La patinoar

În vremuri demult apuse, așa începe orice poveste, în Parcul Central din Turda era un mare teren de fotbal îngrădit. Vara, aici copiii se jucau, se țineau reprezentații ale Clubului de Aeromodele, iar iarna acest teren se umplea cu apă și se transforma în patinoar. Patinoarul ăsta avea de jur împrejur o bordură de ciment, de unde cei care nu patinau puteau să admire prestația prietenilor cu patine. Jos, după bordură erau câteva bănci joase, unde îți încălțai patinele și îți lăsai încălțămintea.

Intrarea la patinoar costa trei lei și aveai nevoie neapărat de încă douăzeci și cinci de bani ca să bei ceai. Ceaiul acesta era făcut într-o oală de vreo cincizeci de litri, de bătrânelul care vindea bilete, că atunci nu trebuia firmă autorizată pentru un ceai. Se putea întâmpla totuși, să fii vecin cu patinoarul și atunci se schimba foaia. Te împrieteneai cu bătrânelul de la intrare și ajutai la măturat gheața la închidere și atunci primeai ceaiul gratis. Eu făceam parte dintre acești copii și eram încântată peste măsură. Ca să devii un copil din ăsta privilegiat trebuia să ai o anumită vârstă, cuprinsă undeva între nouă și vreo doisprezece ani. Dacă erai mai mic, trebuia să mergi acasă înainte de închiderea patinoarului, iar dacă erai mai mare nu te mai prea interesa măturatul și implicit, ceaiul. Eu am obținut foarte timpuriu titlul de măturător, în iarna după ce împlinisem șase ani și eram mândră tare de asta. Mai era necesar să participi, în apropiere de ora închiderii la ,,Marele codârlău”. Ăsta era un mare tren de patinatori, ce avea în față câțiva băieți puternici, după care veneau patinatorii și patinatoarele mai firave și se termina cu cei mici care la un moment dat când trenul lua viteză mult prea mare se desprindeau care încotro datorită forței de inerție și totul se sfârșea cu multe căzături.

După codârlău știai că imediat bătrânelul începe să fluiere fiindcă se închide patinoarul. Nimeni, însă nu ieșea afară de la primele fluiere și copiii continuau să patineze în cercul uriaș al patinoarului. Când vedea că nu e chip să scape de noi, bătrânelul lua artileria grea, adică furtunul cu apă și începea să ude gheața. Atunci copiii începeau să se rărească și rămâneau băiețeii, care ajutau cu lopețile la curățarea gheții și câțiva copii cu mături.uu

Când ajungeam în casă eram frântă de oboseală, dar deja așteptam după-amiaza viitoare, să merg la patinoar. Se întâmpla, de asemenea, să fie câte odată atât de frig încât atunci când îmi descălțam gheata de patine picioarele începeau să mă doară atât de rău încât mă apucam de plâns. Atunci apărea mama, care începea să mă certe:

-Foarte bine că te dor picioarele, că patinoarul s-a închis de cel puțin o jumătate de oră și tu stai până nu mai e nimeni pe gheață. Mama habar nu avea cum stă treaba cu patinajul, nu puteai renunța să vii dintre prieteni cu una cu două.

Apoi, când mi se adunau deja lacrimile în barbă de durere, venea tata. El mergea în baie și lua ligheanul nostru de tablă verde, punea puțină apă rece și îmi băga picioarele acolo. Ca prin minune, durerile treceau și picioarele deveneau fierbinți în ciuda apei reci ca gheața și tata mă întreba atunci serios, așa cum era el întotdeauna:

-Draga tatii, mâine mai mergi la patinoar?

-Sigur, cum să nu merg, venea urgent răspunsul meu de parcă dacă lipseam făceam vreo absență nemotivată.

-S-a rezolvat, Mariță, supraviețuiește! Fă-i un ceai!

Dar ceaiul era deja în cană și ceva pâine cu unt și dulceață. Mama comenta cât timp mâncam, cred ca să fie sigură că nu adorm cu capul pe masă. A doua zi ea urma să se uite de pe geamul de la camera mică și să îmi facă semn când să vin în casă. Știam și eu și știa și ea că a doua zi voi fi din nou la poartă, gata încălțată, cu ghetele cu patinele așteptând să se deschidă și voi rămâne tot până la închidere. Am mers la patinoar de la vârsta de cinci ani și jumătate, când am primit primele patine și până la nouăsprezece ani, când m-am căsătorit. Numai ultimele ghete cu patine au avut culoarea albă; celelalte au fost toate negre. ,, Încă ești prea împiedicată ca să nu luăm ghete negre care se pot face cu cremă” așa zicea tata și primeam cam din doi în doi ani ghete noi, cu două numere mai mari să încapă șosete de lână.

