Ca urmare a semnării pactului dualist austro-ungar din 5 februarie 1867, în ziua de 8 iunie 1867 Franz Josef a fost încoronat rege şi al Ungariei; înceta absolutismul austriac şi începea dualismul austro-ungar. Transilvania a fost încorporată Ungariei, pierzându-şi individualitatea politico-teritorială deținută timp de mai multe secole.

În anul 1869, Parlamentul de la Budapesta a pus la cale și a implementat un proces de maghiarizare forțată, fiind recunoscută o singură națiune: cea maghiară. În acest sens, în anul 1869, a adoptat patru legi: legea minorităţilor, legea presei, legea învăţământului şi legea electorală, însoţite de introducerea cenzurii, pentru înăbuşirea și interzicerea acțiunilor și manifestărilor naţionale de orice fel.

Jumătatea de secol ce a urmat a fost una dintre cele mai negre și mai triste perioade din istoria Transilvaniei, greu de suportat de populația majoritară, cea românească, supusă unor privaţiuni şi nedreptăţi umilitoare.

O intelectualitate românească ardeleană responsabilă a luat atitudine și și-a asumat rolul de luptătoare pentru drepturile naționale, pentru dezvăluirea și combaterea abuzurilor la care erau supuși românii și trezirea conștiinței naționale, încurajând manifestările sentimentelor patriotice de orice fel.

În această direcție, un rol important l-a avut și presa de limba română din Transilvania, care, prin programul declarat „lupta pentru drepturile poporului român, şi [de a]  ridica glasul împotriva nedreptăţilor şi volniciilor de tot felul.”  Și „va lucra cu acelaşi zel şi cu aceeaşi râvnă în ogorul vieţii naţio­nale”. Paginile ziarelor românești din Transilvania au găzduit articole, comentarii, poezii, care au deranjat guvernul de la Budapesta, autorilor acestora și redactorilor șefi, sau patronilor revistelor intentându-li-se procese penale, soldate cu sentințe privative de libertate și amenzi.

***

Pentru o poezie publicată în numărul 191 din anul 1893,  revista „Tribuna” a fost târâtă în instanță.

Deoarece „Tribuna” era „editată în tipografia „Institutului Tipografic“ din Sibiu sub responsabilitatea lui Ioan Popa Necşa, lo­cuitor în Sibiu, şi redactată sub respon­sabilitatea lui Andrei Balteş locuitor în Sibiu”  aceștia au fost citați și acuzați ca răspunzători. Nu a putut fi acuzat și autorul versurilor, acesta fiind necunoscut, poezia fiind semnată cu pseudonimul „Regulus”.

Poezia în cauză poartă titlul Mihai Viteazul” și deplânge uciderea Eroului de la Turda. Cu toate că versurile exprimau un adevăr istoric incontestabil, susținut de sute de documente, dureros pentru nația română, stăpânirea maghiară s-a simțit lezată în amorul propriu, considerând poezia denigratoare la adresa națiunii maghiare, mincinoasă în acuzații, prin mesajul ei având scopul de a agita pe români împotriva maghiarilor, și, nu în ultimul rând, considerând-o chiar amenințătoare. Iată poezia:

Mihai Viteazul

(† 19  August  1601  la  Turda) 

Muri eroul fărʼ de răzbunare,

Ucis de mână silnică, hoţească,

Sfârşindu-şi viaţa mândră, vitejească,

Cum cade de securi stejarul tare.

 

Şi moartea-i crudă să-i îndestulească

Pe laşii săi duşmani, nu fuse-n stare,

Asupra mortului fără apărare,

Se răzbună „nobleţea“ ungurească!  .  .  .

 

O, voi tirani! o viţă îngâmfată!

Vă-ncredeţi azi din nou, dar o să vină

Asupra voastră ziua de răsplată. . .

 

În câte-au fost române-aţi dat cu tină

Orbiţi de ura voastră ne-mpăcată,

Aveţi azi grijă, că măsura-i plină!

Regulus

Procesul, desfășurat la Cluj, a început la ora 10 dimineața, în ziua de 29 martie 1894.

