Forțat de boierii săi, Mihai Pătrașcu Vodă, Domnul Țării Românești, luând exemplul lui Sigismund Báthory, principele Transilvaniei, a hotărât să anuleze dreptul de strămutare al țăranilor aflați pe domeniile domnești, boiereşti sau mănăstireşti, făcându-i, după cum afirma istoricul Nicolae Iorga, să piardă libertatea de odinioară, pentru a fi înrădăcinat cu de-a sila în pământul care nu mai era al lui. [1] Acesta ar fi fost motivul pentru care Voievodul primei Uniri nu s-a bucurat de popularitate, mai spune cel mai mare istoric român, consecința fiind că poezia populară a trecut pe lângă Mihai Viteazul. [2]
Așa să fie?
În anul 1866, la București, vedea lumina tiparului volumul Poezii populare române adunate de Vasile Alecsandri, ce cuprinde și
Cântecul lui Mihai Viteazul
Auzit-ați de-un oltean,
De-un oltean, de-un craiovean
Ce nu-i pasă de sultan?
Auzit-ați de-un viteaz
Care veșnic șade treaz
Cât e țara la necaz?
Auzit-ați de un Mihai
Ce sărea pe șapte cai
De strigă Stambulul vai?
El e Domnul cel vestit
Care-n lume a venit
Pe luptat și biruit.
El e Domnul cel vestit
Care-n lume a venit
Pe luptat și biruit.
Spuie râul cel oltean,
Spuie valul dunărean
Și codrul călugărean
Câte lupte au privit,
Câte oști au mistuit
Câte oase-au înălbit?
Mulți ca frunzele de brad,
Ca nisipul de pe vad,
Ca gemetele din iad!
Spuie corbii munților
Și fiarele codrilor
Care-a fost nutrețul lor?
Fost-au leșuri tătărești
Și turcești și ungurești
Date-n săbii românești!
Alelei! Mihai, Mihai!
Căci de noi milă nu ai,
Să ne scapi de-amar și vai! [3]
Despre acest frumos cântec, scriitorul George Sion (1822-1892) spunea că se cânta pe
vremea lui Mihai Viteazul, în Moldova mai alea [4] Afirmația este susținută de o notă de subsol, făcută de Vasile Alecsandri, în culegerea sa, la pagina 215, în care spune că acest cântec l-am găsit scris într-o psaltire foarte veche din biblioteca mănăstirii Neamțului. Dedesubtul cântecului erau următoarele cuvinte scrise cu slovă călugărească: „Scrisu-s-au acest viers bătrân de mine, ieromonahul Paisie, credincios rob al lui Dumnezeu, iar eu l-am auzit și l-am învățat de la răposatul bunul meu, Stoian Jolde armășelul”. [5]
Aplecându-ne asupra ultimei strofe, se poate presupune că acest cântec era cunoscut și ardelenilor, care, ca și frații lor moldoveni, sperau în „mila” lui Mihai, să-i „scape de-amar și vai.” Ceea ce s-a și întâmplat, din nefericire, doar pentru scurt timp.
În sprijinul afirmației sale, că poezia populară a trecut pe lângă Mihai Viteazul, istoricul Nicolae Iorga spune că poeziile populare culese de Alecsandri sunt pe trei sferturi ale lui și numai pe un sfert, daca o fi și acesta, ale poporului însuși. Nu neagă existența și vechimea unei poezii populare dar, spune că înainte de a-1 prezenta în saloanele boierimii, Alecsandri l-a „pieptănat, frizat și parfumat.” [6] Deoarece Cântecul lui Mihai Viteazul” este cunoscut zilelor noastre, doresc să supun atenției cititorilor revistei Ecouri o poezie puțin, sau deloc cunoscută, adecvată momentului comemorativ, turdean și național, de la 19 august 2021: 420 de ani de la uciderea mișelească a lui Mihai Viteazul.
În perioada 19 – 28 august 1905 s-a desfășurat o mare expoziție etnografică și istorico-culturală a Muzeului ASTRA, în cadrul căreia a fost prezentată lucrarea 212 balade și legende populare cu 18 003 versuri. [7] Între copertele culegerii se afla poezia Mihai Viteazul, culeasă de Teodor A. Bogdan, învățător în Bistrița.
