În luna octombrie s-au împlinit 94 de ani de la înființarea județului Turda

În virtutea Decretului regal nr. 2465, din 7 octombrie 1925, prin care se stabilea organizarea administrativă a României Mari, comitatul Turda – Arieș (1876-1925) devenea județul Turda. Potrivit aceluiași decret, România cuprindea, cu începere din 7 octombrie 1925, un număr de 71 de județe, împărțite în plăși, comune urbane, reședințe, municipii și sate.

Județul Turda

Această unitate-administrativ-teritorială, cu reședința la Turda, se învecina cu județele Cluj, la nord, respective Alba, la sud. Județul ocupa o suprafață de 3158 de kilometri pătrați, situate de-a lungul Văii Arieșului, străjuită  de înălțimile Bihorului spre nord și de Munții Trascăului, respective Munții Metalici, spre sud. Înainte de cel de-al doilea război mondial, județul Turda avea o populație alcătuită din 199 de mii de personae, din care 22 de mii trăiau în orașul Turda, reședința județului. După trecerea Transilavniei de Nord în componența Ungariei, ca urmare a Diktatului de la Viena, impus României de Germania hiteleristă și Italia fascistă, la 30 august 1940, orașul Turda, devenit  localitate de graniță și-a sporit populația la 36 de mii de locuitori, potrivit informațiilor furnizate de primăria orașului prefecturii județului într-un raport din 1942. În cele 124 de sate ale județului Turda grupate în șapte plăși administrative, trăiau 177 de mii de locuitori. Între 1940-1944, județului Turda i s-au mai adăugat plășile Călata, Vlaha, Mociu, Sărmaș și Căpuș.

În anul 1924 au fost redenumite unele localități: Copăceni – nume vechi Copand, Săndulești – Sând, Petrești – Petrid, Deleni – Indol, Tureni – Tur, Borzești – Berchiș, Comșești – Comițig, Mărtinești – Sânmărtinul Deșert, Vâlcele – Banabic, Pruniș – Silivaș, Cheia – Mischiu, Mihai Viteazu  – Sânmihaiu, Cornești – Sinfalău, Moldovenești – Varfalău, Plăiești – Chiend, Pietroasa  – Ceagz, Călărași – Hărastăș, Stejeriș – Cârcedea, Măhăceni – Măhaci, Dumbrava – Dumbrău, Unirea – Vințu de Sus, Războieni – Cucerdea, Iacobeni – Sâniacob, Viișoara – Agârbiciu, Triteni – Tritiu, Valea Largă – Țicud, Bărboși – Săcal, Luncani – Grind, Hădăreni – Hădărău, Chețani – Cheța, Gligorești – Sânmărtinul Sărat), Gura Arieșului – Vaidasig), Oprișani – Cristiș, Podeni – Hidiș).

Județul Turda a fost desființat în anul 1950.

Date statistice despre județul Turda  

Conform Indicatorului general al industriei și comerțului din România, ediția 1946-1947,

publicat sub controlul Ministerului Industriei și Comerțului, economia județului Turda era susținută de unități industriale, agricultură și turism. Industria, concentrată în orașele Turda, Câmpia Turzii, Luduș, respectiv în localitățile rurale de pe Valea Ierii, dar și în satele Cheia, Săndulești și Petreștii de Jos, includea fabrici de sodă, acid clorhidric, asfalt, bitum, sticlărie, ciment, porțelan, țiglă și cărămidă, fabrici de mașini și turnătorii (la Turda). În reședința județului funcționau și fabrici din industria alimentară. Printre acestea se aflau o distilerie unde se producea rom și coniac și o fabrică de ciocolată. De asemenea, în Turda existau fabrici de tricotaje și produse textile. La Câmpia Turzii se producea sârmă. Industria morăritului sistematic era prezentă la Câmpia Turzii și la Luduș. În satele de pe Valea Ierii funcționau unități de producție din industria textilă, tăbăcării și fabrici de cherestea. Industria extractivă era reprezentată în județul Turda de carierele de gips, alabastru, calcar, caolin și argilă, deschise la Cheia, Săndulești și Petreștii de Jos. Industria mineritului mai cuprindea unități de exploatare a aurului, argintului și a sării.

