de prof. univ. dr. Călin FELEZEU

În perspectiva istoriei otomane, bizantine şi universale şi nu în ultimul rând a istoriei româneşti, trecerea otomanilor din Anatolia în Peninsula Balcanică, în sud-estul acesteia, pe atunci parte integrantă a Imperiului Bizantin, a constituit unul dintre evenimentele cu deosebit răsunet în Europa având consecinţe importante pentru evoluţia istorică a acestor regiuni.

Ca şi în cazul Anatoliei, progresul cuceririlor otomane a evoluat treptat, nu a fost o cucerire bruscă, spectaculară. Aşezarea turcilor în Europa de sud-est s-a datorat atât întăririi statului otoman la sfârşitul secolului al XIV-lea, când este în plină expansiune, cât mai ales haosului politic, economic şi militar care măcina an de an temelia Imperiului Bizantin. Prin pătrunderea turcilor în Balcani, lumea creştină era pusă în faţa unui pericol grav, care timp de câteva secole va pune în cumpănă însăşi libertatea Europei. Statele feudale ale Europei creştine erau divizate de numeroase conflicte, care au provocat o uzură internă, ce a făcut practic imposibilă orice încercare de blocare a înaintării otomane. În opoziţie cu rivalităţile puternice dintre statele creştine vizate direct şi imediat în urma presiunii turcilor în Peninsula Balcanică, otomanii erau animaţi de un neînfricat spirit agresiv şi de o coeziune nezdruncinată. Mai mult, nu le lipsea prevederea politică. Anticipând o colaborare între sârbi, bulgari, maghiari, români, veneţieni, genovezi şi Imperiul Bizantin, imediat după ocuparea primelor linii balcanice, turcii au început să aplice o politică de colonizare. Tocmai această politică, la care se adăugau jafurile sistematice, a îngrozit statele din „prima linie” şi le-a neliniştit profund pe cele mai îndepărtate. Europa a suferit un şoc profund, la care, în acest context politic, nu se aştepta şi nici nu-i putea bănui încă urmările. De la început turcii dăduseră dovada unei forţe militare invincibile, confruntările directe cu statele balcanice, mai ales cea de pe Câmpia Mierlei (1389), dovedind-o cu prisosinţă. Pericolul se profila tot mai ameninţător, făcând necesară o regrupare a tuturor forţelor pentru a-1 opri la momentul potrivit. În aceste împrejurări politico-militare, vechiul spirit de cruciadă anti-păgână începea să renască. Europa creştină şi îndeosebi statele expuse acestui pericol în urma înaintării spre nord a forţelor otomane, acuză deja impactul cu expansiunea otomană. Sub semnul ameninţării musulmane, personificată în sultanul Baiazid Trăsnetul, au început imediat pregătirile pentru o mare confruntare cu turcii. Faptele de arme ale sultanului erau bine cunoscute în Occident printr-o suită de scrieri istorice, propaganda catolică în contextul renaşterii spiritului de cruciadă îndemnând la mobilizarea tuturor forţelor creştine în faţa pericolului otoman.

Scindarea lumii catolice a întârziat pregătirea cruciadei antiotomane, cei doi papi de la Roma şi Avignon predicând fără convingere războiul contra duşmanilor crucii.

Dezastrul de la Nicopole a demonstrat lipsa unei coeziuni între statele creştine şi implicit alterarea spiritului de cruciadă târzie. Convingerea că nimeni şi nimic nu mai poate opri expansiunea otomană, devenită tot mai puternică şi mai insistentă, câştigă tot mai mult teren. Sentimentul uimirii este înlocuit cu sentimentul spaimei, al groazei în faţa cuceritorilor ce vin ca un potop din stepele nemărginite ale Asiei. Menghina de foc se strânge tot mai mult şi mai dureros în jurul Constantinopolului, devenit palidă capitală a unui imperiu în agonie.

