Invitați la ”Ecouri”: Poeta Irina Lazăr – București

Irina Lazăr (născută în 27 ianuarie 1976 în Huși, județul Vaslui). În prezent locuiește în București. A publicat în revistele literare: Nord literar, Revista Nouă, Urmuz, Marmaţia Literară, Cenaclul de la Păltiniş, Vama Literară, Tribuna, Actualitatea Literară, Helis,  Caiete Silvane, Luceafărul de dimineață, Hyperion etc.

Premii:

Premiul pentru manuscris al editurii Grinta, la Festivalul Internațional de Poezie „Artgothica”

(Sibiu, 2016)

Premiul pentru debut, la ediția I a Festivalului eCreator (Baia Mare, 2016)

Premiul “Mircea Ivănescu” pentru volum de debut în poezie, la Festivalul de Poezie „Artgothica” (Sibiu, 2017)

Premiul revistei „Marmația Literară” la Festivalul de Poezie de la Sighetul Marmației (2017)

Volume publicate:

Fragment de joc (Editura Grinta, Cluj, 2016)

Subliniază-mă cu roșu (Editura Charmides, Bistrița, 2019)

Strada X

Pe strada x în care nu se găsea

nici pic de poezie

o femeie își tatua pe față cenușiul zilei

își cernea povești de dragoste printre tramvaie cu cai,

adormea

la umbra unor ferestre murdare

o femeie nu putea să renască

decât în nopțile fără lună

pentru că atunci se vedea mai bine pe sine

lipsită de orice zeități

și de orice drum

nici pe casele din apropiere nu se zăreau semne

nici bărbații nu se apropiau.

Pe strada x bântuia haosul unei vieți viitoare

ca o pânză de păianjen ce se țesea încet

din niște coșmaruri nemărturisite

doar acolo, un diavol albastru bătea în tobe,

ridica argintăria până în tavan

dădea dovada unei prezențe neîntrerupte,

spărgând farfuriile de pereți,

ascultând muzică jazz.

Tot ce vreau

Degeaba avem tot felul de conversații cuminți la nesfârșit
nu mă interesează nici șomajul, nici școala online, nimic
tot ce vreau este să te am în mine
am un măr însetat din care vreau să muști
altfel la un moment dat va înflori și va da pe dinafară
din trupul meu vei găsi doar niște zdrențe
din care nu vei avea cum să mă mai recompui
încă privesc noaptea pe furiș
încă visez la drumuri, la tot ce aș putea să îți ofer
ia-ți fricile de mână și vino la mine cu ele
le voi mângâia și alinta ca pe niște căței flămânzi
apoi vom pune pe mute totul și ne vom băga în pat amândoi
te voi lăsa să stingi de tot până și luminile de la cablu.

Să scrii

Să scrii negru pe alb despre tine e cam greu

să scrii despre izolare, taină, dureri frici. Toate

transformate online.

La ora 11 jumate, când înnebunesc cu toții

măruntaiele tale ies la vedere, poate, obiceiurile

noaptea târziu, îngenuncheată în pat lângă o lumânare roșie

ți se pare că ai parte de o casă

ziua însă contururile se estompează,

nicio singurătate nu e de ajuns pentru a te desena

atârni un ciorap pe calorifer ca o relicvă care îți dă fiori

îți cresc părul, unghiile, ai un ghem dureros în piept.

te gândești ce vei face mâine, de ce nu poți să-ți privești copilul

și nu știi.

Colorez totul

Rochia mea neagră întoarsă pe dos, ca o dovadă

că am făcut dragoste,

emoții prelinse

liniștea caldă aidoma bătăilor de inimă

pe care aș vrea să le aud

sunt în camera asta cu tine, colorez totul cu roșu.

Scurtcircuit

Ce este spaima,

decât o teribilă însămânțare a nervilor

cu ceea ce ți se va întâmpla,

o apocaliptică răvășire a simțurilor,

un glonț

care ajunge înaintea împușcăturii,

în ordinea firească a lucrurilor

mă bat cu pumnul în piept că eu sunt altfel

mă așez în ușă, nu te las să pleci

mă leg de garduri cu lanțuri de fier

te visez pe tine trist și îmbălsămat

într-o haină de împrumut.

