”Mic tratat” despre înjurătură

Sudalme, în jumătatea de nord a României, suduieli în vest sau înjurături, în sud, trivialitățile au împănat, din belșug, limbajul românilor.

În al său ”tratat de buzunar” despre sudalmă (ediția a II-a), publicat la Sibiu, în octombrie 1936, preotul Iosif Trifa scria că românii, sârbii, rușii, italienii, spaniolii și mexicanii, popoare catolice sau ortodoxe ”sudue pe întrecute”. Între popoarele ”cari au mai mult năravul înjurăturilor„ preotul Iosif Trifa i-a inclus și pe maghiari. ”Între neamurile suduitoare s-au distins, potrivit lui Trifa, mai ales: ungurii, românii și italienii” a precizat Trifa.

În țări precum Anglia, Suedia, Norvegia, Elveția, Germania, pe care preotul Iosif Trifa le numea ”biblice” nu se aud decât, în cel mai rău caz, doar sudalme ușoare. ”Sudalmele sunt aproape necunoscute. În special cele grele. Nicăieri (în țările biblice) nu se aude sudalma de cele sfinte”.

Despre ce și de ce înjură oamenii?   

”Cercetările atestă faptul că înjurătura este răspândită peste tot în Europa, dar în forme de exprimare diferite, în funcţie de regiuni. În partea de nord a Europei domină mai ales limbajul urât cu privire la familie şi la strămoşi, în Est, cuvintele şi expresiile legate de religie şi de tainele bisericeşti, iar în Sud, cele care fac aluzie la părţile intime ale corpului. Înjurătura este, poate, cea mai răspândită formă de agresiune verbală. Autorii înjurăturilor reacţionează de regulă afectiv, în relaţie cu cineva sau ceva, aruncând cuvinte de ocară – brutale, grosolane, excesive şi nemiloase – în care invocă numele lui Dumnezeu şi al unor sfinţi, alături de expresii obscene. Înjurătura este expresia vehementă a mâniei, a răzbunării, a urii acumulate. Când înjură, oamenii vor să-şi umilească semenii, batjocorindu-le convingerile religioase, părinţii şi rudele, mai ales prin pomenirea părţilor intime ale corpului. Toate aceste atacuri/lovituri lingvistice provoacă supărare, durere, necazuri”. (Albert Ernő, Înjurătura – Enciclopedia maghiară din România, 2010)

În ceea ce privește sursele de inspirație ale înjurăturilor sau sudalmelor românești, încă în secolul al XVII-lea, mitroppolitul Antim Ivireanu scria: ”…ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici şi ne ocărâm şi ne batjocorim noi înşine legea? enumera Antim Ivireanul subiectele înjurăturilor autohtone, în lucrarea „La Dumineca Vameşului, cuvânt de învăţătură”.

Francezului Adolphe Etienne Billecocq (1800-1874) i se datorează una din cele mai plastice descrieri despre pofta cu care înjurau românii: ”Am făcut în viaţa mea mai mult de 40.000 de leghe de poştă. Vizitii ca românii, credeţi-mă pe cuvânt, nu se întâlnesc niciunde. Călătorul cel mai indiferent, cel mai îngrijorat, cel mai morocănos nu se poate să nu fie înviorat la vederea acestui surugiu plin de vervă, de antren, de filosfie, de rapiditate, de veselie. Imitând castanietele spaniole, el nu încetează să-şi anime caii prin voce. El înjură să facă să tremure toate ecourile din împrejurimi” afirma diplomatul francez din secolul al XIX-lea.

Felix Pigeory (1806 – 1873), un arhitect francez, a relatat la fel de uimit despre obiceiurile românilor. „Trebuie să-i auzi înjurând, invocând, apostrofând atât pe bunul Dumnezeu, cât şi diavolul, făcând să răsune văzduhul de sunetele lor şi mânând caii cu asemenea furie încât te temi să nu te răstorni”, scria francezul.

În urmă cu un secol şi jumătate, americanul James Oscar Noyes, un medic aflat în armata sultanului, vizita teritoriile României şi descria în amănunt viaţa locuitorilor, dar şi comportamentul acestora. „Enoriaşii trebuiau să facă semnul crucii de la dreapta la stânga când se roagă sau când tună, să repete semnul crucii când întâlnesc preotul, când trec pe lângă o biserică sau când încearcă să alunge diavolul, să se prosterneze ca turcii, find atenţi să evite poziţia îngenuncheată a ereticilor catolici, să-i venereze pe popi şi să-i blesteme pe Papa şi pe musulmani, să ţină o sută cincizeci de sărbători pe an şi să postească o sută zece zile, această este învăţătura pe care o dă biserica grec-ortodoxă milioanelor ei de adepţi”, susţinea autorul american. (Călători străini despre Ţările Române, în secolul XIX – Editura Academiei Române, în 2006).

