Impresii de călătorie:  La Columna lui Traian

Motto: Columna lui Traian? Trebuie s-o văd negreșit. (Gheorghe Cârțan)

Inaugurată în 12 mai 113, Columna lui Traian avea deasupra, peste capitelul doric, sculptura unui vultur. Patru ani mai târziu, acesta avea să fie înlocuit cu statuia înaltă de 6 metri, turnată în bronz și aurită, a împăratului în cinstea căruia a fost ridicată, după moartea acestuia. La baza coloanei a fost depusă cenușa lui Traian și, mai târziu, și a soției acestuia, Plotina. Din anul 1587, în vârful columnei se află Sfântul Petru.

Columna lui Traian, ridicată în amintirea victoriei asupra lui Decebal, demonstrează arta desăvârșită a sculptorilor antici, coordonați de vestitul Apolodor din Damasc.

În spirală ascendentă, columna înfățișează istoria ilustrată a celor două războaie ale lui Traian

de cucerire a Daciei. Pentru noi, românii, este de o însemnătate majoră, deoarece constituie principalul izvor istoric și suplinește dispariția marilor opere scrise dedicate celor două războaie daco-romane: De bello dacico (Traian), Getica (medicul Criton, martor al celor două campanii militare), Getica (Dion Chrysostomos, bun cunoscător al realităţilor din Dacia), Cărţile despre războaiele dacice ale lui Appian, Arrian, Ammianus Marcellinus precum şi capitolul despre războaiele daco-romane al lui Dio Cassius sunt dispărute. La fel și poemul lui Florus, dedicat victoriilor împăratului Traian.

Dacă, după victoria finală din anul 106, când o parte a Daciei a transformat-o în provincie romană, Traian s-a întors la Roma cu o imensă pradă de război, ridicând Columna ne-a lăsat moștenire poate cel mai prețios tezaur antic, considerat „actul de naștere” al neamului nostru. Totodată, prin comparație, Columna demonstrează perenitatea și continuitatea elementelor vestimentare și a trăsăturilor fiziologice ale unui neam vechi, reprezentat în basoreliefuri, cu demnitate și respect, chiar dacă învins.

***

În 24 ianuarie 1849, la Oprea Cârțișoara s-a născut Gheorghe Cârțan, cel care va pătrunde în conștiința neamului românesc sub numele de Badea Cârțan, ardeleanul simplu care s-a implicat în lupta pentru emanciparea și eliberarea națională  a românilor ardeleni, prin răspândirea de carte românească în Transilvania, trecută clandestin din România, dar și pe câmpul de luptă, înrolându-se voluntar  pentru Războiul de Independență al României (1877-1878).

De mic copil, Gheorghe ieșea cu oile familiei la păscut, la munte. După moartea tatălui său, la 23 mai 1867 Gheorghe Cârțan și-a luat partea sa de moștenire, 40 de oi, iar într-o desagă „înghesuise o pereche de cioareci, una de opinci, două cămăși, două izmene, obiele și căciula; pe spate purta cojocul, iar în șerpar avea zece zloți dăruiți de mama sa”, și a plecau spre necunoscut.

Spre sfârșitul lunii avea să-l întâlnească pe omul care va avea un rol hotărâtor în definirea cursului vieții sale. Ion Cotigă, posesor al unei turme de 100 de oi, avea cam 30 de ani și multă știință de carte. Terminase un liceu și trei ani la facultățile de drept și filozofie, dar, din cauza unei boli de plămâni a fost nevoit să-și întrerupă studiile.

Uimit de vastele cunoștințe ale noului său prieten, Gheorghe, care nu călcase niciodată pragul vreunei școli, îl rugase pe Cotigă să-l învețe să citească și să scrie, ceea ce acesta acceptase cu plăcere.

Anii au trecut și, prin anul 1874, când avea 25 de ani, Gheorghe Cârțan citea și scria foarte bine. Deja citise multe cărți, pasionându-l istoria. „Se înflăcăra de faptele glorioase ale strămoșilor, de măreția lui Mihai Viteazul, de vitejia lui Ștefan cel Mare, de revoluțiile lui Horea și Avram Iancu.”

