Interviuri cu Ecouri – Profesorul Ioan Onacă: ”Regimurile totalitare ușurează munca dascălilor!”

La 82 de ani, vârstă pe care nu o arată nici pe departe, profesorul Ioan Onacă, care a predat fizica vreme de patru decenii la Liceul Mihai Viteazul, din Turda, azi Colegiu Național, școală la care a deținut și funcția de director, mai bine de 20 de ani, spune că, dacă ar fi să aleagă iarăși, ar opta tot pentru o carieră didactică.

Discuția cu unul dintre cei mai titrați dascăli ai Turzii s-a axat pe comparația dintre starea învățământului românesc înainte de Revoluție și după 1990. La un pahar de vin fiert, profesorul Ioan Onacă s-a lansat, în vorbire liberă, într-o veritabilă analiză a stării sistemului educațional din România, cu exemplificări concrete din învățământul turdean, în speță cel practicat înainte și după schimbarea de regim politic din decembrie 1989.

 Rep: Domnule profesor, cum ați ajuns să predați la Turda?

 Ioan Onacă: Mi-am început cariera de dascăl în 1961, la Liceul Mihai Viteazul din Turda și de acolo m-am și pensionat, după circa 40 de ani de apostolat didactic.

Am absolvit Liceul de Chimie la Turda, dar în clasa a V-a am făcut cunoștință cu mingea de fotbal. După liceu am devenit student la Cluj, unde, pe atunci jucam și fotbal, la juniorii Universității clujene. Peregrinările mele fotbalistice m-au purtat la Bistrița, unde am și predat o perioadă, pentru că practicanții sportului de performanță aveau statut de amatori în regimul comunist din România. Transferul de la o echipă de fotbal la alta era condiționat de un loc de muncă în același oraș. Așa se face că Arieșul Turda, proaspătă divizionară B în 1961 a reușit să mă transfere doar după ce inspectoratul școlar mi-a asigurat un loc de muncă la Turda. Astfel am început să joc fotbal la Arieșul și să predau fizica la Liceul teoretic Mihai Viteazul din Turda.

Era vreo diferență între statutul de dascăl de țară și cel de profesor ”la oraș”?

Calitatea profesională a dascălilor nu depindea prea mult de locul unde îți desfășurau activitatea. Însă, cu ocazia inspecțiilor pe care le făceam la școlile de la sate, am constatat că acolo se făcea învățământ în condiții vitrege: frig și alte lipsuri. În schimb, școlile din Turda au beneficiat, și atunci, și acum,  de o dotare bună și de condiții ce permit desfășurarea, în condiții optime, a procesului educativ. La Turda s-a făcut și se face școală serioasă.

Ce exigențe a presupus, pentru dumneavoastră,  exercitarea funcției de director al Liceului Mihai Viteazul, cel mai vestit exponent al învățământului mediu, din Turda? 

Mă confruntam, adesea, cu situațiile tensionate ce apăreau între profesori și elevi. La Liceul Mihai Viteazul învățau elevi cu o puternică personalitate. Acolo dădea examen de admitere ”spuma, crema sau elita” alcătuită din cei mai buni elevi, ce proveneau, în mare măsură, de la școlile generale din Turda, Câmpia Turzii  sau Luduș. Aici trebuie să remarc un efect benefic al dictaturii: în timpul regimurilor totalitare munca profesorilor este ușurată. Disciplina într-o școală se poate menține foarte ușor.

(N.r: În 1975, când mi-am început cariera de licean la LMV, printre sancțiunile disciplinare aplicate elevilor recalcitranți se număra obligativitatea inculpatului de a se tunde la zero – măsură dispusă numai în cazul băieților și eliminarea de la cursuri, pentru perioade cuprinse între 3 și 5 zile. Elevul eliminat nu scăpa de școală. În cele 3-5 zile petrecea câte șase ore la biblioteca liceului. După expirarea ”suspendării” elevii sancționați cu eliminare răspundeau la lecțiile de la toate materiile, predate la clasa din care făceau parte în perioada în care au lipsit obligat de la cursuri. Măsura scăderii drastice a notei la purtare se aplica la LMV numai în cazul unor abateri  de o gravitate extremă, deoarece mulți elevi voiau să urmeze, după absolvire, școli superioare unde media notelor la purtare din cei patru ani de liceu reprezenta un criteriu eliminatoriu la examenul de admitere. De exemplu, în anii 1975-1980, pentru fumat, unui elev i se scădea nota la purtare la 8 sau la 9, dacă abaterea o săvârșea un lemevist, sau la 4, dacă aceeași abatere o comitea un elev de la Chimie1).

