În apropierea blocului în care locuiesc se află loc viran, unde au sosit de mulți ani balene, chit, cum este scris în Vechiul Testament. Numai că aceste animale acvatice, locuitoare ale unor oceane ale Terrei, s-au avântat pe uscat, unde au rămas pentru multă vreme. Situația existentă îmi conduce gândul la profetul evreu Iona, care a propovăduit la Ninive în secolul opt înainte de Cristos, despre care Cartea Sfântă ne transmite că a fost înghițit de un chit uriaș, în pântecele căruia a sălășluit trei zile, ca după aceea să iasă teafăr. În contextul dat nu doresc să scriu despre piesa de teatru a excelentului Marin Sorescu, al cărei titlu este chiar numele profetului amintit, despre incitantul monolog șoptit de acela în burduhanul fantasticei balene.
Fiecare garaj, așadar, este o asemenea creatură, adaptată la viața de uscat, fiindcă branhiile au devenit plămâni, ai căror lobi seamănă cu două uși deschise mai toată ziua, zi de zi, cam în toate anotimpurile. Omul nu este înghițit pur și simplu, omul, alias stăpânul balenei, se lasă atras în pântecele călduț, printre lobii deschiși, binevoitori. Stăpânul chitului nu este obligat să rabde de foame și de sete, acolo există vin, pălincă, biscuiți sărați, mai rar apă minerală, îndeosebi cutii cu piese de șah, de table, cu cărți de joc. Intră un vecin, doi vecini, al patrulea, astfel campionatul începe. Nu lipsesc chibiții, fiecare golește paharul în timp record.
Eu sosesc la garaj deseori, când atriul inimii mele poftește desfătări delicate, pentru ca ventricolul galanton să reverse desfătări rafinate. În burduhanul chitului intră oameni vii, ori plăsmuiți de harnica mea fantezie. Balena bizară îi primește bucuroasă prin spațiul oferit de lobii depărtați cu generozitate. Sunt amfitrion la garaj, de aceea mă comport ca o gazdă civilizată, care cheamă invitații cu gândul, cu închipuirea…Pășesc tiptil, parcă plutesc, nu care cumva să se curme blânda și duioasa reverie cu care m-am învăluit.
Singurătatea Singurătății…Singurătatea bastonului de mareșal lăsat la vatră…Singurătate așezată în Singurătate, acestea poposind într-o Singurătate mai mare, aidoma păpușilor rusești din lemn, Matroșka numite…Masă a tăcerii, înconjurată de scaune ale tăcerii, pe care stau resemnate gânduri bătrâne și gânduri tinere, ale căror șoapte le aude doar masa. Singurătatea sticlelor pline și a paharelor golite…Singurătatea celor care se confruntă și a chibiților la campionatele de table, șah, pocher…Singurătatea campionilor garajiști, a Logăniței mele cuprinse de Singurătatea pântecului tăcut…Doar eu cunosc taina animării acestui interior, numai eu dețin secretul alungării tenacei doamne, regina Tăcerii, Singurătatea.
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Mi-am condus musafirul câțiva pași, apoi m-am întors în pântecul chitului meu uscat. Ceva timp am rămas singur, ascultam liniștea degajată de docila mea Logăniță. Am mângâiat-o îndelung cu privirea, transmițându-i admirația mea prin strălucirea particulelor luminoase emise de globii mei oculari. Ca un gest de tandrețe m-am așezat pe locul meu, de conducător auto și ascultam blânda respirație a devotatei mașini. Brusc se zguduie peretele nordic, din pefele, al garajului și aud glas hotărât de șobolan: Aici suntem în siguranță, putem discuta liniștiți. Parcă la comandă au sărit deodată pe capotă.