Spre deosebire de poezia prezentată anterior, aceasta nu a „beneficiat” de îmbunătățiri estetice, din partea culegătorului, fiind redată în varianta originală, ceea ce se poate observa, lecturând-o.
Dacă a fost atât de nepopular, cum susține Nicolae Iorga, cum de autorul anonim l-a numit, pe Mihai Viteazul: Steaua de la răsărit,/Luceafăr înaurit?
Ajuns la Turda, Mihai, care se pregătea de luptă cu „Vasta” (Basta), este sfătuit, de către mama sa, ca: La nime să nu te-crezi. În răspunsul său, Mihai își ia rămas bun. În așteptarea luptei, dușmanul ezită, pentru că i frică de Mihai.
Uciderea lui Mihai Viteazul nu este descrisă, însă, autorul popular arată că aceasta a fost un act mișelesc, nu o luptă dreaptă: Nu-l omoară-n vitejie,/Făr cu mare mișelie.
Poezia se încheie cu regretele ce au cuprins întreaga țară, la aflarea veștii că Mihai Vodă nu mai este. Toți românii îl plângeau, Pe Mihai crai îl jelea.
Mihai Vitezul [8]
Sus, sus, sus, la Turda-n sus,
Mihai, cu oastea s-a dus.
Mihai Vodă cel vestit,
Steaua de la răsărit,
Luceafăr înaurit.
Și s-o dus la vitejit,
La dușmani de biruit,
Toată lumea-ngăduia,
Toată lumea se-nvoia,
Numa scumpă mamă-sa,
Ea din grai așa grăia:
„Vezi, vezi, vezi, Mihaie vezi,
La nime să nu te-crezi,
Vezi, vezi, vezi, Mihaie bine,
Și nu te-ncrede la nime.”
Și cum astea le zicea,
În brațe îl cuprindea,
Și în gură-l săruta,
Că, Doamne tare-l iubea.
Frunză verde de bujor,
Dar Mihai, frumos ficior,
Mâna dalbă-i săruta
Și din gură-i cuvânta:
„Rămâi mamă sănătoasă,
La-ntors să te văd voioasă,
D-zeu să-ți deie bine,
De n-ai bucurie-n mine,
Și să-ți deie sănătate
Dacă de mini n-avui parte,
Și să-ți deie fericire
De n-ai avut liniștire,
Și să-ți deie voie bună
Dacă n-ai avut odihnă.”
Și cum astea le zicea,
Mâna caldă îi strângea,
Și la bătaie pornea.
La bătaie la Turda,
Să se bată cu Vasta.
Și cum la Turda sosea,
Cătănușagiu-și tommea,
Pe dobași cu dobele,
Trâmbițași cu fliștile,
Și băndași cu bănzile,
Tunarii cu tunurile.
Că cu toții semn să deie,
Când dușmanii or sosi,
Ei bătaia or porni.
Frunză verde de pe spine,
Da dușmanul nu mai vine,
Că e cald ca-n sân de rai,
Și i frică de Mihai.
Dar nu trece-o zi ori două,
Că pe Mihai îl omoară.
Nu-l omoară-n vitejie,
Făr cu mare mișelie.
Și nu trece nici un ceas,
Toată țara-i în necaz;
Și nu trece-o săptămână
Și toată țara suspină.
C-o murit Vodă Mihai,
A românilor scump crai.
Și cum vestea se lățea,
Toată lumea îmi plângea,
Toată lumea îmi jelea.
Feciorii nu mai juca,
Fetele nu mai cânta,
Făr cosițe despletea,
Pe Mihai crai îl jelea.
[1] Nicolae Iorga, „Soarta faimei lui Mihai Viteazul” – Istoria lui Mihai Viteazul, vol. 2, Buc. 1935, pag. 176/7.
[2] Idem, pag. 184.
[3] Familia, Anul XIII, Nr. 34, Budapesta, 21 aug./2 sept. 1877, paf. 397.
[4] Idem.
[5] Idem, pag. 398.
[6] Nicolae Iorga, „Soarta faimei lui Mihai Viteazul” – Istoria lui Mihai Viteazul, vol 2, Buc. 1935, pag. 184.
[7] Familia, Anul XLI, Nr. 31, Oradea, 31 iulie/13 august 1905, pag. 366.
[8] Idem.
În imaginea reprezentativă: Uciderea lui Mihai Viteazul – frescă din biserica veche a Parohiei Ortodoxe Române Turda Fabrici
