Exploatarea sării la Turda: 1. Preistorie

Existența zăcământului de sare în zona Turzii a contribuit la stabilirea comunităților umane și întemeierea unor așezări în prejma acestuia încă din preistorie.

Deși nu avem probe certe privind exploatarea sării, credem că acest mineral a fost cunoscut și folosit chiar cu tehnologia primitivă existentă în acea perioadă, de către comunitățile preistorice.

Nu credem că putem să coborâm datarea exploatării sării, pe scara cronologică, mai devreme de neolitic, chiar dacă numeroase descoperiri arheologice atestă prezența omului în această zonă încă din paleoliticul mijlociu. Cele mai vechi urme de locuire din acest areal datează de acum 60000 de ani și au fost descoperite în  peșterile din Cheile Turzii, de-a lungul Văii Hășdatelor (Balica Mare și Balica Mică, Binder, Ungurească, Romboidală, Morarilor, Călăștur).

În paleolitic necesarul de sare era obținut din vânat, care asimila din natură sarea necesară și a cărui carne coaptă în groapă nu-și pierdea din conținutul ei salin. În epoca neolitică, odată cu apariția ceramicii și a gătitului prin fierbere conținutul de sare se pierde, fapt care produce un dezechilibru fiziologic periculos pentru sănătatea individului. Din această perioadă asistăm practic la folosirea acestui mineral care se găsea din abundență în zona intracarpatică.

Sarea putea fi extrasă atât din aflorimente, cât şi din depozite aflate la adâncimi de până la 15–20 m, aşa cum se proceda cu alte zăcăminte precum: silexul, cuprul sau fierul. În prezent, urmele unor asemenea exploatări pot fi doar intuite, ele nemaiputând fi observate în teren din cauza surpărilor si alunecărilor care le-au acoperit. Apariţia zăcământului de sare relativ aproape de suprafaţă sau chiar prezenţa acestuia în aflorimente, la care se adaugă existenţa izvoarelor sărate în perimetrul adiacent, au constituit premise certe pentru ca zăcămintele de sare de la Turda să fie cunoscute şi să constituie obiectul unor exploatări rudimentare, în scopul utilizării sării pentru consum.

În legătură cu începuturile și vechimea exploatărilor de sare au fost exprimate foarte multe opinii, în scrieri din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, reluate în lucrări recente, care pun într-o noua lumină vechile descoperiri arheologice. Puținele cercetări efectuate în regiunile cu aflorimente sau cu zăcăminte aflate la adâncimi mici, care să pună în evidenţă exploatarea sării în preistorie în Transilvania, împiedică deocamdată purtarea unor discuții științifice pe această temă.

În ce privește analogiile pentru spațiul european avem mai multe exemple din care vom menționa doar două. La Solotvino în Ucraina, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, au fost identificate urmele unor exploatări atribuite epocilor bronzului şi fierului. Un exemplu similar este cel de la Cardona (Catalonia – Spania), unde au fost identificate urmele exploatări sării încă din neolitic.

Sarea a avut o deosebită importanță pentru comunităţile preistorice neolitice, în special a celor de agricultori sedentari dar şi pentru păstorii semi-nomazi, ea fiind nu doar o substanță indispensabilă oamenilor şi animalelor ci și cu rol important în sistemul de schimburi existent în acea perioadă. Răspândirea neuniformă a surselor naturale de sare la care se adaugă cererea ridicată a acestei substanțe care constituia un condiment de bază în alimentație fiind totodată necesară animalelor, a făcut să fie considerată una dintre cele mai importante mărfuri de schimb.

La acestea se adaugă proprietățile legate de conservarea alimentelor, prin adaosul de sare, atât carnea cât și unele vegetale putând fi conservate pentru un timp mai îndelungat. Această constatare s-a bazat pe observații de lungă durată, fiind favorizată cel mai probabil de sedentarizarea comunităților umane și stabilirea în apropierea exploatărilor de sare o perioadă mai îndelungată de timp.

Arheologul clujean Mircea Rusu, a pus deseori problema legăturii depozitelor de bronzuri descoperite în cercetările arheologice sau întâmplător cu exploatările de sare din preistorie, evidențiind cu claritate că cele transilvănene au reprezentat capătul traseelor pe care au circulat obiectele de bronz venite adesea de la mare distanță. Aceste observații pertinente au fost remarcate și de către alți cercetători din domeniu, discuţiile cu privire la relaţia depozite de bronzuri-zăcăminte de sare fiind prezente în numeroase publicații de specialitate.