Revista ”Știu” a Liceului Decebal din Deva

Tribunalul s-a constituit astfel: br. Szent-Kereszty preşedinte; Miko şi Fehdenfeld  juzi votanţi; Dr. Pozsonyi procuror, Dr. llea apărător şi Lehman interpret.

Se dă citire poeziei incriminate, în limbile română și maghiară (traducerea legalizată) și apoi actului de acuzare întocmit de procurorul șef Vita Sándor, la Cluj, în 30 ianuarie 1894, în care, reluând expresii ale poetului, susține că acestea au darul de a crea ură între români și maghiari, iar despre mesajul poeziei se afirmă că nu corespunde adevărului istoric:

Aceste versuri susţin că voievodul Mihai a fost ucis silnic de mână hoţească în 19 august 1601, iar moartea lui nici până astăzi nu e „răzbunată.

Asupra mortului fără apărare / Se răzbună nobleţea ungurească, dar moartea-i crudă nu fuse în stare pe laşii săi duşmani să-i îndestulească. De aceea autorul poeziei se adresează cătră duşmanii săi laşi, care n-au fost în stare să-şi răzbune ura asupra mor­tului fără de apărare, către maghiari, cu următoarele cuvinte: O voi tirani! o viţă îngâmfată! / Vă-ncredeţi azi din nou, dar o să vină / Asupra voastră ziua de răsplată… În câte-au fostă române aţi dată cu tină / Orbiţi de ura voastră neîmpăcată, şi sfârşește cu ameninţarea: „Aveţi azi grijă, că măsura-i plină!

Moartea săvârşită de mână crâncenă şi hoţească şi până acum nerăzbunată a erou­lui român ucis fără de apărare, adică clandestină, pasajele citate le atribuie laşilor duşmani ai voievodului Mihai, tiranilor, îngâmfaţilor şi încrezuţilor de ma­ghiari, pe care îi descrie drept înjositorii românilor şi pe cari pentru toate acestea îi ameninţă cu ziua de răsplată, căci mă­sura acum s-a umplut. Pasajele citate sunt deci acomodate a agita pe mem­brii naţionalităţii române la ură în contra naţionalităţii maghiare astfel calomnioase descrise în culori cu totul contrar ade­vărului. Judecătorul dă apoi cuvântul procurorului Pozsonyi care, și el, acuză poezia că întortochează istoria arătând pe Mihai ca pe un mare erou, iar pe unguri ca pe nişte criminali. Încearcă să dezvinovățească nația maghiară de săvârșirea omorului Bravului Mihai și susține că din Viena pur­cese uciderea hoţească a lui Mihai şi că la ducerea la îndeplinire a aceluia maghiarii n-au avut nici un rol[1] și încheie cu o jignire la adresa protagonistului poeziei, Mihai Viteazul, afirmând că n-a fost un Domn vrednic de atâta laudă.  În consecință, cere pedepsirea acuzaților.

Mihai Viteazul

În apărarea poeziei și a autorului acesteia, a luat cuvântul avocatul dr. George Ilea, care spune că poetul n-a întortocheat istoria şi n-a spus nimic nou, ci a spus numai, în versuri, un adevăr istoric cunoscut de toată lumea. A face aşa ceva însă, nu însemnează a aţâţa la ură. Demonstrând o profundă cunoaștere și înțelegere a documentelor istorice, apărătorul susține o frumoasă pledoarie, demonstrând că maghiarii nu au fost străini de complotul și uciderea lui Mihai Viteazul și acuză procurorul de dorința de a stârpi sentimentele și manifestările naționaliste românești: Obiectul poeziei este moartea tristă şi neaştep­tată a principelui Mihai. Precum spun istoricii, e fapt că n-a fost Mihai „persona grata” nici înaintea împăratului austriac, nici înaintea partidei lui Báthory. Din cauza rivalităţii sale cu Basta s-a întâmplat chiar, că oamenii lui Báthory l-au trădat lui Basta şi l-au ucis în propriul său cort. E fapt, că s-au răzbunat crunt ambele partide asupra cadavrului gol, expus la vederea publică. Poezia rămâne deci curată numai pe lângă adevărul istoric. Şi totuşi scopul procurorului nu e scop îndreptăţit şi de bine, ci acela de a stârpi toată ambiţiunea naţională şi toată însufleţirea poporului românesc,  atât pen­tru trecutul său glorios, cât şi pentru prezentul şi viitorul său!”

