Întâmplări în autobuz

Am fost cel mai mic copil născut la Spitalul din Turda în anul 1963. Am cântărit 1,6 kg, dar apoi am mai scăzut în greutate cu vreo 200 de grame. Mama mea, de la care știu cu exactitate toate poveștile de când eram mititică, îmi spunea mereu că eram atât de urâtă încât bunica (mama mamei), când m-a văzut și-a făcut cruce și a spus: ,,Draga mamei, am făcut patru fete și am mai moșit vreo douăzeci, dar așa copil n-am văzut”. Încurajată astfel, mama, a plâns vreo săptămână, a făcut febră și s-a rugat ,,Să moară sau să se facă om”. A reușit a doua variantă.

Am stat în incubator șase săptămâni, ca să fac greutatea de 2,5 kg, însă nu am reușit. Tatăl meu nu mai avea răbdare. Își voia nevasta și copilul acasă, așa că a făcut rost, de la Alimentara, de 5 kilograme de portocale, pe care le-a dăruit  doamnelor asistente de la spital, ca să treacă în fișă greutatea cerută. Portocalele au completat greutatea lipsă și a doua zi ne-au trimis acasă de la spital, pe mama și pe mine.

Mama mi-a amintit mereu, să nu care cumva să uit, că aveam un cap atât de mic încât mi-au făcut căciulițe la comandă, dar și așa, îmi bandajau capul cu vată, ca să nu alunece căciulița. Dacă păr nu aveam, nu aveam nici gene, nici sprâncene și nici unghii. Concluzia? Eram o arătare! Mai avea săraca mama o problemă și cu numele meu: ea dorise să mă cheme Adriana, fiindcă a avut o colegă pe care o admira și care se numea la fel, însă tata, când m-a înregistrat la starea civilă mi-a pus numele Emilia-Adriana (a admirat și el vreo Emilie). Mama a suferit cumplit din această cauză, deoarece cunoștea ea o Emilia care suferea de strabism și avea și păduchi!

Acasă, totuși am avut trei admiratori: pe tata, pe sora sa, Nina (nașa mea de botez) și pe sora mamei Ana. Ei mă luau în brațe și mă legănau, însă eu eram așa un copil deosebit încât nu doream decât să stau liniștită în pătuț și să îmi admir degetele. În ceea ce privește numele meu, femeile din casă și-au unit forțele și mă chemau Adriana. Cu acest nume am rămas în familie, însă la școală toată lumea mi-a spus Emilia.

În vremea aceea, femeile primeau 114 zile de concediu după naștere și, eventual încă vreo 14 zile de la medicul pediatru. După aceea copilul mergea la creșă sau își intrau în atribuții bunicii (mai des) sau bonele (mai rar). Cum nu putea fi vorba să mă ducă la creșă, părinții mei au apelat la sora mamei, Ana, care oricum terminase 8 clase și dorea să vină în Turda, la un curs de croitorie, ceea ce însemna că urma să locuiască la noi și să aibă grijă și de mine. Așa că până la patru ani am rămas în grija mătușii Nica (așa i-am spus eu surorii mamei și așa i-a rămas numele). Când Nica s-a măritat mama m-a înscris frumos la caminul de la Fabrica de Sticlă, un fel de grădiniță cu program prelungit. Doamna directoare i-a spus mamei să mă ducă câteva zile, de probă, să mă obișnuiesc. Mama și-a luat concediu și vreme de două săptămâni mă ducea la cămin pe la ora 8 (la masa de dimineața), iar la ora 13 (după masa de prânz) mă aducea acasă. În această perioadă de ”ucenicie” am fost cel mai cuminte și mai agreabil copil de la căminul Fabricii de Sticlă.

Dar după ce și-a încheiat concediul, mama m-a trezit la ora 6 dimineața, să mergem la cămin! Din ceea ce mi-a povestit apoi mama, am înțeles că am făcut o scenă: mi-am pus mâinile în șold și am urlat, cât mă ținea gura: ,,Nu merg la cămin! Eu nu mă duc, tu, în aglomerația aia!!!”  A încercat mama să mă convingă cu vorba bună să merg la cămin, dar nu a reușit. Atunci, cum tata lipsea de acasă, deoarece plecase la școala de maiștri, mama a luat o curelușă din dulapul lui și mi-a croit câteva peste fund, până ce am pornit spre cămin. Curelușa a pus-o în poșetă și nu a mai scos-o de acolo timp de două săptămâni, până am înțeles să merg la cămin fără să mai fac figuri.

La cămin m-am acomodat perfect și chiar mi-a plăcut, însă, din când în când îi mai făceam mamei câte o nefăcută, așa, ca să nu uite că-i mamă! Mai târziu, mama mi-a povestit unele din isprăvile pe care le-am făcut în vremea în care frecventam căminul de la Sticla. De exemplu, își amintea mama că mergeam cu autobuzul și fiind eu micuță de statură, nu îmi cumpăra bilet (Făcea săraca economie, că pe ai mei nu-i dădeau banii afară din casă). Și călătoream fără bilet, deși aveam peste 4 ani, fără nicio problemă. Dar, într-o dimineață, când aveam eu ceva drăcușori, m-am ridicat pe vârfuri, în fata casieriei din autobuz și, cu cea mai pițigăiată voce posibilă am spus: ,,Tanti casierița, eu am patru ani și jumătate și mama nu îmi cumpără bilet numai când are bani!” Toți călătorii au început să râdă, însă mama, cu mine de mână, a coborât din autobuz la stația următoare. Două săptămâni m-a dus la cămin cu autobuzul, dimineața, cumpărând două bilete, iar după amiaza mă aducea pe jos de la cămin, până am înțeles că nu aveam bani decât pentru două bilete pe zi.

Altădată era ger. Ne aflam de asemenea în autobuz. Mama, grijulie, m-a prins de mână și m-a întrebat: ,,Ți-e frig?”
-Nu mi-e frig, am răspuns tare, cu glas pițigăiat, semn că ceva mă iritase.
-Ți-s reci mânuțele și am crezut că ți-e frig, a încercat mama să facă conversație.
-Dar, ce, aseară, când ți-a zis tata că ți-e rece curu, ți-a fost frig? a căzut, ca un trăznet, răspunsul meu!
Am coborât iarăși cu o stație mai devreme, că mama avea nevoie de aer.

Foto: Andrei Pandele (imagini din comunism)