Mircea Rusu observa că atelierele metalurgice sunt prezente relativ uniform pe tot cuprinsul Transilvaniei, mai frecvent în apropierea masivelor sau izvoarelor sărate. Acesta subliniază situația specifică din Transilvania, unde numeroase depozite au fost descoperite în zone cu zăcăminte de sare sau cu ape sărate. Svend Hansen extinde discuția sugerând că aceste depozite nu se află la mare distanţă nici de zăcămintele cuprifere din Munții Apuseni. Înclinăm să-i dăm dreptate și să completăm adăugând la acestea și zăcămintele de minereu de fier existente în Munții Trascăului.

O altă observație ar fi și concentrarea acestora pe firul unor râuri ce pornesc sau se varsă în zona exploatărilor de sare, constituind în epocile bronzului și fierului, veritabilele drumuri ale sării care vor fi folosite până târziu în Evul Mediu, pentru transportarea acestui important produs spre Regatul Ungariei.

Se cunosc numeroase depozite de bronzuri apropiate de zona zăcământului de sare de la Turda, acestea fiind dispuse în mare parte de-a lungul Arieșului (amonte), în imediata apropiere a acestuia (Buru, Iara, Moldovenești, etc). Pentru perioada preistorică, rutele de-a lungul cărora se transporta sarea deși sunt greu de precizat, coincid în mare parte cu cele folosite în Evul Mediu, când sunt atestate documentar și temeinic descrise. Acest fapt poate fi constatat și în zona Bazinului Someșului, unde au fost descoperite peste 20 de depozite de bronzuri (între Dej și Jibou).

Descoperirile arheologice din ultimii ani, efectuate în apropierea unor localități salinare din Transilvaniaau confirmat existența exploatărilor de sare în perioada preistorică, oferind astfel, o perspectivă nouă neașteptată, asupra realităților arheologice și istorice din această provincie. Resursele de sare și intensa lor comercializare a acestora până în Epoca Modernă, au ajuns să determine un mod de viață aparte, care a influențat în profunzime viața comunităților din bazinul Arieșului.

În zona de N-NE a orașului Turda, acolo unde sunt concentrate zăcămintele de sare din zona Băile Sărate, au fost consemnate de-a lungul timpului numeroase descoperiri, cele mai timpurii aparținând epocii preistorice.

În apropierea Lacului Carolina (zona Durgău) s-au descoperit în 1953-1954, în contextul existenței zăcământului de aici și a exploatării acestuia, 30 de unelte din silex, o daltă din piatră, aparținând perioadei neolitice și fragmente ceramice aparținând Epocii Bronzului.

Dintre descoperirile mai importante din ultimii ani, menționăm depozitele de bronzuri de la Moldovenești și Iara din prima vârstă a Epocii Fierului, intrate de curând în patrimoniul Muzeului de Istorie Turda. Acestea pot fi asociate cu depozite similare descoperite în preajma zăcămintelor de sare pe tot cuprinsul depresiunii intracarpatice ce reprezintă practic o situație specifică în Transilvania, asupra căreia nu vom insista. Vom pune în evidență doar descoperirile din apropierea orașului.

Din Epoca Bronzului târziu și prima vârstă a Epocii Fierului (Hallstatt), în Turda și proximitatea orașului avem atestate mai multe descoperiri de piese din bronz ce fac parte din depozite ce pot fi puse și ele în legătură cu exploatările de sare din zonă. Astfel, avem cunoștință despre descoperirea a zece depozite de bronzuri: Bădeni, Buru, Cornești, Iara (trei depozite), Pietroasa, Plăiești, Stejeriș, Rimetea și Turda. Un alt depozit de unelte de aramă îl avem menționat la nord de oraș, în localitatea Vâlcele. Localitatea era cunoscută pentru descoperiri din această perioadă, aici fiind descoperit un depozit de bronzuri compus din 51 de piese.

Descoperirea acestor depozite ne duce cu gândul la existența unor așezări corespondente acestei epoci. Așezări precum cele de la: Aiton, Bădeni, Cheile Turenilor sau Cornești, au fost locuite pe toată durata acestei epoci. Cercetările relativ recente, efectuate la tronsonul Autostrăzii A3, a identificat la 3-4 km NV de Turda, o locuire preistorică ce se întinde de la sfârșitul neoliticului, până la sfârșitul Epocii Bronzului. Toate aceste așezări au fost locuite o perioadă îndelungată de timp, tocmai datorită  apropierii lor de zăcămintele de sare.