Românii înjurau pe ungurește, iar sașii suduiau pe românește

Dacă în regat românii au împrumutat obiceiul de a înjura de la țigani (Simion Mehedinți), în Transilvania maghiarii au avut o contribuție importantă la îmbogățirea bagajului lexical de sudălmi. În acest sens, depune ”mărturie” iezuitul Ştefan Szanto (1540 – 1612), autorul unor scrisori în care descrie Transilvania de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Szanto afirma că ţăranii „libertini” care se bucurau de anumite privilegii acordate lor de stăpânii feudali, în schimbul unor servicii pe care le făceau acestora, îi tratau înfiorător pe iobagii de pe moşiile grofilor şi că obişnuiau să îi înjure pe ungureşte. „Libertinul pedepseşte, pune pe oameni să muncească în butuci, dă palme cu stânga şi dreapta, înjură – a învăţat să înjure şi pe ungureşte. Când se mânie, le spune iobagilor şi slugilor bestia curva fia (Călători străini despre Ţările Române, vol. II, Editura Ştiinţifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1970).

Pentru românii moldoveni, trăitori în Evul mediu, maghiara era o veritabilă limbă maternă a înjurăturilor, pe care o întrebuințau când proferau sudalme, iar pentru sașii transilvăneni româna juca același rol. Preotul Iosif Trifa și-a argumentat această opinie printr-o întâmplare povestită în broșura sa despre sudălmi.  ”Un sas își suduia odată calul… (Sașii înjură românește). Un român al nostru i’a strigat să nu ne batjocorească legea. Atunci sasul i’a răspuns: Nu suntem noi sașii de vină că suduim de cruce și de alte lucruri sfinte; ci sunteți D-Voastră. Noi pe D-voastră v’am auzit. Și dela D-voastră, dela Români am învățat și noi Sașii a sudui de cele sfinte. Copiii noștri nu sudue în limba noastră săsească, pentrucă nu ne aud pe noi suduind. Nu suduiți D-voastră, căci apoi nici noi nu vom sudui. Cinstiți-vă D-voastră mai întâi legea și apoi să ne cereți și nouă s’o respectăm”.

Proferarea de înjurături sau sudălmi, pedepsită în mai multe locuri și timpuri

Comunitățile omenești nu au digerat comportamentele agresive. Considerată cea mai concludentă formă de agresiune verbală, exercitată de suduitor atât asupra divinității cât și asupra semenilor săi, înjurătura atrăgea pedepse, de cele mai multe ori severe, asupra emitentului.

”Jurisprudența” în domeniu datează încă de pe vremea Vechiului Testament. În a sa broșură despre sudalmă, preotul Iosif Trifa citează o întâmplare descrisă în Biblie: ”Fiul unei femei israelite și al unui egiptean (…) s-a certat în tabără cu un bărbat israelit. Fiul femeii israelite a hulit și a blestemat Numele lui Dumnezeu. Atunci l’au aruncat în temniță până va spune Moise ce va porunci Domnul. Domnul a vorbit lui Moise și a zis: scoate din tabără pe cel ce a hulit; toți cei ce l-au auzit să-și pună mâinile pe capul lui și toată adunarea să-l ucidă cu pietre…” (Levitic 24, 10-16).

Pedeapsa lapidării, adică a uciderii cu pietre, aplicată hulitorilor, îndeosebi celor care înjurau de cele sfinte, a dăinuit pe meleagurile românești până prin secolul al XVIII-lea. În Codul Legilor Ţării Ardealului, în trei volume, se stipula, atât în ediția din 1538 cât și în cea din 1619, că: hulitorii, „dacă într-adevăr merită, să fie pedepsiţi chiar şi cu moartea”..