Animate de acelaşi spirit cruciat, regatele creştine, mai ales Ungaria, încearcă o nouă politică de alianţe antiotomane, capabile să facă faţă cu succes unei confruntări directe. Deziluzie totală! Deşi conduşi de un maestru al strategiei militare, Iancu de Hunedoara, ultimul reprezentant al spiritului cruciat, creştinii sunt înfrânţi din nou de teribila lovitură a forţei otomane. Această neputinţă în faţa sorţii potrivnice este foarte bine surprinsă de Laonie Chalcondil în fragmentele atribuite luptelor de la Varna şi Kosovo. După înfrângerea cruciaţilor, soarta Constantinopolului era practic pecetluită. Cucerind Constantinopolul la 29 mai 1453, sultanul Mehmed al II-lea a devenit moştenitorul imperiului milenar al creştinilor de rit ortodox, un imperiu real şi legal, care a încetat a mai exista prin moartea ultimului basileu, Constantin XII „Dragossi”. „Mehmed al II-lea a ajuns astfel, şi de facto şi de iure, suveranul suprem şi incontestabil în această parte a lumii” (Aurel Decei). Europa a fost puternic impresionată de acest eveniment ale cărui consecinţe s-au remarcat curând de către umaniştii italieni, francezi, spanioli, care au scos în evidenţă semnificaţia epocală a evenimentului. Evenimentul din 1453 trasează, potrivit unor opinii, o graniţă între epoca medievală şi cea modernă, marcând prin însemnătatea sa evoluţiile viitoare din toate domeniile.

Istoriografia bizantină prin Ducas şi Chalcocondil, continuată apoi de cea europeană, a acordat un spaţiu amplu ascensiunii otomane în cadrul preocupărilor legate de evenimentele semnificative ale istoriei universale. Un asemenea interes este sesizabil şi la nivelul istoriografiei româneşti. In paginile cronicilor româneşti, începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea, se remarcă o preocupare constantă pentru evenimentele legate de Istoria Imperiului Otoman. Această preocupare este dictată de ascensiunea puterii otomane în Balcani şi în centrul Europei, de raporturile tot mai strânse dintre Ţările Române şi Imperiul Otoman. Includerea ţărilor române în sistemul politic şi economic otoman a determinat înregistrarea informaţiilor despre Imperiul otoman şi pe un alt plan, cunoaşterea istoriei turcilor cu implicaţiile sale în spaţiul nostru istoric.

Letopiseţul anonim. Letopiseţul de la Putna. Cu cele două variante, cele trei cronici scrise pentru informarea străinătăţii, Cronica moldo-rusă, moldo-polonă şi moldo-germană, precum şi povestirile despre viaţa şi faptele lui Vlad Ţepeş, reprezintă începuturile istoriografiei româneşti. Cronica anonimă, alături de Cronica de la Putna şi Letopiseţul anonim realizează o primă reconstituire a trecutului Moldovei, începând cu formarea statului. Până la sfârşitului domniei lui Alexandru cel Bun informaţiile se reduc la nişte simple liste cronologice, referitoare la faptele domnitorilor mai importanţi. În schimb perioada ce urmează domniei lui Alexandrii cel Bun, până la 1456, este mai bogată în informaţii.

Cronistica secolului al XV-lea ne oferă o primă schiţă a unor relaţii româno-turceşti, un prim tablou al Imperiului Otoman în istoriografia românească, care va fi preluat şi îmbogăţit cu noi elemente de cronistica secolelor următoare. Prima menţiune referitoare la turci apare în Letopiseţul de la Putna şi  se referă la cucerirea Constantinopolului de către Mehmed Fatih, datată însă greşit, respectiv 1454 în loc de 1453, informaţie extrem de lapidară, mărginindu-se doar la consemnarea cuceririi capitalei bizantine. Cronicarii români înregistrează şi ei acest eveniment important, conştienţi de implicaţiile lui ulterioare. Există şi sentimentul de spaimă şi groază în faţa realităţii istorice zdrobitoare, de vreme ce cronicarul anonim al voievodului Bartolomeu Dragfy Dubnictwol subliniază că asupra lumii creştine s-a abătut o „nenorocire vrednică de plâns”. Ţările române ca şi celelalte state ale lumii creştine, acuză impactul cu puterea otomană. Independenţa statală fiind ameninţată, o serie de domnitori munteni şi moldoveni caută să rezolve problema prin înjghebarea unui sistem trainic de alianţe. Moldova şi Ţara Românească participă activ la lupta antiotomană din epoca cruciadei târzii. Este epoca în care Mircea cel Bătrân obţine o primă victorie în faţa otomanilor, într-un context politico-militar nefavorabil încercărilor de cruciadă. Întreaga politică externă a lui Mircea cel Bătrân a fost astfel dominată de o problemă capitală: primejdia turcească. Încă de la primele contacte cu turcii, Ţările Române apar în viziunea Occidentului ca un zid de apărare în faţa expansiunii otomane. Ciocnirile tot mai dese au impus necesitatea cunoaşterii profunde a Imperiului Otoman, profilându-se astfel în istoriografia românească o primă tentativă de a realiza o imagine a civilizaţiei otomane.