Unul este dolofan, cu gabarit de motan, poartă ochelari de miop, cu dioptrii amețitoare, achiziționați de la o firmă de lux. Clipește des, mustățile lungi și tari ca andrelele vibrează, semn de bucurie înfrânată, nările palpită fără încetare, semn de bucurie mare. Celălalt, june tras prin inel, cu trupul ceve-ceva mai împlinit decât propria-i coadă foarte lungă, răspunde cu glas de tenor: E bine, excelență…Perfect…Vocea lui tremură, ca și când el ar simți cum laba moale a unei mâțe îi mângâie spatele. Totuși, se străduiește să depășească tulburarea iscată de dialogul început cu un șobolan învățat, cercetător de cotoare de cărți, și șoptește aproape sufocat: Când voi fi domn cult, o să vorbesc mai mult…Acum, când vorbesc, finalmente glăsuiesc…Ori trebuie doar să ascult…
Șobolanul studios râde fălos, cu hohote prelungi: Curând o să ajungi la o importantă bibliotecă. Te duc eu la o bibliotecă, să-ți faci potecă prin viață, printre motani cu apucături de golani. De acolo să nu fugi vreodată după o șoricioaică înaltă…Să mergi la curve rar, însă nu cumva să ajungi oaspete vrednic la bar…După liniștea prelungită aud iarăși vocea de bas: Ei, spune și tu ceva, Pițigoi! Junele Pițigoi își strânge trupul, de i se încrețește pielea, anevoie răspunde: Excelență…Baraboi, eu mă rog la Destin să nu arunce peste mine și în mine oarece chin…Oricât de mare, oricât de mic…Să nu mi se- ntâmple de rău nimic. Să nu mă-nâlnesc cu bagabonzi și fâțe…, motani și mâțe. Felicitările șobolanului Baraboi l-au încurajat, motiv pentru învățăcel să întrebe mai relaxat: Excelență, cât timp ați trăit în bibliotecă, în depozit? Câte cotoare de cărți ați ronțăit? Excelența sa răspunde prompt: O, discipolul meu curios, e bine că întrebi acum, înainte să pornești la drum. Nu anii de muncă stăruitoare contează în primul rând, cât scopul așezat în gând și mintea dată prin ascuțitoare…Înțeleg, înțeleg, oftează tânărul șobolan, hotărât să tragă pe brânci, la nevoie chiar un an.
Baraboi își ridică anevoie trupul la verticală, se sprijină atent pe labele dinapoi și pe fundul mare cât un mușuroi. Mustățile au încetat să vibreze, numai gura clănțăne, dorind să ofere povețe: Fii atent, în depozit cărțile se află în rafturi, pe polițe, așa că nu le lua din toate părțile. Ceva nu-ți este cunoscut: ele sunt așezate după conținut. Din toată magazia să-ncepi cu filosofia, apoi istoria, geografia. Să treci fără frică la literatura beletristică. Să rozi cotoare de cărți de zor, că toate au rostul lor. Fixez nădejde în tine, atât cât se cuvine, fiindcă, din câte știu, nu ești chiulangiu. Tinere, ia încă aminte: să fii șoarece studios și cuminte, să nu întrebi ca cei pretinși isteți dacă posmagii sunt muieți… Roade cotoare fără număr, să afli cine au fost Platon, Seneca, Burebista, Nabucodonosor, Schopen -hauer, Pazvanti, Cain, Abel, Eva, Adam, Stalin, Nero, Hitler…Cel căruia un măr i-a căzut pe cap, din pom desprins, Newton adică, Pitagora, Turnul din Pisa, Zmeul Zmeilor, Stan Pățitu, Cromwel, Ala-Ad-Din, Ion Creangă, Eminescu, Robin Hood, Dandanache, Zâna Zorilor, Luceafărul, Cațavencu, Baba Oarba, Cănuță, Pantalone, Burcel de pe a lui Movilă, Ileana Consânzeana, Ana lu Manole zidaru, Făt Frumos Fiul Iepei, Truman, Dosoftei, Gogol, Bărbierul din Sevilla…Și…Șii…Cantemir, Petru