Interesul pentru istoria antică a strămoșilor noștri i-a fost stârnit de imaginea Columnei lui Traian, văzută în paginile mai multor cărți. A ajuns și la București, unde profesorul Grigore Tocilescu i-a vorbit despre împăratul Traian, despre războaiele lui cu dacii, despre columna aflată la Roma. Atunci i-a încolțit un gând și Badea Cârțan și-a propus: Columna lui Traian? Trebuie s-o văd negreșit. Dorea să vadă cu ochii, să simtă cu inima, dar mai ales să pipăie cu mâna imaginile săpate în piatra Columnei lui Traian.

Când i-a spus profesorului V.A. Urechia despre intenția sa de a pleca spre Roma la începutul anului 1896, acesta l-a sfătuit să aștepte până la sosirea primăverii, deoarece iarna drumurile sunt grele și necesită timp obținerea pașaportului și strângerea de bani necesari călătoriei cu trenul. Gheorghe Cârțan era atât de nerăbdător să își îndeplinească visul încât era hotărât să plece cât mai curând, respingând toate sfaturile, spunând categoric: Trebuie să văd  Roma cu ochii mei, altfel mă prăpădesc.

În zorii zilei de 3 ianuarie 1896 Gheorghe Cârțan și-a început călătoria spre Cetatea eternă, ducând, în traistă un pumn de pământ din grădina casei si boabe de grâu, ca să le aducă prinos maicii Roma.

Reîntors în țară, la București, avea să prezinte ziariștilor călătoria sa în câteva cuvinte: Într-o bună zi, dimineața, în anul ’96, ce-mi trăsnește prin cap? Zic, mă Cârțane… tu trebuie să te duci la Roma. Să vezi cu ochii tăi cine a fost moșu-to și strămoșu-to. Și dusu-m-am. Două zeci de zile în cap am mers până la Viena și alte două zeci și trei până la Roma.

Rupsese a patra pereche de opinci când intrase în Roma. A trecut pe lângă ruinele termelor lui Dioclețian, Colloseum, Arcul lui Constantin, Forul Roman și a ajuns la Columna mult visată. Cuprins de o adâncă emoție a rămas mult timp, în admirație, copleșit de măreția monumentului. Când și-a revenit, Badea Cârțan a îngenuncheat și a presărat, drept ofrandă, pământul și boabele de grâu aduse de acasă. Apoi, obosit, fericit și mulțumit și-a așternut cojocul lângă soclu și a adormit.

Dimineața s-a trezit înconjurat de o mulțime de oameni curioși, atrași de ineditul situației, dar mai ales de straiele și înfățișarea străinului. Observând asemănarea acestuia cu a luptătorilor daci de pe columnă, cineva a exclamat: Dar acesta este un dac care a coborât de pe columnă! (Mai târziu, unul dintre biografii lui Gheorghe Cârțan îi va face un tablou, probabil inspirat de titlul unui articol de presă italiană: La 25 de ani … era un flăcău chipeș și voinic, purta mustăcioară și părul în plete scurte, iar cămașa, deschisă la gât, de i se vedea pieptul rumen și păros. Fața lui arsă de soare arăta încredere și sănătate. Cu statura-i bine legată și mai ales cu portul său ciobănesc părea a fi un dac din cei de pe columna lui Traian, pe care o văzuse reprodusă intr-o carte de istorie.

Presa de a doua zi a relatat despre Gheorghe Cârțan sub titlul „Un dac a coborât de pe columnă” devenind atracția Romei. Zilnic, ziarele Il Popolo, Riforma, Il Messagero, La Stampa, L’Italia s.a. se întreceau în a-i dedica reportaje în care descriau ceea ce făcea Gherogeh Cârțan la roman, minut cu minut.

Ajuns la Legația României din capitala Italiei, Cârțan îi mărturisea lui Duiliu Zamfirescu: Cum am ajuns, joi, m-am dus drept la Columnă. Apoi, după ce mi-am stâmpărat focul de la inimă, m-am dus, pe niște ulițe înguste, la Colosseum. Nu mai puteam de dorul Romei și al Columnei.

La legație, Gheorghe Cârțan  l-a cunoscut pe studentul Epaminonda Lucaciu, fiul memorandistului Vasile Lucaciu, care i-a vorbit despre statuile de daci pe care le putea vedea la tot pasul și l-a îndemnat să le descopere, indicându-i și locurile și monumentele vizate, ca de exemplu, Arcul lui Constantin și  Lupa Capitolina, simbolul latinității poporului român.

