28 noiembrie 1599, zi memorabilă pentru neamul românesc.

În acea zi, la Șelimbăr, o așezare situată la doar cinci km de Sibiu, s-a desfășurat una dintre cele mai glorioase bătălii din istoria României, în care oastea lui Mihai Viteazul a zdrobit armata principelui – cardinal al Ardealului, Andrei Báthory. În doar câteva cuvinte, Nicolae  Bălcescu, în a sa monumentală lucrare „Românii supt Mihai – Voievod Viteazul” explică importanța acestei bătălii: „Astfel fu bătălia de la Sibiu, una dintre cele mai vestite în analele gloriei române. Ea fu mult mai mare prin rezultatele ei, căci ne făcu îndată stăpâni ai Ardealului.

Bătălia, începută la „zece ceasuri de dimineață … prin o furioasă tunărire din ambele părți” avea că se încheie cinci ore mai târziu: „Era acum trei ceasuri după-amiază. Andrei (Báthory), care de la 7 ceasuri dimineața stătuse în acel loc, văzând acum, după o bătaie de 5 ceasuri, armia sa în risipă, fără nădejde a mai îndrepta bătaia, gândi la sine spre a se mântui prin fugă, după povața unora; și, înainte de scăpătatul soarelui, el își părăsi postul și armata, luând fuga.”

Cronicari contemporani cu evenimentul au descris fastul intrării victorioase a lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, Capitala Transilvaniei, și primirea de care s-a bucurat, atât din partea oamenilor de rând, cât și din partea oficialităților. Unul dintre ei, ungurul István Szamosközy, în a cronica sa „Istoria Transilvaniei”, înfățișează cu amănunte tabloul alaiului domnesc la intrarea în Alba Iulia. În ciuda urii profunde pe care o nutrea față de Mihai Viteazul, în primul rând pentru că era valah, apoi deoarece răpise ungurilor Ardealul, recunoaște din calitățile Domnului muntean, însă prezintă fastul intrării lui Mihai Viteazul în Alba Iulia ca o ceremonie funebră pentru pierderea Transilvaniei, sentiment împărtășit de întreaga nobilime maghiară: „Pășea plin de demnitate, mândru și îmbrăcat prea împodobit chiar și pentru jocuri de sărbătoare sau pentru nuntă, ca și cum cu această pompă ar fi dat ultima cinstire Transilvaniei înmormântate.”

Cea mai frumoasă descriere a momentului de glorie deplină a lui Mihai Viteazul ne-a lăsat-o Nicolae Bălcescu, și este prezentată în cele ce urmează:

„Într-aceea, Mihai-Vodă, ridicându-și tabăra de la Sibiu,înaintă cu încetul spre Alba-Iulia. Prin toate orașele pe unde trecu în cale, locuitorii alerga înainte-i cu daruri, slobozind puști în semn de veselie și primindu-l cu mare dragoste și entuziasm. Apropiindu-se de Alba, locuitorii orașului și ai județului îl întâmpinară cale de o leugă înainte cu multă cinste și daruri. În capul lor era episcopul catolic Dimitrie Naprasdi, încunjurat de tot clerul său. El felicită în numele poporului pe domn de sosirea sa, urându-i tot felul de fericiri, o domnie vecinică asupra țării Ardealului, ce el dobândise cu sabia, o viață îndelungată și izbânzi multe, care să se adaoge unile peste  altele.

În aceeași zi, luni 1 noiembrie, Mihai – Vodă intră, cu mare pompă, în capitala Ardealului. Dorința ce adesea avea d-a face întipărire popoarelor printr-o strălucită priveliște, adăogându-se la vesela îmbătare a unei izbânzi de atâta vreme dorită, făcu pe Mihai de puse în această intrare triumfală o podoabă neauzită în părțile noastre. Intrarea s-a făcut prin poarta Sf. George. De la această poartă până la palatul domnesc, sta înșirați ostașii de ambe părțile uliței, în mai multe rânduri, în dosul cărora se grămădise mii de mii de popor. Înainte venea episcopul și clerul său, isnafurile (corporațiile) orașului, apoi o bandă de muzică ce se compunea de opt trâmbițe, care cu multă armonie modula sonurile lor, de atâtea tobe de oțel pre obiceiul turcesc, de un bun număr de flaute și flașinete. În urma acestei orchestre venea Mihai, călare pe un măreț cal alb. Opt paji, învestiți cu mare eleganță, încungiura calul domnului. Înaintea lui opt seizi duceau, de frâu,  opt cai acoperiți cu șele prețioase, lucrate cu aur și argint, și împodobiți cu pene mari.