Producția agricolă a județului Turda se întemeia pe exploatarea celor 120 de mii de hectare de teren arabil, cultivat cu grâu (40.800 ha), porumb (3160 ha), orz (6400 ha), plante alimentare (3300 ha), plante industriale (1150 ha), pomi fructiferi (2900 ha) și 800 hectare plantate cu viță de vie. Suprafața agricolă a județului Turda mai dispunea, în 1947, de 78.500 ha de pădure, 52.800 ha pășuni și de 4200 de ha fânețe cultivate.

Rețeaua de drumuri a județului Turda, în lungime totală de 681 de kilometri, cuprindea 217 km de drumuri naționale., 316 km drumuri județene și 147 km de drumuri comunale. Rețeaua căilor ferate ce străbătea județul Turda avea o lungime totală de 199 de kilometri, din care linia de cale ferată îngustă avea o lungime de 84 de kilometri.

Baza turistică a județului dispunea de două stațiuni, una balneară la Turda (ape cloruro-sodice concentrate) și una climaterică la Câmpeni. Pe Muntele Mare, la Balomireasa, Avram Iancu, Biharia și Călineasa se practica alpinismul.

Organizarea teritorial-administrativă în România Mare

La 11/24 decembrie 1918 a fost emis Decretul de organizare a provinciei Transilvania, prin care se proceda la o împărţire a teritoriului în 23 de judeţe: Făgăraş, Sibiu, Hunedoara, Alba, Turda-Arieş, Bistriţa-Năsăud, Târnava-Mare, Târnava-Mică, Mureş-Turda, Cojocna, Solnoc-Dăbâca, Ciuc, Braşov, Trei-Scaune, Sălaj, Sătmar, Bihor, Arad, Maramureş, Bichiş, Cenat, Timiş-Torontal, Odorhei. Acestea erau conduse de prefecţi numiţi.

Prin organizarea stabilită în anul 1925, s-a adoptat denumirea  de ”județ” ce a înlocuit celelalte denumiri ale unităților teritorial-administrative: cea de ”ținut” în Basarabia, de ”district” în Bucovina și de ”comitat” în Transilvania. Astfel, în 1925, comitatul Turda-Arieș s-a transformat în județul Turda.

După analizarea mai multor propuneri formulate de Comisia pentru Studiul unei Noi Arondări a Județelor, condusă de geograful Simion Mehedinți, s-a decis păstrarea a 71 din cele 76 de unități administrative-teritoriale ale României Mari.

Modificări ale limitelor județelor au survenit însă și după anul 1925. În 1929 s-a revenit la linia Prutului ca limită între județele basarabene Hotin, Bălți, Lăpușna și Cahul și cele din Moldova, adică Dorohoi, Botoșani, Iași și Fălciu. Cu același prilej, comunele transilvănene atribuite în 1925 județelor Bacău și Neamț au revenit județelor Mureș, Ciuc și Trei Scaune. În 1929, pentru prima dată după Marea Unire s-au înființat structuri administrative regionale în România. Denumite Directorate Ministeriale Locale, în număr de șapte (București, Craiova, Timișoara, Cluj, Iași, Cernăuți și Chișinău), acele structuri administrative s-au desfiiințat în 1931.

Redus la 322 în anul 1929, numărul plășilor, unități administrative-teritoriale din compunerea județelor, s-a majorat la 429, până în anul 1938, când, după instaurarea dictaturii regelui Crol al II-lea, a avut loc o altă reorganizare administrativ-teritorială a României.

Prin legea administrativă din 14 august 1938 s-au înființat zece ținuturi: Bucegi (cu reședința la București), Dunărea de Jos (Galați), Marea (Constanța), Mureș (Alba Iulia), Nistru (Chișinău), Olt (Craiova), Prut (Iași), Someș (Cluj), Suceava (Cernăuți) și Timiș (Timișoara). Județele și-au pierdut astfel personalitatea juridică și au rolul lor s-a rezumat la cel de circumscripții administrative de control.

Județul Cluj-Turda, consecință a Diktatului de la Viena

În septembrie 1940, în contextul pierderilor teritoriale suferite de România, s-a revenit la

organizarea pe  județe, anterioară reformei din august 1938.

