat o familie. A fost subofițer la Penitenciarul din Gherla, însoțind pușcăriașii la numeroase puncte de lucru din județul Cluj. Fiind un mare iubitor de câini, a obținut aprobarea conducerii penitenciarului de a urma cursurile de dresaj pentru câini de la Sibiu. După șase luni, s-a întors la Gherla cu câinele său Rap, cu care a obținut rezultate remarcabile. Odată cu ieșirea la pensie a devenit corator la Parohia Ortodoxă Română 3, din Gherla și membru în corul bisericii, alături de soția sa.

Cu nostalgie și dragoste ne-a relatat povestea bunicilor săi, din partea mamei, o adevărată „telenovelă” cum o numește el, „dar una adevărată”. I-a iubit, le este recunoscător pentru grija cu care i-au încălzit copilăria și pentru dragostea față de Dumnezeu, pe care i-au insuflat-o și le păstrează o frumoasă amintire, ce-i provoacă o nedisimulată emoție.

***

Satul Lujerdiu, din comuna Copăceni, aflată în apropierea Gherlei, se mândrește cu faptul că a aparținut, vreme de câțiva ani, voievodului Mihai Viteazul, acesta primindu-l în posesie la 14 aprilie 1596, de la principele Transilvaniei Sigismund Báthory, ca urmare a tratatului de alianță semnat de cei doi în luna mai 1595. Voievodul tuturor românilor a și înălțat la Lujerdiu o biserică din piatră, cu hramul „Arhanghelul Mihail“. Chiar dacă a fost mistuită de flăcări, aproape 100 de ani mai târziu, biserica a fost refăcută din temelii, și se păstrează până în zilele noastre.

După aproape 300 de ani, în Lujerdiu se năștea Toma Coroian. După o copilărie petrecută în satul natal, unde a învățat și o brumă de școală, lui Toma Coroian i-a venit vremea cătăniei. Dar a avut parte și de participarea la primul război mondial, încă de la declanșarea sa, ca toți tinerii ardeleni din acele vremuri.

A avut norocul ca printre tovarășii săi de arme să se afle și Axinte, un tânăr din Bunești, sat învecinat cu Lujerdiu. S-au împrietenit și au fost nedespărțiți,  destăinuindu-și, unul altuia, amintirile, dar și planurile de viitor, trecând, astfel, mai ușor peste greutățile, lipsurile și condițiile nemiloase ale unui război care nu era al lor. Astfel, Toma a aflat că prietenul său a lăsat acasă o fetiță de 2-3 anișori și o soție îndurerată, Rozalia, care ducea în pântece o nouă viață. Avea și o fotografie cu cele două ființe dragi, pe care o ținea la piept, și, arătându-i-o prietenului său, își exprima regretul că nu apucase să-și vadă și cel de-al doilea copil.

Destinul însă a hotărât ca Axinte să nu mai aibă fericirea de a-și revedea familia. În urma unor schimburi de focuri el a fost grav rănit. Lipsa unui sanitar care să-i acorde ajutorul necesar a făcut ca, încet – încet, viața să-l părăsească, în brațele prietenului său. Simțind că i se apropie sfârșitul, Axinte și-a privit pentru ultima oară fotografia cu cele două ființe dragi, a sărutat-o, apoi i-a dat-o celui care i-a fost tovarăș de luptă. Cu limbă de moarte l-a rugat pe Toma să-i caute soția, să-i povestească ce i s-a întâmplat, și să aibă grijă de ea.

Războiul s-a terminat, cei care au supraviețuit s-au întors pe la casele lor. Perioada de reacomodare cu familia, cu satul și cu muncile specifice, a fost scurtă. Toma și-a amintit, cu tristețe, de ultimele clipe de viață a prietenului său. L-a rugat pe un vecin să-l ducă până la Bunești, cu căruța. Întrebând doi-trei săteni, a ajuns la o gospodărie care i-a făcut o bună impresie. Casa, acareturile și curtea îngrijite, toate în ordine. După puțin timp, o femeie, de poalele căreia se ținea o gămălie de fetiță, a ieșit din casă și a dat grăunțe găinilor și rațelor din ogradă. O fetiță mai mărișoară, a ieșit și ea, în fugă, să-și ajute mama. Toma, ascuns după un uluc, a scos fotografia și s-a convins că a nimerit la familia lui Axinte.