La plecarea spre casă, Gheorghe Cârțan a primit în dar o Columnă a lui Traian în miniatură, portretele sale fotografice în mărime naturală și cărți. Dar, de toate acestea nu a avut parte să se bucure prea mult deoarece la 10 iunie 1896 i-au fost confiscate de patru jandarmi unguri. A și fost cercetat și chiar maltratat, pentru că a îndrăznit să facă călătoria la Roma.

După mai bine de trei ani, în toamna anului 1899, la Roma s-a desfășurat cel de al XII-lea Congres de istorie al orientaliștilor, presa din România anunțând din timp evenimentul. Așa se face că a aflat și Gheorghe Cârțan. Lucrările congresului erau în plină desfășurare când numeroasa delegație română, din care făceau parte și Grigore Tocilescu și V.A. Urechia, s-a pomenit cu Gheorghe Cârțan. Iată ce îi spunea acesta unui gazetar: Din delegația română nu putea să lipsească un cioban din Carpați, chiar dacă nu fusese poftit în mod special. Noroc că am sosit la timp, în momentul când trebuia depusă coroana de lauri la Columnă. Când m-a văzut, profesorul Urechia s-a supărat. Avea omul destule pe cap și hop, în ușa hotelului s-a trezit cu mine. Parcă-1 aud, răstindu-se: „Ce cauți aici, omule?” Dar nu m-am speriat, i-am întors-o și eu: Ce cauți și dumneata: Roma … Columna … A zâmbit și mi-a strâns mâna.

Toți membrii delegației au fost de acord ca Gheorghe Cârțan să fie cel care va depune coroana cu lauri la Columna lui Traian. Dar îmbrăcămintea sa nu era potrivită pentru o asemenea ceremonie. Să-i dăm cuvântul, din nou, eroului nostru: Doamne, ce-am mai pățit. Peste noapte, două italience mi-or croit

o cămașă românească, mi-or spălat cioarecii, mi-au văcsuit opincile. M-or gătit ca pe un mire. Ce era să fac? Nu mă puteam împotrivi, trebuia să stau în rândul delegației care era îmbrăcată în ținută. Vorba aia, să nu fac neamul de rușine… Frumos a mai fost! Până la Columnă am mers cu trăsura. Lângă domnul Urechia, eu țineam coroana în brațe… Când am ajun lângă Columnă fanfare, cuvântări, lacrimi de bucurie, entuziasm. După ce am depus coroana pe treptele Columnei, ministrul Bacelli mi-a cerut poza, mi-a strâns mâna cu căldură. Iar ziarul Popolo romano scria, în numărul din din 7 octombrie 1899: O voce puternică se auzea strigând: să trăiască mama Roma. Acest strigăt ieșea din pieptul lui Gheorghe Cârțan, venit la Roma, precum se știe, în portul lui național, de cioban român. Acesta dădu apoi ministrului Bacelli portretul său pentru care excelența sa îi mulțumi, strângând mâna valorosului Cârțan.

***

Cu câțiva ani în urmă, un prieten a oferit, câtorva foști colegi de clasă de liceu, o excursie la

Viena. La înapoiere, ne-a promis că va „recidiva” și ne-a propus câteva destinații. Întrebându-ne ce părere avem, eu i-am răspuns în stilul lui Gheorghe Cârțan: Roma, pentru a vedea Columna lui Traian. Nu știu cât a contat dorința mea, probabil că și alți colegi au avut aceeași alegere dar, la începutul lunii iulie Cetatea eternă a primit în vizită zece foști elevi ai Liceului Mihai Viteazul, din Turda: Dana, Geta, Livia, Cornel, Adi, Gusti, Aurel, Mihai, subsemnatul și Ilie, organizatorul și competentul ghid (și nu numai), bun cunoscător al Romei și a obiectivelor sale turistice care, timp de trei zile, ne-a purtat prin locuri care amintesc de strămoșii și de obârșia neamului nostru românesc, dar și să descoperim monumente de la începuturile creștinismului și să ne desfătăm ochii și sufletul cu comorile Vaticanului.

