Cercetătorul dr. Marius Oprea, director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), asiduu căutător al mărturiilor despre atrocitățile comise de Securitate în timpul prigoanei comuniste împotriva poporului român, a venit la Turda, pentru a participa la lansarea cărții ”Reprezentanți ai orașului Turda la Marea Unire, persecutați în perioada dictaturii comuniste” scrisă de prof. dr. Răzvan Mihai Neagu și de muzeograf, drd. Horațiu Dorin Groza. Am profitat de prilej pentru a-i solicita un interviu istoricului dr. Marius Oprea. Acesta a răspuns cu amabilitate cererii redacției revistei ”Ecouri” motiv pentru care îi mulțumim.
Rep: Vă preocupați de găsirea mormintelor în care au fost îngropate, de multe ori ”incognito” victimele Securității, ce a îndeplinit rolul de poliție politică în timpul regimului comunist din România. Ce imbolduri, ce crez vă determină să faceți ceea ce faceți?
Marius Oprea: Omul nu mai trăiește, de multă vreme, în sânul naturii. De al Iisus Hristos încoace, omul trăiește în mijlocul istoriei. Am avut acest sentiment pentru prima oară pe când eram elev în clasa a VI-a. Atunci am pus mâna pe un fragment de ceramică ce provenea dintr-un vas aparținând Culturii de Cucuteni. De atunci, am visat să devin arheolog. În cele din urmă acest vis mi s-a îndeplinit. În timpul studenției, când am lucrat pe mai multe șantiere arheologice din țară, dar tot atunci s-a și destrămat.
Cum și din ce cauză ați renunțat la profesia de arheolog?
În 1988, lucram pe șantierul arheologic de la Ulpia Traiana Sarmisegetusa. În acel an, în ziua de 12 august, m-a arestat Securitatea, acolo, pe șantier. Cu un an și jumătate în urmă, prin luna februarie a anului 1987, eu, împreună cu mai mulți prieteni, studenți și aceia la diverse facultăți din Universitatea București, am întocmit un manifest împotriva lui Nicolae Ceaușescu. După ce ne-au descoperit, am fost cercetați în stare de libertate. Am scăpat de arestul preventiv și de brutalitățile ce ne așteptau în beciurile Securității pentru că numele noastre au fost pomenite la postul de radio Europa Liberă.
Și, din cauza Securității v-a pierit pofta de a deveni arheolog?
Întâlnirea mea cu anchetatorii Securității mi-a schimbat cumva radical viața. După evenimentele din decembrie 1989, eu, cel puțin, pot spune, cu mâna pe inimă, că trăiesc o a doua viață. Dacă nu cădea regimul lui Ceaușescu, în 1990, probabil prin februarie, urma să fiu judecat și, eventual, condamnat pentru implicarea în povestea cu manifestul, petrecută în iarna anului 1987. Acea poveste m-a decis să îmi schimb traseul științific și să mă dedic studiului istoriei contemporane, cu accent pe istoria Securității. Simțeam că trebuie să descriu acea instituție ce, nu cu multă vreme în urmă, îmi transformase viața într-un calvar.
Torționarii Securității au cam murit. Câțiva, doar câțiva au plătit pentru crimele lor, datorită eforturilor dumneavoastră. Dar, mai departe, cui folosește ceea ce faceți? Ce finalitate întrevedeți eforturilor dumneavoastră, a membrilor echipei de la IICCMER?
Cred că ne aflăm în faza de acumulare a informațiilor despre regimul comunist din România. Interpretarea, ca atare, a acestor informații, va veni, poate, ceva mai târziu, când vor ajunge la maturitate generațiile născute după anul 1989, pentru că noi, cei care am trăit în acele vremuri, suntem cumva subiectivi în interpretare, fie că ne aflăm de o parte sau de cealaltă a baricadei. Să mă explic: Subiectivismul aprecierilor persoanelor care au pătimit din cauza regimului comunist, și mă refer, în special, la foștii deținuți politici, este determinat de suferințele proprii. În contrapartidă, beneficiarii regimului comunist, chiar și numai pentru că au primit o locuință, în mod gratuit, de la stat, au tendința de a fi nostalgici. Nici una din atitudinile acestea nu este corectă, din punct de vedere istoric, dar poate fi pe deplin înțeleasă, din punct de vedere uman.