Imaginea caracteristică celei de-a doua jumătăţi a secolului al XV-lea reflectă realitatea şi experienţa primelor contacte, deşi este încă insuficient conturată.

Prezenţa turcilor este simţită ca apăsătoare abia în momentul în care Petru Aron a acceptat să plătească tributul pretins de sultanul Mehmed al II-lea în 1456, după care frecvenţa informaţiilor despre turci câştigă regularitate. Informaţia este înregistrată în Letopiseţul de la Putna II, Cronica moldo-rusă şi moldo-polonă. „A domnit Aron-vodă doi ani şi-n vremea lui s-a început darea turcească”. Un alt moment înregistrat în cronici este episodul cedării Chiliei de către Petru Aron lui Iancu de Hunedoara, „ca să-1 apare de turci”. Prezenţa turcilor în cronistica românească, mai ales începând cu anul 1456, se explică şi prin faptul că în acest an se realizează o vădită schimbare a statutului Moldovei, care, pentru a se feri de expansiunea otomană, acceptă plata tributului. Voivodul Petru Aron, în faţa necesităţii inexorabile, convoacă Marea Adunare a Ţării, în frunte cu Mitropolitul Teochtist, pentru a examina situaţia politică a Moldovei în urma cererilor repetate ale turcilor de a suporta un tribut de 2000 de galbeni. In contextul politic existent, adunarea acceptă plata tributului, realitatea afirmată şi de firmanul din 6 iunie 1456. La câteva zile după emiterea acestui firman, ostile otomane se aflau în faţa Belgradului. Din această perspectivă, închinarea lui Petru Aron cu toate că modifică situaţia politică a Moldovei, apare ca un act politic util şi justificabil. Cronicarul a surprins corect şi exact actul lui Petru Aron, interpretat la adevărata lui valoare, ca răscumpărare a păcii prin haraciul plătit.

Situaţia Moldovei era similară cu cea a Ţării Româneşti, în sensul că domnia lui Mircea cel Bătrân înregistra şi ea plata unui tribut Porţii Otomane. Acest eveniment politic deosebit de important este consemnat în două cronici muntene dintr-o perioadă mai târzie: Letopiseţul Cantacuzinesc, şi Istoriile domnilor Tării Româneşti de Radu Popescu Vornicul. Deşi mai târziu, beneficiind însă de informaţii mai vechi, cronicile muntene consemnează în aceiaşi termeni ca şi cronicile moldovene contemporane evenimentului, plata tributului ca mijloc de răscumpărare a păcii. Un pasaj edificator aparţine cronicii lui Radu Popescu: „Mehmet împărăţind, n-au păzit pacea ce făcuse tată-său Baiazit şi vrea să mărească ploconul rumânilor şi al moldovenilor; ci unindu-se rumânii cu moldovenii au avut război cu Mehmet şi l-au biruit pre turc şi iar au lăsat ploconul precum au fost aşezat de tată-său”.

Pentru Ţara Românească, o remarcă în plus se cuvine acordată campaniei militare din 1462, când Vlad Ţepeş, dorind să continue operaţiunile militare, se izbeşte de refuzul boierilor. Opoziţia s-a născut din convingerea că perpetuarea conflictului nu-şi are rostul, că nu există sorţi de izbândă finală în faţa uriaşei puteri otomane. Iată de ce, într-un atare context, cronistica românească include, începând cu aceste evenimente, tot mai multe date referitoare la turci. Informaţia cu privire la acceptarea tributului de către Poartă este redată în cele trei cronici moldoveneşti contemporane evenimentului: Letopiseţul de la Putna. Cronica moldo-rusă şi Cronica moldo-polonă, prezentând laconic evenimentele. Pentru Ţara Românească avem două cronici târzii: Letopiseţul Cantacuzinesc şi Istoria domnilor Ţării Româneşti a lui Radu Popescu. Episodul renunţării boierilor munteni la luptă apare în Povestiri despre Dracula voievod.