Mulțumit de cele văzute s-a întors acasă. În scurt timp, Toma Coroian s-a căsătorit cu Rozalia și a dus-o, împreună cu cele două fiice ale sale, Maria și Paulina, la Lujerdiu. O căsătorie reușită și fericită, pe care Dumnezeu a binecuvântat-o cu încă două fetițe: Carolina și Nastasia.

Anii au trecut și fetele s-au căsătorit. Mezina, Nastasia, și soțul său, Vasile, au avut, la rândul lor, trei copii. Încă de la câțiva anișori, cel mic, Mircea (tovarășul meu de salon), a avut privilegiul să crească mai mult în compania bunicilor și să se bucure de ocrotirea lor. Doar el dormea între cei doi bunici, în ”cohe” pe patul cu ”solmojac”, Seară de seară asculta rugăciunile bunicilor, învățându-le, dar una i-a plăcut în mod deosebit. Cu mintea lui de copil și-a dat seama că nu semăna cu celelalte rugăciuni, pe care le auzea la biserică; doar bunicii lui o rosteau. O știe și acum, și ne-a împărtășit-o și nouă, colegilor de suferință. Rugăciunea este un imn adresat Sfintei Fecioarei Maria, rostit în fiecare seară de bunicii lui Mircea Bonțidean, ca o mulțumire pentru viața pe care le-a hărăzit-o. Pentru frumusețea și originalitatea sa, și pentru că pare o creație de familie, izvorâta din sufletul curat și recunoscător a doi țărani, transmisă din generație în generație, o redăm în continuare:

Milostivenie

„Milostivă  Maică Sfântă

Of, fie-ți milă de mine

La cuvântul de curățenie

Unde sunt plăcute Ție

Și primește de la mine

Dragostea cea înspre Tine.

Mă rog, Maică, cu fierbinte

Să mă-mbucur văzându-Te

În lumina cea adevărată

Decât cerul mai curată

Decât soarele mai sfântă

Precistă blagoslovită.

Cu toți sfinții ești cunună

Și cu-al Tău Fiu de-mpreună.

Doamne! precum m-ai făcut

Cu suflet și trup din lut

Așa Ție –ți mă jertfesc

Pentru toate-ți mulțumesc.

O! Părinte-al meu ceresc

Rogu-mă să fiu iertat

De-am făcut ceva păcat.

Plânge Maica Sfântă cu bănat

Otă pentru-al nostʼ păcat.

Plânge Maica Sfântă tare

Ne cere nouă iertare.

Plânge Maica Sfântă la cruce

Lângă Fiul ei cel dulce.

Și Fiul tinerel

Din inimă a suspinat

Și din ochi a lăcrimat

Că-i răstignit pe cruce de brad.

Nime-n lume nu-l mângâie.

Numai două surorele.

Surorile lui Lazăr, Marta și Maria

Ele-n cale s-au luat

Și la cruce-au alergat

Pe Fiul Sfânt să-l miluiască

Și pe Maica Sfântă s-o-nveselească.

Pe Fiul sfânt l-au miluit

Și pe Maica Sfântă-o au veselit.

Mucenicii-au alergat

De pe cruce l-au luat,

În jolj nou l-au înfășat

Și-n groapă nouă l-au băgat.

Jidovii l-au străjuit

Groapa i-au pecetluit

Și îngerul așa a grăit:

– Gată Maică vremea plângerii

Că Fiul sfânt a înviat

Și la Cer că s-a-nălțat.

Bine este curățat.

Mergi Maică în Galileea

Că acolo Ți s-a arăta.

Maica Sfântă de plâns și de suspin

S-a dus pân-la Ierusalim

Culegându-și flori de spin.

Din spin s-a făcut ceară,

Din ceară s-a făcut lumină.

Și lumina s-a aprins

Raiul s-a deschis

Și Maica Sfântă din cuvânt a zis:

– O! dragele mele muieri,

Care m-ați jelit pe mine,

Care m-ați mângâiat pe mine,

Ducă-vă Dumnezeu în bine.

Care-a ști și-a zice rugăciune.

Este amară și cu jale

Care-n inimă le-a lua

Și la altul spune-le-a

Eu de-a dreapta Tatălui pune-lui

Tot înaltul cerului

În lumina Raiului.

Acolo să veciuiască

Acolo să moștenească

Pe Dumnezeu să-l pomenească.

De rele să ne ferească.

De pară de foc

De ceas fără noroc,

De scârbă, de ordie

De silă, de năpastă

De tot ce-i rău în lumea astă.

Amin!