Porțiunile din județele Cluj și Mureș, rămase României, au fost incluse în județul Turda. Astfel, s-a format județul Cluj-Turda. La fel, teritoriile din județele Odorhei și Trei Scaune, neatribuite Ungariei prin Diktatul de la Viena, s-au alipit județelor Târnava Mare și Brașov. Deși România a pierdut și orașul Oradea, județul Bihor  a rămas, dar reședința acestuia s-a mutat la Beiuș. Ca urmare a cedării Cadrilaterului, atribuit Bulgariei, în Dobrogea, orașul Ostrov și comunele limitrofe, care între 1925 și 1940 au aparținut județului Durostor, au fost incluse în județul Constanța.

”Barbă roșie” – darnic cu România

După declanșarea Operațiunii „Barbarossa” (22 iunie 1941) prin atacul asupra URSS, s-au recuperat Bucovina, Ținutul Herța și Basarabia. În august 1941, Transnistria (regiunea dintre Nistru și Bug) a fost plasată sub administrație românească, fără ca acest teritoriu să fie însă anexat României. Datorită condițiilor impuse de starea de război, teritoriile eliberate au devenit guvernăminte: Guvernământul Bucovinei, cu reședința la Cernăuți, cuprindea județele Câmpulung, Cernăuți, Dorohoi, Hotin, Rădăuți, Storojineț și Suceava; Guvernământul Basarabiei, cu reședința la Chișinău, includea județele Bălți, Cahul, Cetatea Albă, Ismail, Lăpușna, Orhei, Soroca, Tighina, și Chilia (înființat în 1941), iar Guvernământul Transnistriei (cu reședința la Tiraspol până în octombrie 1941, apoi la Odessa) era alcătuit din județele Ananiev, Balta, Berezovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Moghilău, Râbnița, Oceacov, Odessa, Ovidiopol, Tiraspol și Tulcin (toate înființate în 1941)

Inspectoratele administrative

În ianuarie 1942 s-a creat o altă unitate territorial-administrativă, respectiv ”inspectoratul general administrativ”. Cele 11 inspectorate existente în 1942-1944 își aveau reședințele în București, Alba Iulia, Bacău, Brașov, Constanța, Craiova, Galați, Iași, Pitești, Sibiu și Timișoara. Guvernământul Basarabiei a fost organizat, de asemenea, în patru inspectorate: Bălți, Chișinău, Ismail și Tighina, iar în Guvernământul Bucovinei funcționa un singur inspectorat: Cernăuți.

În anul 1944, din cauza înaintării armatelor sovietice pe frontul românesc, s-au desființat guvernămintele Transnistriei și cel al Bucovinei. Guvernământul Basarabiei a fost pierdut de România după 23 august 1944. Spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în martie 1945, Transilvania de Nord a revenit, din punct de vedere administrativ, României. Limitele județelor din Transilvania s-au restabilit conform situației existente în august 1940, fără a se ține cont de schimbările operate  de administrația maghiară între anii 1940-1944.

Vâlcea, primul județ din România, atestat documentar

Printr-un hrisov datat în 1392, voievodul Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti, numea Ţinutul Vâlcii judeţ. Astfel, judeţul Vâlcea este primul judeţ atestat documentar de pe teritoriul actual al României.

În perioada medievală, administraţia era structurată în ţinuturi în Moldova, judeţe în Ţara Românească şi districte, scaune şi comitate in Transilvania. La conducerea acestora se aflau dregători domneşti care aveau atribuţii importante în domeniul administrativ, judecătoresc şi militar. Aceştia vegheau la păstrarea liniştii în ţară, strângerea impozitelor, aplicarea corectă a dreptăţii, mobilizarea în caz de pericol extern etc.

În Ţara Românească, din feudalism până la 1864, judeţele erau conduse de un jude apoi de un căpitan de judeţ sau ispravnic.