Întâiu, Brâncoveanu, Ipsilanti, Dan căpitan de plai, Iorgovan, Sfântu Andrei, Țepeș Vlad, Dochia, Columb, Bubico, Everest, Babele, Cupidon, Julieta,Niagara, Romeo, Zeus, Atena aia, Atena asta, Roma, Mussolini, Chiorpec ciubotariu, Parpanghel și Erudițianul…A-ăă…aaa…Napoleon, Barbu Lăutaru, Coana Chirița, Nastratin Hogea, Mița Baston, Nastratin Hogea, Homer, Elena din Troia, Carmen Sylva…Sunt mulți, feciorule, mulți, Înțelege că nu-i șagă…O lume întreagă…Everest, Kilimanjaro, Niagara, Decebal, Traian, Gelu, Glad, Menumorut, grecul Apolodor din Damasc, adus de romani ca să ce?, Maria și tâmplarul Iosif, arhanghelul Gavril, Baiazid Ilderim Fulgeru, Cezar, Cleopatra, Caloene-Ene, Tutankhamon, Ivan Turbincă, Sărutul, Coloana Infinită, Marea Moartă, Canalul de Suez…și celălalt, Coledoc, Ifigenia, Pilat din Pont, Osiris, Isis, Crivățul, Doamna de Pompadour, Sfânta Vineri…Și ăă…ăăă…Ucenicule, o lume…Fără șagă, o lume întreagă…Își rotește privirea largă, însă nu-l zărește pe copil, căci în ăst timp junele a spălat putina tiptil…
Excelența sa Baraboi s-a umflat cât un butoi, i-au picat ochelarii și a bătut în parbriz cu labele dinapoi. Mă privește cu ochii sașii, umflați ca la broască și de ciudă cască. În fine, zâmbește și mă povățuiește: Am vrut să-l fac în bibliotecă lord, pe sulică ăsta nerod, să-l fac tobă de carte, să aibă, cum se spune, parte, așa, deci și prin urmare alege cu rost semenul de trebuință, să nu descoperi târziu că e prost și fără de străduință. Mai dificil este atunci când nimerești sărac darnic și prost harnic…A sărit liniștit de pe capotă și-a luat ochelarii de jos, fiindcă sigur îi vor mai fi de folos. A ieșit încrâncenat prin gaura pe unde a intrat.
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Am rămas năuc de cele văzute și auzite, chiar gândeam că întâmplarea din urmă s-a petrcut aici, în burduhanul uscat, al balenei mele de uscat. Mă usturau ochii și am atins cu arătătoarele îndoite pleoapele înroșite și am rezemat ceafa de tetieră. Am rămas astfel câteva minute, însă am deschis ochii brusc, pentru că o melodie leșinată se strecoară în pavilionul urechilor mele. Radioul mașinii este închis, totuși melodia leneșă continuă să-mi irite timpanele. În fine, observ pe peretele din fața mea, al garajului, un portativ confecționat din raze argintii, însăși Cheia de Sol luminează.
Apar de nicăieri șapte note muzicale, fete cu picioare goale și se rotesc pe portativ, cu motiv, fără motiv. Voci anemice și sparte, de Cheia de Sol luminate, în portativ abandonate de un pictor mucalit. Acolo, pe locul gol, apare, pleasna, un bemol. Îndată, vădit obez, își umflă pieptul un diez. Întâiul face semn discret să coboare fetele încet, celălalt pare indispus, le îndeamnă tot mai sus…Șapte note muzicale se dau în stambă pe portativ și de-acolo cântă-n draci, cu motiv, fără motiv. Atunci pictorul mucalit le gonește c-un stupit, se urcă în locul lor să plângă umiltor. Cu capul străpuns de groază, el se spânzură de-o rază…
Afară campionatele s-au terminat, protagoniștii și chibiții duc paharul plin la gură. Unul mă strigă – vecine! – se străduiește să mă asigure că împreună cu ei este cel mai bine. Soarele a coborât la chindie. Pigmentat cu dâre de nori pare o pizza colosală, așezată pe coama dealului verde…