Spre deosebire de Gheorghe Cârțan noi am ajuns la destinație după doar o oră și patruzeci de minute, beneficiind de confortul unei aeronave Airbus 320. În schimb, după instalarea noastră la hotel, spre miezul nopții, ghidul nostru ne-a făcut surpriza ca, la fel ca și Gheorghe Cârțan, în urmă cu 126 de ani, să ne ducă, prima dată, la Columna lui Traian. La vederea ei, cu marmura albă strălucind în lumina reflectoarelor, emoția a fost copleșitoare. Aceleași emoții aveam să le trăiesc și când am văzut-o la lumina soarelui arzător. Columna, în toată splendoarea ei, domină ruinele care s-au mai păstrat din Forul lui Traian. Acum îl înțelegeam pe deplin pe ciobanul din Cârțișoara. În fața ochilor se ridica maiestuoasă o coloană de marmură în care erau încrustate scene din războaiele daco – romane, războinici din ambele tabere, dar și civili autohtoni. Războinici și civili daci, strămoșii noștri, au prins viață, în marmura de Carrara, din dalta artistului antic. De la bază spre vârf, în spirală, se derulează scene de luptă, începând cu trecerea legiunilor romane peste Dunăre, pe pod de pontoane, supravegheate și ocrotite de zeul Danuvius (primul război daco-roman, 101-102). Dacă Gheorghe Cârțan a întreprins trei călătorii la Roma pentru a vedea Columna Neamului, cum o numea el, în cele trei zile ale sejurului nostru am poposit acolo tot de atâtea ori pentru a o vedea și a o admira.

Un alt monument antic foarte bine conservat, care aduce un elogiu strămoșilor noștri, este Arcul lui Constantin. Inaugurat în anul 315. pentru a comemora victoria lui Constantin cel Mare asupra lui Maxentius, în bătălia de la Podul Milvian (anul 312), arcul conține numeroase elemente din perioada lui Traian, recuperate din Forul acestuia. În interiorul arcului central, pe fiecare zid există câte un basorelief cu secvenţe din războaiele daco-romane. Când îți apare în fața ochilor, și cu atât mai mult când te apropii de acest arc triumfal, te impresionează cele opt statui înalte de câte trei metri, de la mansardă, aşezate deasupra coloanelor care decorează cele două feţe ale arcului. Sunt statui de daci, care poartă tunici strânse la mijloc cu o cingătoare, pantaloni lungi, răsfrânţi şi strânşi la gleznă şi o mantie fără mâneci, prinsă pe umărul drept cu un ac sau fibulă. Atitudinea demnă în care au fost redate personajele dovedesc respectul romanilor pentru neamul dacilor, chiar la două secole de la finalul campaniei lui Traian.

Pe urmele lui Cârțan am pășit și urcând pe Capitoliu, a cărui piață, în forma actuală, a fost construită după planurile lui Michelangelo Buonarroti. Aici, pe un soclu înalt, stă, de secole, una din statuile cunoscute sub numele Lupa Capitolina, simbolul Romei și a latinității.

Ce nu a putut vedea și admira Gheorghe Cârțan, este statuia împăratului Traian, pe care îl considera „tatăl” poporului român, așa cum Roma o numea „mama”. În perioada interbelică, în anul 1932, a fost inaugurată una dintre cele mai pitorești artere ale Romei. Se spune că „nașul” ei ar fi fost dictatorul fascist Benito Mussolini care, în dorința sa, ca de la fereastra palatului său, din Piazza Venezia, să vadă impunătorul Colloseum, a dat ordin se fie înlăturate toate clădirile, în linie dreaptă, până la acesta. Un an mai târziu, pe această arteră a fost amplasată statuia replică de bronz  a împăratului Traian, alături de cele ale lui: Caesar, Augustus și Nerva. Originalul, cunoscut ca Statuia lui Traian din Minturno, realizat în marmură albă, se află la Muzeul Național de Arheologie din Napoli.

Cele trei zile au trecut repede și a trebuit să revenim acasă. Mai bogați spiritual și cu satisfacția „pipăirii” și cunoașterii, la fața locului, a ceea ce știam din școală și din lecturile noastre individuale, despre o istorie a strămoșilor noștri, de care trebuie să fim mândri. Așa cum am spus, după ce văzusem Bucovina, cu salba sa de mănăstiri unice, la fel spun și după călătoria la Roma că aș reveni aici cu aceeași bucurie.

Bibliografie:

Radu Vulpe – Columna lui Traian, Institutul de Memorie Culturală, 2002.

Octavian Metea – Patriotul Badea Cârțan, Editura Militară, 1972.