În Moldova, ţinuturile erau conduse de pârcalabi, deveniţi apoi ispravnici. Pârcălabii aveau atribuții militare, judecătoreşti şi administrative. În perioada domniei lui Ştefan cel Mare (1457 – 1504), Moldova era împărţită teritorial-adminstrativ în 23 de ţinuturi: Iaşi, Cotnari, Roman, Vasluiu, Tutuva, Tecuciu, Putna, Covorlui, Fălciu, Lăpuşna, Orheiu, Soroca, Hotin, Dorohoiu, Hârlău, Cernăuţi, Suceava, Neamţ, Bacău, Bugeac, Chilia, Ismail.

Transilvania a cunoscut o organizare instituţională de tip occidental, reprezentată la nivel local de comitate şi scaune săseşti şi secuieşti. În comitate existau adunări ale stărilor privilegiate, adunări ale nobilimii, iar la nivelul voievodatului se adunau congregaţii generale ale nobilimii. Acestea discutau şi rezolvau în principal probleme judiciare. Saşii din Transilvania, care erau grupaţi mai ales în districtul Braşovului şi al Bistriţei, şi-au constituit o formă de organizare politică şi administrativă proprie, numită Universitatea Saşilor (1486).

În secolul XIX, localitățile din România cu peste 6 mii de locuitori aveau, obligatoriu, spital

Prin Legea rurală din 11 iunie 1862 se reglementa diferenţiat administraţia urbană de cea rurală, prin crearea comunelor urbane şi a comunelor rurale. Se înfiinţa, pentru prima data, comuna rurală, condusă de primar şi dotată cu personalitate juridică proprie. Primarii comunelor rurale erau aprobaţi de prefect iar cei ai comunelor urbane erau numiţi de domn.

Prin Legea nr. 394, promulgată de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 31 martie 1864, se reglementa distinct administraţia urbană faţă de cea rurală. Totodată, comuna rurală căpăta personalitate juridică. Fiecare comună avea o casă a comunei, numită Primărie, iar cele urbane aveau un corp de pompieri şi, în caz că aveau peste 6 mii de locuitori, aveau şi un spital.

Răsar consiliile județene sub soarele administrativ

Prin Legea pentru consiliile judeţene nr. 396 din 2/14 aprilie 1864 s-a prevăzut în fiecare judeţ existenţa unui consiliu care se aduna şi reprezenta interesele locale, colective şi economice ale judeţului. Judeţul avea ca subdiviziune plasa (ocolul), ce grupa mai multe comune urbane ori rurale după criterii geografice şi economice. Alegerea consiliului judeţean se făcea pe ocoale. Consiliul judeţean alegea, dintre membrii săi, un comitet permanent, compus din trei membri, prezidat de prefectul judeţului, care era comisarul guvernului pe lângă consiliu.

Ulterior, prin Legea din 31 mai 1904, printre alte modificări şi completări, s-a introdus un alineat nou (alin. 2) la art. 1, care prevedea că judeţul este persoană juridică. Consiliul judeţean se compunea din câte doi membri trimişi de fiecare plasă. Aceştia erau aleşi de colegiul electoral din fiecare plasă.

Potrivit Legii administrative din 27 martie 1936 şi a Regulamentului de aplicare a acestui act normativ, din 18 februarie 1937, teritoriul ţării era împărţit în judeţe şi comune, investite cu personalitate juridică, având un patrimoniu şi organe administrative proprii de conducere. Astfel, plasa era definită ca o circumscripţie administrativă a judeţului, fiind necesară pentru controlul activităţii autorităţilor locale. Comunele urbane erau de două feluri: oraşe reşedinţă şi oraşe nereşedinţă de judeţ. Comunele erau administrate de un consiliu comunal, ca organ deliberativ, şi de primar şi ajutorul de primar, ca organ executiv. Consiliul comunal era compus din membri aleşi şi membri de drept. Numărul membrilor aleşi era de 10 în comunele rurale, 18 în oraşele nereşedinţă, 28 în oraşele reşedinţă şi 36 în municipii. Membrii de drept completau, prin specialitatea lor, competenţa consilierilor aleşi.