Cronicile din Moldova şi Ţara Românească sunt în general laconice pentru reconstituirea imaginii Imperiului otoman în plină ascensiune. Prezenţa sporadică a informaţiilor despre turci în analele slavone pentru etapa anterioară domniei lui Ştefan cel Mare demonstrează că, cel puţin până la căderea Constantinopolului, impactul otoman a fost resimţit cu mai puţină acuitate în societatea românească. Aşa se explică de ce căderea Constantinopolului nu are o pondere deosebită în economia cronicarilor, nici informaţiile despre cultura şi civilizaţia noilor cuceritori răsăriţi din stepele Asiei. Totuşi se poate sesiza un anumit sentiment de uimire, dublat tot mai mult de spaimă, pe care îl încearcă cronicarii în faţa puterii otomane. Exemplul cel mai concludent în acest sens este pasajul legat de opoziţia boierilor din Ţara Românească care refuză continuarea războiului antiotoman în condiţiile lipsei oricăror sorţi de izbândă.

O situaţie deosebită prezintă cronica autorului anonim de la curtea voievodului transilvănean Bartholomeu Dragfy, care surprinde sugestiv incursiunile de pradă ale turcilor în Transilvania al căror rezultat este materializat în numeroşi robi pe care turcii „i-au dus fără milă în captivitate perpetuă. O nefericită Ungarie sau mai bine nu te-ai numi Ungaria ca mai înainte, ci Angaria, au căzut scutul tău, inima cui mai poate acum fi sigură în tine? Ai putea să vezi doar, în ce primejdie mare eşti învăluită. De bună seamă după alungarea tătarilor această ţară, nici o stăpânire nu şi-a bătut joc de tine în felul acesta, nici nu ţi-a pricinuit pagube atât de mari ca cele primite acum în chip aşa de mizerabil”. Spaima şi groaza cronicarului transilvănean apare cu mai multă evidenţă din moment ce acesta compară incursiunile turceşti cu invazia tătară din 1241. Există desigur deosebiri în imaginea pe care o sugerează cronicarii munteni sau moldoveni şi acest anonim aflat, desigur, sub influenţa campaniilor purtate de regatul Ungariei împotriva turcilor în secolul al XV-lea, soldate de cele mai multe ori cu eşecuri. Cu toată diferenţa existentă între aceste concepţii caracteristice unei faze de început a relaţiilor româno-otomane, cronistica românească de peste munţi este conştientă de pericolul turcesc căruia o serie de domnitori viteji i-au făcut faţă cu succes.

Ideea unei lupte comune nu este străină cronicarilor, fapt dovedit de Cronica sârbo-moldovenească. Scurta cronică cuprinde ştiri din istoria Moldovei, a Imperiului Otoman şi a luptelor otomanilor cu bulgarii, sârbii şi românii. Un interes deosebit pentru care ne interesează cronica, îl constituie lista cronologică a sultanilor otomani, prima încercare de acest fel în cronistica românească. Cu tot laconismul ei, cronica sugerează începuturile unor preocupări constante de istorie otomană, încorporând extrase din cronici sârbeşti, care leagă istoria popoarelor din Balcani de lupta lor comună împotriva expansiunii otomane.

Imaginea Imperiului otoman, reflectată cu informație lacunară în cronistica românească cu informaţie lacunară într-o primă etapă a contactelor cu turcii, deşi fragmentară şi incompletă, sugerează o anumită atitudine în faţa puterii şi măreţiei otomane. Pericolul se simte tot mai ameninţător, Imperiul în concepţia cronicarilor, manifestându-se ca o forţă politică activă, de care trebuie ţinut seama şi în faţa căreia trebuie să te supui.

Cronicarii înregistrează astfel ascensiunea otomană, care în expansiunea sa a supus Constantinopolul, ameninţând ca un tăvălug pacea întregii lumi. în istoriografia timpului, pericolul nu este încă evident, plata tributului asigurând pentru un timp liniştea ţărilor noastre pentru care cronicarii înregistrează plata haraciului ca un mijloc de răscumpărare a păcii.

Imaginea pe care ne-o oferă istoriografia vremii este încă neclară, estompată, fragmentară; ea înregistrează numai pericolul otoman, dar nu încă de proporţiile unei catastrofe sau calamităţi.

Bibliografie:

Aurel Decei, Istoria Imperiului otoman, Editura ştiinţifică şi enciclopedică;

P.P. Panaitescu, Alexandru cel Bun;

Leonie Chalcocondil, Creşterea puterii turceşti. Căderea împărăţiei bizantine;

Letopiseţul de la Putna. în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan;

  1. Giurescu, Istoria românilor;

Radu Popescu Vornicul, Istoriile domnilor Tării Româneşti;

Ştefan Andreescu, Vlad Ţepeş între legendă şi adevăr istoric;

Povestiri despre Dracula voievod. în Cronicile slavo-române;

Cronica sârbo-moldovenească. în Cronicile slavo-române.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.