Iată, aniversăm în curând 30 de ani de la căderea comunismului și ceața aceea ce a învăluit România în 22 decembrie 1989 pare că nu s-a risipit nici acum. Nu credeți că avem nevoie cam de mult timp pentru a desluși, în sfârșit, ce a însemnat, cu adevărat, orânduirea comunistă pentru România?
Un proces de acumulare a informației, similar cu cel în miezul căruia ne aflăm acum, s-a parcurs și în cazul Holocaustului. Timp de două decenii, după încheierea celui de-al doilea război mondial, s-au adunat fel de fel de informații despre Holocaust. Opinia publică a conștientizat fenomenul exterminării evreilor, ca atare, abia după 25-30 de ani de la sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale. Cumva, ne aflăm în termen și noi. Putem presupune că după unul sau două decenii, de aici înainte, comunismul va fi judecat altfel decât este judecat azi, adică în mod părtinitor, atât de către victimele cât și de beneficiarii acelui regim.
Dialectica pliată pe materialismul marxist amintește despre contradicții și rolul acestora, de motor al progresului într-o societate. Dar tot dialectica avertizează: contradicțiile generează progres, cu o condiție: să nu devină antagoniste. În acel caz, vine prăpădul pentru orânduirea în cauză. S-a confruntat regimul comunist din România cu niscaiva contradicții antagoniste?
Cu siguranță, da! Comunismul a propovăduit ura de clasă și a înălțat-o la rang de politică de stat. Dar poporul româna rămas creștin și după instaurarea comunismului. A fi comunist, dar și creștin în același timp, iată o contradicție insurmontabilă. Religia creștină se bazează pe iubirea față de aproapele, în vreme ce comunismul are la temelie ura! De aceea, comunismul și creștinismul sunt doi termeni ireconciliabili.
O altă contradicție a apărut între comunism și patriotism. Un comunist nu poate fi și patriot, în același timp, de vreme ce ideologia marxistă propovăduiește internaționalismul, desființarea statului și implicit transformarea națiunilor într-un conglomerat amorf.
Mulți aduc în discuție ”comunismul naționalist” afișat de Nicolae Ceaușescu, îndeosebi după ”primăvara de la Praga” sau revoluția cehă, ce a avut loc în anul 1968. Acele fapte nu contrazic raționamentul dvs?
În 1968, Nicolae Ceaușescu a profitat de impactul pe care l-a avut decizia sa de a nu amesteca armata română în invadarea Cehoslovaciei. Atunci Ceaușescu a dobândit și aș spune că pe bună dreptate, o largă popularitate internațională, dar și internă. Mă gândesc că, de pildă, atunci și Paul Goma a intrat în Partidul Comunist Român! Cred că și aniversarea semicentenarului Marii Uniri din 1918, sărbătorită în același an 1968, a fost decisă tot ca o lovitură de imagine, prin care Nicolae Ceaușescu a acumulat capital politic. Deși în 1968 Ceaușescu i-a decorat pe mulți dintre participanții la actul unirii din 1918, dintre cei care mai trăiau, Securitatea a continuat să-i urmărească, până în ultimele lor ceasuri de viață!
Odată ce, prin refuzul de a participa, cu trupe militare, la invadarea Cehoslovaciei, oricum Ceaușescu l-a supărat pe ”fratele mai mare” de la Răsărit, de ce nu ar fi fost o decizie sinceră aceea de sărbătorire a semicentenarului Marii Uniri? Încă o palmă dată URSS-ului, prin punerea pe tapet a unirii Basarabiei (teritoriu anexat ulterior de sovietici) cu România, în 1918, ce mai conta, după Praga? Toată lumea percepea o ruptură survenită în relațiile dintre România și URSS. Să nu fi fost vorba de curajul lui Ceaușescu de ”a da cărțile pe față” după succesul ”operațiunii Cehoslovacia”?
Cu toate acestea, România a rămas obedientă Moscovei și după momentul 1968. Țara noastră făcea parte, în continuare, din lagărul comunist. România a continuat să rămână membră și în Tratatul de la Varșovia și în Consiliul Economic de Ajutor Reciproc, o asociere economică a majorității țărilor socialiste (n.r: mai puțin Albania, Iugoslavia, China și Coreea de Nord). În politica externă a României nu se schimbase nimic în mod fundamental. Rămâneam, în continuare, la cheremul rușilor.
(va urma)