Administraţia judeţului era încredinţată consiliului judeţean, ca organ deliberativ al delegaţiei judeţene, şi prefectului. La rândul său, consiliul judeţean cuprindea membri aleşi şi membri de drept, numărul primilor fiind stabilit în raport cu populaţia judeţului. Membrii consiliului judeţean se constituiau în cinci comisii care îşi alegeau câte un raportor, aceşti cinci raportori formând delegaţia permanentă a judeţului. Prefectul era reprezentantul guvernului în judeţ şi capul administraţiei judeţene. Printre altele, prefectul avea obligaţia de a convoca consiliul de prefectură, alcătuit din toţi şefii serviciilor locale) transformat într-un adevărat organ administrativ, cu activitate continuă.

Apariția municipiilor, rod al înfăptuirii României Mari

Constituţia din 1923 prevedea că din punct de vedere administrativ-teritorial România se împărţea în judeţe iar judeţele era formate, la rândul lor, din comune. Numărul, întinderea şi subdiviziunea lor teritorială erau stabilite prin Decretul din 7 octombrie 1925, prin care funcţiile organelor administrative se păstrau neschimbate. Numărul judeţelor creştea însă la 66.

În baza Decretului Regal nr. 2465 din 25 septembrie 1925, erau declarate municipii 17 comune urbane: Arad, Braşov, Brăila, Bucureşti, Cernăuţi, Cetatea-Albă, Chişinău, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Ploieşti, Sibiu, Târgu-Mureş şi Timişoara.

Totodată, Legea din martie 1936 a modificat prevederile Legii din 5 august 1929 pentru administrarea municipiului Bucureşti. Ca urmare, Capitala a avut 4 sectoare (de Galben, de Negru, de Albastru şi de Verde) şi comunele suburbane, printre care Băneasa, Fundeni, Colentina, Griviţa, Lupeasca.

Ținuturile, administrate de un rezident regal

Principala noutate introdusă de Constituția din 28 februarie 1938 a reprezentat-o  înfiinţarea ţinuturilor, unităţi administrative cu atribuţii economice, culturale şi sociale. Administraţia acestora a fost încredinţată rezidentului regal, numit pe şase ani prin decret regal, şi consiliului ţinutului. Rezidentul regal era reprezentantul guvernului, fiind ajutat de un organ electiv, consiliul ţinutului. Acesta era compus din membri aleşi de consiliile comunale din ţinut şi de Camerele de Agricultură, Comerţ, Industrie şi Muncă.

Un ținut reunea aproximativ zece județe, regruparea făcându-se în așa fel încât acestea ”să constituie o entitate geografică şi economică bine definită”. S-au alcătuit astfel următoarele zece ținuturi: Olt (cu reședința la Craiova), format din județele Dolj, Gorj, Mehedinți, Olt, Romanați și Vâlcea; Argeș (cu reședința la București), format din județele Argeș, Brașov, Buzău, Dâmbovița, Ilfov, Muscel, Prahova, Teleorman, Trei-Scaune și Vlașca; Ținutul Mării (reședința la Constanța) – Caliacra, Constanța, Durostor, Ialomița; Ținutul Dunărea (reședința la Galați) – Brăila, Cahul, Covurlui, Fălciu, Ismail, Putna, Râmnicu-Sărat, Tecuci, Tulcea, Tutova; Ținutul Nistru (reședinţa la Chișinău) – Cetatea Albă, Lăpușna, Orhei, Tighina; Ținutul Prut (reședința la Iași) – Bacău, Bălți, Botoșani, Fălticeni, Iași, Roman, Soroca, Vaslui; Ținutul Suceava (reședința la Cernăuți) – Câmpulung, Cernăuți, Dorohoi, Hotin, Rădăuți, Storojineț, Suceava; Ținutul Alba-Iulia (reședința la Alba-Iulia) – Alba, Ciuc, Făgăraș, Mureș, Odorhei, Sibiu, Târnava-Mare, Târnava-Mică, Turda; Ținutul Crișuri (reședința la Cluj) – Bihor, Cluj, Maramureș, Năsăud, Sălaj, Satu-Mare, Someș; Ținutul Timiș (reședința la Timișoara) – Arad, Caraș, Hunedoara, Severin, Timiș-Torontal.

Organizarea administrativă în perioada comunistă (1945-1981)

Constituția Republicii Populare Române din 1948 a menținut împărțirea în comune, plăși și județe. Organele locale ale puterii de stat erau consiliile populare locale, alese pe patru ani. Rostul lor era de a îndruma activitatea economică, socială şi culturală locală.