Apoi, avocatul dr. George Ilea reproșează procuraturii maghiare faptul că nu a dovedit aceeași măsură în a întocmi procese publicațiilor maghiare și nemțești care, după 1867, au adăpostit articole cu mult mai incriminatoare, la adresa neamului românesc: De la 1867 încoace câte procese de presă au avut organele de publicație ale poporului român? Foile ungurești şi nem­ţești însă — căci aceste comit crime şi agită — niciodată n-au fost trase la răspundere; iar contra organelor românești a pornit o adevărată persecuţiune. Ilea și-a argumentat concluziile prin citarea vandalismelor petrecute la Turda și la Oradea, în anul 1893, adevărate manifestări de ură împotriva românilor, ilustrate în presa maghiară, nesancționate în nici un fel: astă vară când cu barbariile  de la Turda şi Oradea Mare,  foile maghiare într-una scriau la poezii spurcate la adresa poporului român,  care aţâţau în chipul cel mai neruşinat, şi pe faţă la ură şi răzbunare  contra Românilor, dar procurorul  nici unei foi nu i-a făcut proces! Ce va să zică asta? Nimic altceva decât că foile maghiare pot să scrie orişice, fără ca un fir de păr se li se clatine redactorilor lor, iar ziarelor române nu li se dă voie nici să sufle!

George Ilea pomenește și de o fiţuică umoris­tică din Pesta [în care] apăruse un chip: câţiva români aşezați înaintea spânzurătoarei!..(a bitófa elé állítva). Cu amărăciune, constată că în patria noastră nu este „libertate de presă”, celei de limbă română nefiindu-i îngăduit ceea ce i se permite celei maghiare.

Procurorul Pozsonyi, crezând că va da o lovitură decisivă apărării, cheamă de martor pe cel mai înverșunat dușman al neamului românesc și în special al lui Mihai Viteazul, istoricul Szamosközy István, care ar fi susținut că Mihai Eroul a voit să se susţină în Ardeal, iar România [Valahia] să o cedeze turcilor, şi că un aşa om nu merită stimă, ci dispreţ. Apărătorul Ilea, dovedind cunoașterea cronicii lui Szamosközy, îi reproșează procurorului că denaturează lucrarea istoricului maghiar: toate cele zise din istorie sunt pure falsificări.

La ora 12 jurații s-au retras și au avut nevoie de doar o jumătate de oră pentru a decide, în unanimitate, vinovăția acuzaților.

Apoi, tribunalul se retrage pentru a stabili pedepsele. Revine la ora 13 și președintele tribunalului enunţă sentinţa: A. Balteş 4 luni arest; I. Popa 200 fl. pedeapsă în bani sau 20 zile arest;300 fl. se confiscă din cauţiunea ziarului „Tri­buna“ plus încă 24 fl. 61 cr. spese. Sen­tinţa trebuie publicată în fruntea foii în limba maghiară. [2] În plus, dl I. Popa Necşa și dl Balteş laolaltă, la purtarea cheltuielilor de proces! [3]

În ciuda sentințelor împotriva lor, previzibile de altfel, osândiţii părăsesc veseli sala fiind întâmpinaţi cu multă căldură de publicul român de faţă.

***

Datorită presei românești a timpului acest proces a fost bine mediatizat și cunoscut de masele largi de români ardeleni, confruntați cu o cruntă prigoană antinațională, creând o vie și puternică emoție și dragoste față de cel ce a dus, pentru prima oară, la îndeplinire visul unirii celor trei provincii românești.

Am avut plăcuta surpriză să regăsesc acest proces, după aproape o jumătate de secol de la judecare, prezentat într-o revistă școlară. Era o altă perioadă neagră din istoria poporului român, când Țara era ciuntită, ca urmare a Dictatului de la Viena, Transilvania de Nord-Vest fiind cedată aceleiași Ungarii. Dascăli din vremelnica Mică Românie readuceau în actualitate parte din trăirile și suferințele românilor din urmă cu o jumătate de secol și luptele intelectualității autohtone pentru promovarea și menținerea spiritului național și pentru acordarea respectului cuvenit marilor personalități ale istoriei și culturii române.

