Mănăstiri din Moldova ( I )

Prolog

Când m-am așezat la masa de lucru să scriu aceste rânduri, am avut pentru câteva clipe convingerea că sunt un copist anonim care caligrafiază cu răbdare și osârdie pe marginea filelor îngălbenite propriile sale gânduri, născute în timpul lecturii paginilor luminate de adevăr ale cronicilor străbune. Acest sentiment copleșitor prin sinceritate și simplitate își are „cap și începătură” în mănăstirile din nordul Moldovei, vizitate în câteva rânduri, cetăți care au ocrotit și perpetuat, laolaltă cu celelalte locașuri sfinte din țară, spiritualitatea ființei noastre naționale. De fiecare dată m-a bucurat și m-a luminat aureola lor veșnic strălucitoare, am fost miruit cu blândețea și înțelepciunea lor.

Întâia mea convingere a fost aceea că în zidurile falnicelor mănăstiri, în vopseaua picturilor murale și a frescelor sălășluiesc Credința și Speranța românilor. Când bat clopotele mănăstirilor fețele sfinților și ale îngerilor capătă chipul strămoșilor noștri, ale căror umbre albe se întorc la coarnele plugurilor, la turmele de oi, la oastea cea mare a țării, adunată pe câmpurile de luptă și la hotarele trecute de multe seminții, aduse de interese vrăjmașe. Se poate afirma că sub cele mai multe dintre aceste uriașe candele, veșnic aprinse pe glia străbună, odihnesc cohorte de sihaștri albiți de neaua Credinței, alături de schiturile în care mai slujesc și astăzi.

Făcând cel dintâi pas în pronaosul mănăstirilor, mireanul se simte de îndată învăluit de aburul măreț al Cosmosului. Acolo, între zidurile mănăstirilor, trăiam purificatoare certitudine că meditez în fața unor ferestre deschise ale Universului. Cu fiecare mănăstire vizitată urcam tot mai bucuros spre capătul drumului generos, cu aceeași dărnicie pentru biruitori și învinși ai fatalității.

Preoții slujesc transfigurați în altare și naosuri, sorbind cu privirea credința din fiecare literă zidită în cărțile sfinte. Las lor Liniștea, Nădejdea, Încrederea! Antecesorii acestor evlavioși sihaștri înțelepți, stăruitori au înțeles că întotdeauna Credința trebuie să fie scut, niciodată suliță. Cu atât mai mult, cu cât bogata și frumoasa noastră Vatră strămoșească a stârnit invidia unor vecini mari și mici.

Dureroasa istorie

Intrarea mireanului în aceste locașuri – cetăți, unde a fost apărată cu înverșunare spiritualitatea românească, înseamnă de fapt lectura fierbinte a unor pagini glorioase din dureroasa Istorie a Patriei. Fiindcă zidirea unor mănăstiri s-a petrecut uneori după o bătălie care a prelungit cu un con de lumină trecutul spre prezentul istoriei noastre și fiindcă înseși actele sacre ale zidirii acestora constituie momente prețioase, arcuite peste multiplele laturi ale aceleiași Istorii.

Am început această călătorie de suflet de la mănăstirile Agapia și Văratic…Pronunțați toate numele acestor locașuri și veți vedea caiere de lumină plutind în aerul liniștit și veți auzi dangătul clopotelor din veacurile trecute: Secu, Sihăstria, Neamț, Humor, Voroneț, Sucevița, Moldovița, Putna, Bogdana, Dragomirna. Cuvinte-trident care nu pot fi uitate fără să nu producă răni în trupul limbii române, fără să nu sângereze Istoria neamului.

”Agapia se ridică între munți zveltă, albă și strânsă la un loc, ca într-o dulamă de demie albă” nota preotul-scriitor Gala Galaction, după ce ochii lui s-au limpezit înmiresmați în atmosfera de aur și azur, prin care plutește liniștea ca o pasăre invizibilă, soră cu Veșnicia. Mănăstirea a fost înălțată între anii 1642 – 1647 de hatmanul Gavriil, fratele domnitorului Vasile Lupu, pe locul unde cu un secol înainte, adică la 1544, Petru Rareș și soția sa Elena Doamna au hotărât zidirea bisericuței cunoscute cu numele Agapia din Deal. Forma actuală a mănăstirii datează din anul 1852, când biserica mare a fost refăcută.

Călugărițele de la Agapia, întocmai celor de la alte mănăstiri, au îngrijit răniți și au alinat durerile lor în timpul Războiului de Independență ( 1877 – 1878 ), precum și în Războiul de Reîntregire a Patriei ( 1916 – 1918 ). În anul 1877 dr. Ulea scria în revista spitalului din Piatra Neamț: „Sfinte, de trei ori sfinte femei pentru acelea care ajută la îngrijirea răniților. Călugărițele sunt capabile de mare devotament și abnegație”.