Am crezut

Am crezut că pot să încing cu tine

un dans al morților, am crezut

într-un dans

al morților

cu tine

dar uite că tu nu ești așa, nu-ți place să dansezi

orice pas îți pare o mare prăpastie, e normal

nu vrei să ieși, nu vrei să uiți, nu vrei să te simți mai bine?

am crezut că pot să dansez cu tine într-o horă a morților

dar tu nu ai vrut, te uiți după alte vedenii

păi de ce, păi de ce, rămâne să ne gândim

cât ne mai țin picioarele

capete nu mai avem.

Ce bine că nu-mi mai răspundeți

Ce bine că nu-mi mai răspundeți,

Ce fericire că îmi spuneți că trebuie să plec dar, totuși, nu mă dați afară

O fericire că mi se întâmplă toate astea, în mirosul curat al toamnei

Pot distinge mai bine duhorile

gustul muced,

toate acele lucruri pe care le-am trăit

se zbat ingenuu în mine disperările apatrizilor,

regretele falselor victime,

gesturile sticloase ale psihopaților

care își închid ochii noaptea dintr-un simplu reflex

Nu, strigă eugen ionesco dintr-o biată paragină,

în care negația nu are valoare

Da, strigă raskolnikov cu țepii săi violeți,

de om care a mers până la capăt

în moarte și în viață

Ai curaj să pătrunzi toate astea,

ai curaj să vezi dincolo de geamuri,

de cărțile, de străzile împănate cu steluțe de plastic

peste care cad grei, enormi,

adevărați,

viitorii fulgi de zăpadă

Nu știm, strigă toate femeile ofilite,

care-și mută pantofii lor roșii

la colț de stradă

în loc să-și împodobească cu vârful lor tăios,

cerceii, dormitoarele, viața.

Pentru tine

Am început să mă îngraș

rochiile mele roșii nu mă mai încap

și asta,

vezi tu,

e din cauza ta

ar trebui să te îndepărtez

pentru că, așa e, la marele ospăț

tot singuri vom fi

nu-mi servește la nimic o vorbă dulce,

până la urmă

o minciună în plus, știu

acea singurătate neprihănită,

imposibil de atins,

nu e pentru noi.

Nu te-am iubit

Ți-am întors spatele și nu te-am iubit

am fugit iar și iar în alte comedii

scriu mereu despre alții,

(știi pe cineva căruia îi e frică?

aprinde-i lumânarea

la căpătâiul lui va arde o altă lume)

dar să revenim la paharul de vin

ți-am întors spatele și nu te-am iubit

deși ai vrut să dormi pe oasele mele

deși ai fi vrut să scrii o prefață

deși… ai strigat odată la mine

să mă urc într-un pat

și să nu înțeleg

dar e bine și așa

tu, plecat în călătoria spre orfelinatul din colț.

eu, ascultând sunetul deznădejdii.

O ironie a sorții

O ironie a sorții sau un fel de șarpe

care ne construiește viața în fiecare zi

în lungi spirale nevrotice

respirații

ne face patul

ochii tăi verzi pe care nu am cum să-i definesc

îți explic că nu ar trebui să te gândești la morții de dinainte de tine

ne trebuie sare și piper pentru a semăna cu oamenii căsătoriți

mi-ai cumpărat sare, acum piper,

zic da

ca să fim echilibrați, ca să putem tăcea

fără să ne potopească vorbele respinse.

Poem marin

În toate zilele astea

în care plouă abundent

și piersicile miros a sare

în zădărnicia acestor mângâieri

ghicesc niște gesturi hieratice

azi și mâine

azi și ieri

la o adică, mai departe nu mai știm

nici să citim, nici să vedem

la un moment dat, ni se vor încețoșa ochii

o să ne usture ca de la nisip.

Tocmai aseară discutam despre dragoste

Tocmai aseară discutam despre dragoste

Ți-am mărturisit timid că nu am înțeles nimic

Ceilalți au râs și am tras cu toții bilete la loto necâștigătoare

Și aș fi vrut să vorbesc despre viața mea, câte întrebări

O rugăciune întinsă în mod ciudat până la stele, doar ea

Vreo doi pași pe întuneric

Și aș fi vrut să mai spun, dar ceilalți râdeau și am râs și eu

Și am plecat tot așa

Iubirea mea devenise mai mică decât pământul

Fidelitatea mea ceva caraghios

Unghiile înfipte în gât într-un moment oportun

m-ar fi salvat într-un mod

Mult mai blând.

Imaginea reprezentativă: Pictură de Elisabeta Veress