Când fiica mea a avut și ea cinci ani, i-am cumpărat și ei ghete cu patine. Ale Corinei au fost gri. Sincer, i le-aș fi cumpărat albe, dar venise vremea când nu găseai nimic fără pile și abia am putut cumpăra ghete gri.

În Parcul Central s-a deschis între timp patinoarul pentru cei mici, care erau în pericol pe cel vechi unde patinau mulți tineri în viteză și în grupuri riscând să fie doborâți de pe patine.

În prima zi când s-a deschis patinoarul, mi-am luat odorul de la grădiniță și, înarmate cu frumoasele ei patine, am plecat la mama cu gândul că voi patina alături de fiica mea. Am cerut mamei să îmi aducă vechile mele patine și un pulovăr gros și niște pantaloni pană pe care îi lăsasem la ei și m-am echipat. Mama, draga de ea, a văzut că pantalonii i-am închis la fermoar pentru că erau elastici, iar pulovărul din vremea liceului se mula cam fix pe mine, însă nedorind să mă supere mă întreabă:

-Adriana, dar tu mai știi să patinezi?

-No, bine, mamă, dar asta e ca mersul pe bicicletă; nu se uită niciodată, am răspuns repede, să nu pierd din timpul lecțiilor de patinaj pe care urma să le predau!

Exact ca în copilărie am coborât scările blocului cu patinele pe picioare, iar mama o ajuta pe Corina care era echipată la fel. Vecinul Nixon, de la parter, cel supărat din naștere, a deschis ușa nevenindu-i să creadă că din nou se aud tropote de la etajul unu. Am salutat și am coborât mândră treptele scării.  Am ajuns fără nici cea mai mică dificultate la patinoar. Mama era și ea făloasă cu fetele ei pe patine, deși până atunci nu am pășit decât pe ciment și pe asfalt.

Micul patinoar avea și el o bordură de ciment, unde mi-am pus fata să stea până trec eu in partea cealaltă. În momentul când ambele mele picioare au ajuns pe suprafața gheții, am făcut o mișcare ca în desenele animate când nu mai știe nimeni cum te-ai înnodat și la final am ajuns cu fundul pe gheață. Nu-mi venea să cred, am sărit în picioare de parcă eram pe arcuri și, fără să stau pe gânduri, am decis să îmi iau copilul de mână și să patinăm. Nu cred că am alunecat măcar un metru, că am făcut din nou o altă săritură care cred că ar fi putut să îmi poate numele, o aterizare aproape pe burtă și bineînțeles am tras și fata după mine. Dacă prima căzătură nu a fost urmărită la maximum, cea de-a doua a fost deliciul publicului, fiindcă mama nu făcea nici un efort să râdă colorat cu gura până la urechi. Mi-am recuperat totuși șapca de blană de iepure pe care o aveam pe cap la începutul prestației dar care, la sfârșitul numărului acrobatic, odihnea în mijlocul patinoarului.

În câteva secunde am dat-o pe Corina în grija mamei și i-am spus:

-Dă-mi cheile să merg sus să îmi strâng șireturile și am dispărut.

Am parcurs traseul până sus tot pe patine, (se pare că nu mai știam decât să îmi țin echilibrul), le-am dat jos, mi-am luat cizmele și m-am îmbrăcat cu fusta și scurta cu care venisem de acasă. Am alergat, atât cât puteam eu de repede să fug, înapoi la patinoar. Aici, fiica mea, de mână cu o fetiță puțin mai mare, aluneca deja destul de frumos pe gheață, însă câțiva pitici patinatori s-au oprit în dreptul meu și unul dintre ei striga cât îl ținea gura de tare:

– Uitați-vă, e tanti care a căzut mai înainte! E tanti care a dat o trântă, numai că și-a luat fustă să nu o cunoaștem! E tanti! E tanti!

Râdeau toți, copii și părinți deopotrivă și cred că cel mai tare râdea mama mea.

Mi-am însoțit fiica la patinoar până a știut să meargă singură în Centru, însă nu am mai făcut-o cu patine niciodată. Și nepoatei mele i-am cumpărat patine, albe, și o însoțesc doar la Turda. La Cluj-Napoca o însoțește mama ei, care patinează împreună cu fiica, pesemne ca să nu își piardă antrenamentul, așa cum a pățit mama sa.