Sufletul meu se bucură pentru cuvintele scrise despre mănăstire și împrejurimi de Calistrat Hogaș, Alexandru Vlahuță, Mihail Sadoveanu, actorul Ștefan Ciubotărașu și alții. Lista scriitorilor și oamenilor de cultură români care au poposit la mănăstire să-și extazieze privirea cu verdele și auriul pădurilor, să-și liniștească sufletul cu negrabnice meditații este mare, de aceea voi scrie câteva nume: Bogdan Petriceicu – Hașdeu și fiica sa Iulia, Ion Luca Caragiale, Barbu Ștefănescu Delavrancea, George Coșbuc, Constantin Stere, Octavian Goga, Duiliu Zamfirescu, Gala Galaction, Mihail Sadoveanu, Garabet Ibrăileanu, Ionel Teodoreanu și fratele acestuia, Păstorel…

Mănăstirea Văratic se află în apropierea Agapiei  și poartă numele poienei, unde în timpul domniilor fanariote, aproximativ pe la 1785, s-a ridicat o biserică de lemn, în jurul căreia s-au stabilit mai multe călugărițe. Biserica mare a fost zidită din piatră la începutul secolului 19, așa cum relevă pisania/inscripția: „La anul 1808 s-au zidit această sfântă biserică ce se prăznuiește hramul Adormirea Maicii Domnului prin ostenelele sfinției sale, prea cuviosului părintelui Iosif duhovnicul și a stareței Olimpiada”.

Apropiindu-mă de Văratic zăream, întocmai lui Gala Galaction altădată, „turlele cum se ivesc peste livezi și peste holde…alături Filiorul, dealul rotund ca un arici și purtând pe el stejari în loc de țepi…căsuțele albe ca omătul /…/ și de jur împrejur dealuri de aluni și de mesteacăni, văi oblite de romanițe, zidurile negre ale pădurilor de brad”. Brazii argintii din apropiere înalță și acum în eter muzică de orgă, pe care numai Luceafărul poeziei românești a auzit-o, pe când pașii îl purtau pe drumeagul alăturat, o ascultă și acum în peregrinările sale prin Câmpiile Elizee: De treci codrii de aramă, de departe vezi albind / Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.

La mănăstirea Văratic se află mormântul Veronicăi Micle, muză a marelui Eminescu, ea însăși poetă. Este cea dintâi care îl numește luceafăr, în anul 1883, în poezia intitulată „Să pot întinde mâna”: „Dar tu ca un luceafăr departe strălucești, /Abia câte o clipă în cale-mi te ivești”.

Veronica Micle și-a pus capăt zilelor în această mănăstire, unde venea cu pioșenie și cu nădejde. S-a sinucis așadar la puțină vreme după trecerea în eternitate a genialului poet, căruia i-a fost muză și iubită, mai precis la 4 august 1889. Anul acesta comemorăm sub draperiile cotidiene împlinirea unui număr de 132 de ani de la plecarea în Eternitate a Veronicăi Micle, alături de plecarea în aceeași lume de peste Styx a lui Ion Creangă și a Hariettei, sora poetului. Prezentă la slujba de pomenire oficiată la mormântul poetei, în ziua de 4 august 1990, Zoe Dumitrescu – Bușulenga afirma, referindu-se la Veronica, Harietta și Creangă: „Cei care l-au iubit pe Eminescu au murit în același an cu el”.

Cu sufletul încărcat de o liniștită melancolie, aidoma sufletului de fericit călător al lui Calistrat Hogaș, privesc de la înălțimea emoțiilor pe care le trăiesc cu intensitate și zăresc călugărițele prin curțile și prin ogrăzile de muncă ale acestor două mănăstiri, aidoma unor mătănii negre desprinse din două șiraguri. Retina ochilor mei este mângâiată de lumina pastelată a imperiului floral care izvorăște din liziera pădurii de brazi și inundă curțile și cerdacul chiliilor.

Am pătruns în desimea pădurilor adânci de brazi pe un drum forestier, imprevizibil ca orice  drum de munte. Mă aflam așadar în unul dintre plămânii uriași ai patriei și inspiram aerul ozonat al înălțimilor silvestre. În acest fel am ajuns la Sihla, schit vechi, urmaș al chiliilor, al adăposturilor de sihaștri și paracliselor de lemn aflate prin munți. Se cunosc trei momente din existența Bisericii de Jos: anul 1741, când este ctitorită biserica de lemn de familia Cantacuzino; anul 1813 constituie al doilea moment, când arhimandritul Benedict, starețul mănăstirii Neamț – Secu, înnoiește schitul cu temelie de piatră și pereți de bârne și lemn; în fine, în anii 1973 – 1974, biserica a fost restaurată din temelii.

Nici un vizitator nu pleacă de la acest schit, fără să nu urce scara săpată în piatră și consolidată cu lemn trainic, câțiva zeci de pași, pentru a vedea sub stâncă o minune de lemn, numită Biserica din Deal. Aceasta a fost lucrată dintr-un singur brad în anul 1763, la solicitarea lui aga Ioniță Pașcanul Cantacuzino, în memoria prietenului său Ioan Coroi, împușcat la o vânătoare de cerbi. Păstrată aproape în starea ei inițială, bisericuța este căptușită  în exterior cu scânduri și acoperită cu șiță. Interiorul și catapeteasma acestui locaș sunt pictate în ulei de o pană măiastră.

În imagine: Biserica Sfinții Voievozi, de la Mănăstirea Agapia