Cum apreciați sancțiunile disciplinare aplicate elevilor în vremea regimului comunist?

Am constatat, în cariera mea de dascăl, ce s-a întins niște ani buni și după Revoluție, că, așa cum remarcam în răspunsul la o întrebare precedentă, în timpul regimurilor totalitare munca profesorilor este ușurată, tocmai prin aplicarea unor măsuri disciplinare ce azi ar părea dure. Dar s-a dovedit că erau necesare, în raport cu situația de azi, când jumătate dintre profesorii tineri renunță la cariera didactică. De ce? Las statistica să vă ofere un răspuns: Îndeletnicirea de dascăl se situează între primele zece profesii generatoare de stres.

Ce cauze afectează calitatea actului educațional, mereu mai criticată în zilele noastre? 

Din ceea  ce am constatat de-a lungul carierei mele, consider că hop-ul cel mai mare, ce

împiedică îmbunătățirea calității sistemului educațional din România îl reprezintă programa prea încărcată. Aș mai adăuga aici finanțarea necorespunzătoare a procesului de învățământ. Nicidecum nu s-a atins alocarea a șase procente din produsul intern brut pentru educație deși politicienii au vânturat mereu această promisiune cu ocazia mai multor runde ale alegerilor parlamentare, desfășurate din 1990 încoace. Numirea, la Educație, a unor miniștri contraperformanți, a atârnat de asemenea greu în balanța cauzelor care au provocat scăderea calității actului de învățământ. Dintre zecile de șefi care s-au perindat la conducerea Educației, apreciez că Învățământul a avut un singur ministru ”valabil”: Pe Mircea Miclea, psiholog, care a predat și la Școala Ioan Opriș, din Turda. (N.r: Născut în 8 noiembrie 1963, în satul Săliștea, din comuna cu același nume, din județul Alba, profesorul Mircea Miclea a deținut funcția de ministru al Educației și Cercetării în Guvernul Tăriceanu, din 29 decembrie 2004 , până în 10 noiembrie 2005. Deoarece nu a primit suma solicitată pentru ministerul pe care îl conducea, Mircea Miclea a demisionat).

Potrivit unei opinii cvasiunanime, împărtășită atât de dascăli cât și de foști elevi, experimentele făcute în domeniul educației au bulversat învățământul și, departe de a contribui la îmbunătățirea calității procesului educațional, au produs mult rău. De exemplu, împărțirea ciclului liceal de patru ani, în două trepte, a determinat deturnarea multor cariere. Mulți elevi s-au pomenit în situația de a nu putea să opteze pentru profesia pentru care simțeau chemare, din cauza introducerii, de pe azi pe mâine, a examenului de admitere în treapta a doua de liceu, măsură urmată, la un an distanță, de transformarea liceelor teoretice în licee industriale! În acei ani de început a experimentului pomenit (1975-1976) conduceați Liceul Teoretic Mihai Viteazul din Turda. Cum s-a resimțit acolo ”seismul” provocat de măsurile dispuse de Ministerul Învățământului, în lumina ”prețioaselor indicații de partid și de stat”?

În urma măsurii de transformare a liceelor teoretice în licee industriale, ne-am pomenit la LMV, unde ăn anii 1975-1976 funcționa doar secția reală, cu vreo 300 de elevi care trebuiau pregătiți în meseria de lăcătuș, respectiv cu alți vreo 200 ce urmau să devină electricieni la absolvirea liceului!

Dar ce te faci cu elevii care optaseră pentru continuarea studiilor la un liceu teoretic, pentru ca după aceea să urmeze o facultate de drept sau una de medicină, bună oară? Cum să dea examen de admitere la acest gen de facultăți, dacă diplomele de bacalaureat certificau pregătirea lor în meserii precum cea de lăcătuș sau de electrician? Rațiunea transformării liceelor teoretice în licee industriale mi-a deslușit-o un sociolog, Pavel Apostol, cu ocazia vizitei unei delegații de la Comitetul Central al PCR. L-am invitat pe Apostol în biroul meu. Acolo, oaspetele mi-a cerut să îi spun ce nu îmi convine. ”Nu vă fie frică să îmi spuneți. Noi vrem să îmbunătățim situația” m-a asigurat Pavel Apostol. I-am explicat omului stăpânirii ce și cum și așa am aflat ce rațiuni au determinat transformarea liceelor teoretice în licee industriale. Explicația transformării rezida în rolul conducător al clasei muncitoare în societatea românească! O diplomă de bacalaureat ce atestă calificarea într-o meserie se constituia într-un argument forte ce demonstra originea sănătoasă a viitorilor medici sau juriști. ”Așa putem afirma că viitorii doctori sau juriști au fost la bază muncitori, adică provin din clasa proletară” i-a explicat Pavel Apostol directorului Ioan Onacă, de la Liceul Mihai Viteazul, din Turda, rostul transformării școlii în liceu industrial!