Dar prin Legea nr. 5 pentru împărţirea administrativ-teritorială a Republicii Populare Române, votată de Marea Adunare Națională la 6 septembrie 1950, teritoriul ţării era împărţit în regiuni, oraşe, raioane şi comune.
Regiunile se compuneau din raioane şi oraşe de subordonare regională. Oraşul de reşedinţă al sfatului popular de regiune era centrul regional. Potrivit clasificării de la acea vreme, existau trei categorii de orașe: de subordonare republicană, de subordonare regională şi de subordonare raională.

Raionul era o unitate teritorială ”operativă din punct de vedere economic, politic şi administrativ” alcătuită din oraşe de subordonare raională şi comune, subordonată direct regiunii. Comuna era alcătuită din unul sau mai multe sate apropiate și se  subordona direct raionului. Capitala, Bucureşti, era împărţită în raioane de oraş şi subordonată direct organelor centrale ale statului. Printre raioanele sale se numărau 1 Mai, 23 August, Nicolae Bălcescu, Lenin și Griviţa Roşie.

Prin legea nr. 5, în locul celor 58 de judeţe, 424 de plăşi şi 6 mii de comune, s-au creat 28 de regiuni, 177 raioane şi 4052 comune, precum şi opt oraşe de subordonare republicană. Ulterior, prin decretul nr. 12 din 1956, numărul regiunilor s-a redus la 16.
Organele locale ale puterii de stat, sfaturile populare, erau alcătuite din deputaţi aleşi pentru o perioadă de doi ani, care puteau lua hotărâri şi elabora dispoziţii.

Plenara C.C. a PCR din 5-6 octombrie 1967 a propus noi principii pentru reorganizarea administrativ-teritorială a ţării, modificările fiind adoptate la Conferinţa Naţională a PCR din 6-8 decembrie 1967. Cu această ocazie s-a revenit la denumirea tradiţională de judeţe şi s-au desfiinţat regiunea şi raionul. Astfel, unităţile administrative au devenit judeţul, oraşul şi comuna, municipiul Bucureşti a fost organizat pe sectoare, iar oraşele importante ”cu o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării” au devenit municipii. Sfaturile populare au fost înlocuite de consiliile populare, care aveau rolul de a conduce şi îndruma activitatea organelor locale de specialitate ale administraţiei de stat.

Ca urmare a reorganizării administrativ – teritoriale din 1968, România cuprindea 2706 comune, 189 orașe, 47 municipii, 39 județe şi municipiul București, cu opt sectoare. Modificări ale organizării administrative s-au mai operat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 281 din 27 iulie 1979. Cu acea ocazie, numărul sectoarelor Capitalei s-a redus de la opt la șase.
La 23 ianuarie 1981, prin reorganizarea județelor Ilfov și Ialomița s-au creat  județele Giurgiu şi Călărași, prin reîmpărțirea celor două și înființarea Sectorului Agricol Ilfov. De atunci, împărțirea administrativ-teritorială a României are drept rezultat existența a  42 de județe, a Sectorului Agricol Ilfov și a capitalei țării, București.

Deși un deziderat al Revoluției din Decembrie 1989 viza reînființarea județelor abuziv desființate, nu s-a operat niico modificare în acest sens. Din acest punct de vedere lucrurile au rămas așa cum s-au stabilit în perioada regimului comunist, iar salutul adresat de Ion Iliescu turdenilor ”Bună ziua cetățeni ai județului Turda!” din balconul Băncii Comerciale Române din oraș, cu prilejul vizitei electorale din primăvara anului 1990 nu a dobândit niciodată acoperire în fapte.

Bibliografie:

• Sevastos, N.D. Cocea, S. Cândea, ing. Emil Pion, Marius Rodescu, Al. Marcovici – Indicatorul general al industriei și comerțului din România (1946-1947)
• Victor Șaicariu, prof. D. St. Constantinescu – Atlas istoric și geografic al neamului românesc. București-1920
• Agenția Națională de Presă AGERPRES
• Wikipedia