Mihai purta, pe cap, un calpac unguresc împodobit cu o egretă neagră de pene de erodiu, legate cu o [copcă] de aur; o manta lungă, albă, de mătase, țesută cu fir, având pe de lături  țesuți vulturi de fir; tunică albă de aceiași materie; lungi ciorapi de mătase, albi, garnisiți cu petre scumpe și botine de saftian galben; de brâu atârna o pală de Taban împodobită cu aur și rubine.

O ceată de zece lăutari țigani urma îndată după domn, cântând imnuri naționale. Apoi venea o mulțime de boieri și ofițeri străluciți, toți călări, și o numeroasă trupă de soldați. Lângă domn se ducea steagurile lui Andrei Báthori luate în bătălie. Ele era desfăcute și plecate spre pământ, spre semn că Ardealul e supus.

Astfel, în mijlocul concertului trâmbițelor, tobelor și altor instrumente, la sunetul clopotelor și vuietul tunurilor, la care se unea strigările de bucurie ale poporului, intră Mihai în capitala Ardealului și trase la palatul domnesc. În cale, pân-a nu ajunge l-acest palat, Mihai spun că se îndreptă către un nobil ungur, Ștefan Bodoni, ce căzuse prins în bătaia de la Sibiu, și îl întrebă unde-ar fi mai bine să tragă. „Fără îndoială, zise Bodoni, în palatul prințului Andrei”. La care vorbe Mihai răspunse: „Ce, nu sunt încă biruitor?” Toată ostășimea se împărți în liniște și cu orânduială prin birturi și case publice, fără a face nici o pagubă sau vătămare locuitorilor. Nimeni n-ar fi îndrăznit a face vrun rău, știind pe strașnicul domn acolea.”

În contrast cu calitățile sale militare și diplomatice, recunoscute chiar și de cei mai înverșunați dușmani ai săi, Mihai Viteazul se dovedește prea modest în a-și prezenta victoriile militare cu mare impact istoric. O mostră a modestiei sale este scrisoarea pe care a trimis-o Împăratului Rudolf al II-lea al Austriei, la câteva zile după urcarea pe tronul Transilvaniei, în care îl informează despre victoria de la Șelimbăr:

 “Şi-a răzbunat, în sfârşit, odată, Măria Ta, jignirile de atâtea ori aduse, nu ştiu de ardeleni sau de craii lor, Măriei Tale şi întregii Case de Austria, prin mine, la 28 ale lunii trecute, cu fierul, căci cardinalul Bathory mi-a ieşit înainte în pădurile Sibiului, în câmp cu toate rândurile ţării, mai ales cu oaste de strânsura şi ţărănească, neavând oaste cu plată. Şi, pentru că, după ce prea-luminatul domn nunţiu al Papei a stăruit îndeajuns, şi de prisos, pentru pace între cele două tabere acum gata de luptă, el n-a vrut cu niciun chip să plece din ţară, deşi era prinţ intrat fără drept, şi să se dea în lături înaintea dreptului Măriei Tale, ci se lăuda că va cerca norocul cu armele.

Ci eu, cu credinţă în Dumnezeu, cel mai mare răzbunător al călcării de jurământ, şi răzimat pe dreptatea Măriei Tale, m-am luat la luptă cu el. Şi acela, despoiat de toată tăbara lui, a fost pus pe fugă de mine, cu toată oastea lui, nu fără mare durere a sufletului meu pentru risipa sângelui vărsat de câteva mii de creştini, căzuţi de amândouă părţile. Astfel, la 1-iu noiemvrie, în ziua Tuturor Sfinţilor, am luat în stăpanire ca biruitor Bălgradul, Scaunul Crailor Ardealului.

Acestea am voit să le dau de ştire Măriei Tale, prin chiar ştafeta mea; celelalte le voi face cunoscut Măriei Tale mai pe larg cu supunere în curând, prin nişte fruntaşi ai Ardealului şi Ţării Româneşti. Dumnezeu să te ţie mulţi ani pe Măria Ta biruitor în fericire.”

În Bălgrad, 4 noiemvrie, anul Domnului 1599.
Al Măriei Tale şerb,
Mihail Voevod”

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.