”Blasfematorii / hulitorii înrăiţi „trebuie să moară pentru fapta lor”

În anul 1670, în satul Coşeni din comitatul Trei Scaune, nobilul István Szotyori Nagy a fost condamnat la moarte, fiind judecat ca un hulitor înrăit care scăpase deja de două ori de pedeapsa capital. În anii precedenţi, în diferite localităţi ale Ardealului, s-a aplicat lapidarea şi în alte cazuri. În 1638, „numitul János Thoroczkai, fost episcop maghiar din Cluj…, a fost lapidat pentru hulirea lui Hristos”. În 1662 s-au înregistrat două cazuri similare. În 1675 s-a hotărât ca „cei care hulesc sufletul, cei care rostesc cuvintele suflet de drac, drăcia dracului şi alte înjurături de acest fel, să fie ucişi cu pietre”. (Albert Ernő, Înjurătura – Enciclopedia maghiară din România, 2010)
În 1690, locuitorii din Belin, „în timpul refugierii în cetate, aflaţi în nenorocire” au formulat o lege compusă din 17 puncte, pentru perioada convieţuirii. În regulamentul amintit s-a prevăzut ca aceluia care rosteşte cuvinte indecente pe seama ofiţerilor sau huleşte şi înjură pe Dumnezeu, să i se aplice legea scrisă a ţării, adică „să fie atârnat”.
Cu ocazia pedepsirii unui flăcău din Lăzarea, în 1696, a fost evidenţiat faptul că „domnul subofiţer” ar putea să aplice chiar şi pedeapsa cu moartea, deoarece blasfematorii / hulitorii înrăiţi „trebuie să moară pentru fapta lor”. Dieta Transilvaniei, întrunită la Cluj în anul 1697 a decretat: dacă hulitorul, pierzându-şi stăpânirea de sine, păcătuieşte şi a doua oară, „să i se taie” o bucată din limbă, iar după al treilea păcat „să fie ucis cu pietre”. În 1747, la Turda, s-a cerut uciderea hulitorului, ca să servească drept învăţătură pentru cei care nu ascultă de avertismente.
În Approbata Constitutio s-a prevăzut, de asemenea, ca judecătorii să-i poată pedepsi pe hulitori cu moartea. La Târgu-Mureş, în anul 1767, invocând Approbata Constitutio, Márton Domokos a fost condamnat „să fie ucis cu pietre” pentru înjurături. În cele din urmă l-au graţiat şi a fost bătut în două zile de vineri cu câte 25 de lovituri dure. Pedeapsa cu moartea a fost amânată până la săvârşirea păcatului pentru a treia oară.

Stavilă ardelenească în calea sudalmelor: Două coduri de legi și opt capitol parlamentare

Între anii 1538 și 1697, două coduri de legi şi opt capitole parlamentare s-au ocupat de pedepsirea celor ce agresau prin înjurături, ceea ce dovedește marea răspândire a obiceiului sudălmilor printre locuitorii Transilvaniei, mai ales români și maghiari.

Răspândirea înjurăturii în comitatul Trei Scaune este dovedită prin faptul că, în 3 ianuarie 1669, nobilii, primarii şi dorobanţii din scaunele Sepsi, Kézdi şi Orbai au formulat, la întrunirea de la Reci, o hotărâre privitoare la blasfemie, hotărâre pe care au trimis-o şi judecătorilor din sate şi care a fost făcută publică şi de către preoţi, din amvon. În diferite acte procedurale se pot găsi consemnări de genul: oribile injurii hulitoare (1662), sau îl blestema cu înjurături urâte împotriva lui Dumnezeu (1690). La Hăghig (Trei Scaune), s-a consemnat în 1786: „István Tot înjurând urât … cu astfel de cuvinte: Fu …-ţi sufletul, progenitură de câine, tu ai furat calul pretorului„.

Înjurăturile care îl invocă pe diavol s-au răspândit atât de mult încât, în 1710, la Şumuleu Ciuc s-a hotărât că în cazul în care o persoană, fie bărbat, fie femeie, cade în păcatul blasfemiei, prin rostirea vorbelor spurcate drăcia dracului, mama dracului, acel om trebuie să suporte pedeapsă. Într-un caz anume, s-a pronunțat o pedeapsă de 25 de lovituri, aplicate în faţa eparhiei.