 Despre învățământul profesional tehnic ce părere aveți? Se află acesta în impas?

Dacă da, ce soluții ați recomanda pentru ca școlile profesionale să pregătească meseriași destoinici, așa cum o făceau cu câteva zeci de ani în urmă?

În perioada la care faceți referire, deviza învățământului era ”Trebuie să pregătim forța de muncă aptă să contribuie la construirea societății socialiste multilateral dezvoltate”. În orice țară, învățământul ar trebui să se situeze în prim-panul preocupărilor clasei conducătoare. În realitate, școala se dezvoltă mai încet decât societatea. Învățământul se adaptează mai lent la nevoile societății. Potrivit acestei reguli, ar trebui ca școlile profesionale să pregătească elevi în meserii care nu au căutare pe piața muncii, în momentul instruirii școlare a viitorilor muncitori. Altfel, lucrurile iau o întorsătură nedorită. De exemplu, în 1996, La Colegiul Tehnic ”Victor Ungurean” din Câmpia Turzii funcționau 12 clase de școală profesională unde se pregăteau meseriași pentru Industria Sârmei. Dar combinatul metalurgic din Câmpia Turzii își restrângea activitatea într-un ritm alert. La o consfătuire, cineva din conducerea de atunci a colegiului milita pentru desființarea școlilor profesionale: ”Le dăm uniforme, încălțăminte și bani. Îi plătim ca să devină șomeri!”

Școlile profesionale s-au desființat pentru că elevii acestora nu mai aveau unde să facă practică, nu pentru că așa a vrut ministrul de atunci al Educației, mi se pare Ecaterina Andronescu. Cred că învățământul dual poate reprezenta soluția relansării școlilor profesionale.

 Se apreciază, mereu mai pregnant, că în vremea orânduirii comuniste se practica un proces educațional de o calitate net superioară celei de azi. Ce atu-uri aveați atunci?

Noi am făcut parte dintr-o ”generație a datoriei”. La LMV cursurile la clasele învățământului de zi începeau la ora 8 dimineața. Elevii de la seral plecau de la liceu la ora 21. Asta se întâmpla de lunea până sâmbăta. Eu, ca și director, soseam la școală dimineața la ora 7. Inspectam fiecare clasă. Verificam sistemul de iluminat, cel de încălzire și altele de care depindea asigurarea desfășurării, în bune condiții, a procesului de învățământ. Pentru un profesor, esențial este să îl facă pe elev să gândească. Pentru studiul aplicat al disciplinelor de învățământ, pentru îmbinarea teoriei cu experiența practică, este nevoie de timp. Înainte de 1990, la LMV toată lumea avea și ore de laborator, unde se aplicau cunoștințele teoretice. Existau pe atunci trei laboratoare de fizică, laboratoare de chimie, cabinete de matematici, de limbi străine, de științe sociale. Se profesa un învățământ aplicat. Apoi, dascălii se bucurau de un statut social superior celui de azi, când multor colegi mai tineri, aflați în activitate, le este jenă să spună că sunt profesori.  Am avut și noi lacunele noastre. De exemplu, după ce am aterizat la catedră direct de pe băncile facultății am realizat că suntem tobă de matematică, fizică sau alte discipline, fiecare după specialitatea în care s-a pregătit, dar nu ne învățase nimeni să predăm elevilor cunoștințele dobândite în facultăți. Cauza? Lipsea latura pedagogică a procesului nostru de pregătire pentru profesia de dascăl. Așa că, pedagogie am fost nevoiți să învățăm în timp ce ne practicam profesia.

Astăzi, învățământul superior se confruntă cu o lipsă acută a cadrelor didactice universitare. În ceea ce privește învățământul superior privat, cred că acesta constituie cauza principală a distrugerii sistemului educațional din România!