La 1 ianuarie 1937 vedea lumina tiparului primul număr al revistei „Știu” a Liceului „Decebal” din Deva. În „Cuvânt înainte” profesorul I. Boteanu, directorul liceului, printre altele, spunea: Pe lângă consideraţiuni de interes naţional şi cultural, căutăm să îmbi­năm imaginaţia cu practicul, pentru ca din aceste două elemente să întocmim idealul nostru de educaţiune.

În numărul dublu din luna decembrie 1941, profesorul Ştefan Lupu publica un articol dedicat „Poetului țărănimii” cu titlul: „Durerea Ardealului în poezia lui George Coşbuc” despre care afirmă, încă de la început, că Nimeni n-a spus cuvinte aşa de potrivite despre George Coşbuc ca poet, cum a spus el însuşi despre sine: „Sunt suflet în sufletul neamului meu/Şi-i cânt bucuria şi amarul”. Într-adevăr, dacă cercetăm poeziile lui George Coşbuc, vedem că în ele se oglin­deşte sufletul neamului românesc, cu toate bucuriile, dar şi cu toate durerile ce le avea o parte din neamul nostru de îndurat într-o robie cumplită şi nesfârşit de lungă.

Student la Cluj, semnându-le cu numele G, Boşcu, poetul George Coșbuc a trimis, spre publicare, câteva poezii la revista „Tribuna” din Sibiu, unde, mai târziu, ajunge redactor. Prigoana dezlănţuită asupra oropsitului său neam şi a gazetelor româneşti din Ardeal l-a afectat și îndurerat profund pe George Coșbuc. Evocând perioada colaborării la ziarul „Tribuna” profesorul Ștefan Lupu aduce spre cunoștința cititorilor revistei, elevii liceului și părinții acestora, procesul din urmă cu 47 de ani:

Deosebit de tare îl va fi mişcat (pe George Coșbuc), desigur, darea în judecată a gazetei „Tribuna” pentru poezia „Mihai Viteazul” apărută în numărul din 9 Septemvrie 1893. (Este redată poezia)

Procesul s-a judecat înaintea Curţii cu juraţi din Cluj, în ziua de 30 Martie 1894. In urma rechizitorului procurorului ungur, care a susţinut că poezia nu este ade­vărată, pentru că principele român n-a fost un aşa de mare viteaz, ca să merite glorificarea ce i se face, aşa că ea a fost scrisă numai cu scopul de a aţâţa ura între naţionalităţi, jude­cătorii au găsit vinovaţi pe Andrei Balteș, redactorul responsabil al „Tribunei” şi Ioan Popa Necşa, proprietarul tipografiei unde se tipărea gazeta şi i-au osândit, pe întâiul la patru luni închisoare, pe al doilea la două sute florini amendă. Strălucita apărare a avocatului român Gh. Ilea, care, înfăţişând într-o frumoasă icoană figura marelui erou, nu numai al neamului românesc, ci al creştinătăţii întregi, a spus că Mihai Viteazul, pizmuit atât de tare de oamenii lui Sigismund Báthori, „n-a fost omorât în luptă deschisă, ci a căzut în propriul său cort sub loviturile mâinilor ucigaşe, că a fost în mod crâncen măcelărit, că i-au pus capul tăiat pe trupul unui cal mort. iar cadavrul său mutilat în modul cel mai barbar, l-au târât afară din cort, l-au despuiat de haine şi astfel dezbrăcat l-au expus trei zile”; s-a dovedit, prin urmare, zadarnică. Mintea judecătorilor unguri era întunecată de ura împotriva românilor, aşa că se grăbeau să-i lovească în modul cel mai necruţător, ori de câte ori li se da prilej.

Bibliografie: Foaia poporului,1894; 1897; Gazeta Transilvaniei, 1894;

În imaginea reprezentativă: Scena uciderii domnitorului Mihai Viteazul, pe câmpia de la Turda (pictură murală din biserica veche a Parohiei Ortodoxe Române Turda Fabrici (Turda, str. 22 Decembrie 1989)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.