Ciomagul, bastonul și nuiaua, noile leacuri prescrise pentru vindecarea ardelenilor de năravul suduitului

În secolul al XIX-lea pedepsele aplicate hulitorilor celor sfinte și adepților înjurăturilor cu subiect laic s-au mai îndulcit. În locul uciderii cu pietre, în Transilvania s-au aplicat pedepse mai blânde, precum bătaia, cu ciomagul (porția minimă de 25 de lovituri), bastonul sau nuiaua. La cea de-a doua abatere, porția loviturilor prescrise pentru lecuirea de obiceiul suduitului se dubla, iar la a treia abatere pedeapsa era de patru ori mai aspră, ceea ce putea provoca moartea condamnatului, pentru că este greu de crezut că  cineva putea supraviețui după ce încasa, bunăoară, 100 de lovituri de ciomag! La Şumuleu Ciuc, decretul bisericesc din 1710 prevedea pedepsirea „clasei joase” cu 25 de lovituri cu ciomagul, pentru „hulire îngrozitoare, invocând sufletul”. În cazul repetării păcatului, pedeapsa se dubla, apoi era cvadruplată. În 24 septembrie 1849, consiliul oraşului Breţcu a dat următoarea sentinţă în cazul lui Miklós Finta, care a înjurat: să sufere 40 de lovituri cu ciomagul – ceea ce s-a şi executat imediat, sub supravegherea poliţiştilor. (Albert Ernő, Înjurătura – Enciclopedia maghiară din România, 2010)
Alte pedepse pentru înjurături, apilcate în Transilvania secolului al XIX-lea, constau în priponirea hulitorilor în butuci, pentru câteva ore, țintuirea oamenilor ”spurcați de gură” la stâlpul infamiei, amplasat, de obicei, în locuri publice sau în fața bisericilor sau întemnițarea ”fluierătorilor în biserică” obligați să zacă în închisoare legați ”în lanțuri lungi și scurte”. Treptat, amenda a înlocuit pedepsele fizice prescrise hulitorilor pentru vindecarea de obiceiul suduielii. Într-un decret bisericesc promulgat în 1710 la Șumuleu Ciuc (EMSZT VI. 202-205; Dr. GALGÓCZI László: Nyelvi agresszió. Elhangzott 2005. november 14-én Szegeden a Mindentudás Egyetemén; IMREH István – PATAKI József: Kászoni krónika. 1650-1750. Európa Könyvkiadó-Kriterion Könyvkiadó, Budapest-Bukarest, 1992. 301-317; MAKOLDY Sándor: A káromkodás elterjedése és büntetése hazánkban 1850-ig. Ethnographia XXXVII. évf. 3. sz. 122-131; 169-182; Székely Oklevéltár VII. 279; surse indicate de către Albert Ernő în articolul ”Înjurătura” citat anterior) se prevedea posibilitatea răscumpărării pedepselor fizice aplicate pentru înjurături, prin plata unei amenzi de 12 forinți (în cazul nobililor) sau de 6 forinți (pentru oamenii liberi).

”Ochiul dracului” prescris pentru lecuirea de ”drăcuieli”

În secolul al XIX-lea, obligarea suduitorilor la plata unei amenzi câștiga teren în dauna pedepselor corporale. Astfel, în 1849, Consiliul otășenesc al localității Brețcu îl condamna pe Jozsef Jano, vinovat de beție și înjurături, la plata unei amenzi de 6 forinți. Datorită vârstei înaintate a condamnatului, judecătorii nu au dispus o pedeapsă corporală.

Pedepsele care vizau, mai ales, latura sufletească a suduitorilor, decât vindecarea acestora de obiceiul hulirii celor sfinte prin procedee menite să provoace durere fizică, datează încă de la începutul bisericii creștine. În broșura sa despre sudalme, preotul Iosif Trifa înfățișează felul în care biserica veche creștină îi pedepsea pe suduitori și hulitori: ”

Suduitorul să stea la ușa bisericii, în 7 Dumineci după olaltă, în timpul sfintei Liturghii, în Dumineca din urmă desbrăcat de cămașe, desculț” cu un ștreang petrecut după grumaz. În cele 7 vineri ale acestor 7 săptămâni, să țină post și ajun, isr în biserică să nu intre. Pe timpul celor 7 săptămâni, în fiecare Duminică să hrănească, după starea lui, unul, doi sau trei săraci. Dacă aceasta nu o poate face, i se va da altceva. Dacă suduitorul refuză acest canon și de sudalmă nu se lasă, să fie oprit pentru totdeauna de la biserică, iar la moartea lui să nu i se facă rugăciuni și serviciu religios”.

Articol ilustrat cu desene din broșura ”Sudalma” de preot Iosif Trifa, ediția a II-a, Sibiu 1936