de dr. Silvia MĂNDĂȘESCU

Motto: „Suferința este o școală” (Oscar Wilde – De profundis)

Viața înseamnă neliniște, evadare din simetrie și căutare de nou. De aici suferința existenței și permanenta sinusoidă a vieții artiștilor, caracterizati printr-o stare de nemulțumire față de ei înșiși.

În abordarea acestei problematici, în cheia majoră pe care ne-am propus-o (și care a trezit interes larg de-a lungul vremii), vom porni de la definiția sănătății, dată de Organizația Mondială a Sănătății (OMS) – interpretată ca fiind colaborarea armonioasă între forțele fizice, psihice și sociale, rezultat al adaptării sau integrării forțelor sufletești … la sine însuși, la corp și la societate.

Normalitatea este integrarea tendințelor autonomice față de constrângeri și prejudecăți, adaptare socială, asemănare (relativă), cu ceilalți și, mai presus de toate, – viața individuală și socială orientată în sens creator (…) Sigmund Freud scria că omul sănătos este cel capabil de dragoste și creație , iar dragostea (cu sens superior) implică sensibilitate , aptitudine de a dărui, posibilitatea unei bune integrări intrapsihice și sociale, iar creația înseamnă înnoire prin opoziție cu stereotipia, cu rigiditatea.

Fiecare om are o hartă, iar lumea este o hartă mai mare decât harta sa.

Cel mai mare oximoron al tuturor timpurilor a fost și rămâne: libertate, egalitate, fraternitate, pentru că, din start, de la plecarea în viață, nu suntem egali.

George A. Bray sublinia: „Genele încarcă pistolul, iar mediul apăsă pe trăgaci” .

Cu toții ne dorim relații „normale” cu semenii și cu societatea, dar, conspirativ, ancorăm în minte și ideea de a ne trăi viața învățând ceva din ea, însă oferind modele sau, de ce nu, deschizând ferestre. Ori, la 20 ani, ești cel mai inteligent, schimbi lumea ori de câte ori vrei, având o anumită curățenie a gândirii, o utopie și un romantism necenzurat.

Creatorii, artiștii adevărați își păstrează această prospețime și, ca niște copii, văd fiecare lucru cu ochi inocenți, ca și cum ar fi vorba de o primă descoperire. Exaltarea lor este mai mare, simțind nevoia de a căuta noi căi personale de expresie și mijloace de comunicare cu semenii. Dar ar fi profund greșit să credem că o creație artistică țâșnește constant fără efort din mintea lor .

O operă de artă se naște în general, ca oricare realizare creatoare, cu prețul „sângelui” și al „transpirației” , cu prețul muncii. Dar mai trebuie ceva în plus – inspirația creatoare și acel ferment de conversiune a frământărilor în artă , acel „sânge estetic” care înseamnă a trăi lumea pe cont propriu și să faci din asta o regulă pentru ceilalți .

Artiștii doresc să trăiască în sufletele cititorilor, privitorilor, care să devină cămine multiplicate, de fapt, să-și găsească adăpost în mintea celorlalți .

În domeniul literar, cerințele și așteptările sunt poate mai mari decât oriunde, pentru că este în joc prestigiul ego-ului. Este un truism faptul că stresul devine aproape o obișnuință, provenind din cantitatea de muncă (scriitorul se apleacă în fața colii de hârtie, ca un șerpaș în fața muntelui), complexitatea activității, responsabilitatea foarte mare față de cuvântul scris, teama de a nu fi subevaluat, competiția dintre colegi, program de lucru prelungit, mediu social sau familial neprietenos, statut personal inadecvat, nesiguranță și insecuritate, viața privată agitată, responsabilitate față de trecut (pe toți cei din neamul tău îi porți în tine).

Pentru  a progresa în tapiseria pe care ne-am propus s-o țesem, trebuie să deslușim o normă nevazută a vieții și anume că există o normalitate statistică, una biologică  (legată de deplina adaptare) și normalitatea ideală, uneori apriorică, de esență.

Ar fi interesant să ne întrebăm dacă creatorii pot fi considerați indivizi normali din punct de vedere mental, chestiune la care Paracelsus a răspuns în felul lui: „Doza face otrava” iar mai aproape de vremurile noastre sintagma: „Nu există remediu pentru geniu” . Pentru a nu cădea în capcana că orice geniu trebuie să fie nervos, iar orice nervos este un geniu – vom proceda la o abordare sistematica a subiectului.

 

  1. Problematica suferinţei umane

Omul care a trecut prin suferinţă devine mai înţelept şi mai modest. Suferinţa valorifică bucuria şi ar fi prin urmare şi principalul agent al civilizaţiei. Noţiunea bolii creatoare a fost răspândită în romantism „La douleur est un fruit. Dieu la fait croitre sur la branche trop faible encore pour la porter” (V. Hugo) .

Suferinţa deschide drumul spre Dumnezeu, ea se vindecă prin iubire, iar atitudinea faţă de suferinţă trebuie să fie asumată. Nietzsche susţinea că toată ştiinţa provine din suferinţă, iar Beethoven nota: „Noi, oameni mărginiţi, cu spiritul nemărginit suntem născuţi numai pentru suferinţă (…), iar aleşii capătă bucuria doar prin suferinţă” .

Unamuno, cu gustul său pentru insolit, diagnosticând omul ca fiind o fiinţă bolnavă de raţiune, vede şi în aceasta superioritatea lui faţă de animal.

Andre Gade vorbind despre boala sa (o afeciune respiratorie – astăzi tratabilă) susţine că urmare a ei a câştigat gustul excelentei vieţii. „Un organism debil este mai poros, mai transparent, mai tandru căpătând o receptivitate mai accentuată pentru senzaţii”. Boala, spune el, comentându-l pe Dostoievski, ar putea fi de o „binefăcătoare rodnicie”.

Vom trece acum la un alt scriitor care a susţinut că boala are, dacă nu o valoare, cel puţin un sens şi anume acela de restabilire a unui echilibru perturbat. Este vorba de Marcel Proust. El a fost toată viaţa confruntat cu boala şi cu medicina, născut fiind, ca şi Flaubert, într-o familie de medici, cu relaţii largi în acest mediu. El a avut astfel conştiinţa acută că boala este, în acelaşi timp,  „stăpâna şi servitoarea creaţiei sale”. „Noi murim epuizând toate suferinţele pentru ca să poată creşte: nu iarba uitării, ci a vieţii eterne, iarba stufoasă a operelor fecunde” .

Thomas Mann este, incontestabil, alături de Marcel Proust, unul din scriitorii care, în câmpul literaturii secolului al XX-lea, a făcut cele mai subtile comentarii asupra bolii. „Sunt cele câteva momente de fericire care precedă criza epileptică a lui Dostoievski, este starea de entuziasm care îl cuprinde pe Nietzsche, datorită sifilisului, este în fine – şi mai ales tuberculoza – care îl transfigurează pe Hans Gastorp”. „Boala nu este numai coexstensivă existenţei umane (…) este o stare infinit superioară sănătăţii, o valoare în sensul strict al termenului”.

Nu putem spune însă că întreaga creaţie spirituală a omului este expresia şi rezultatul luptei împotriva naturii. Un adevăr, contrar Margueritei Yourcenar, în 1981, sau Katherinei Mansfield, în 1973, care se tem de boală ca de un „triumf al naturii asupra spiritului”, Thomas Mann consideră „boala benefică”. Astfel „geniul este strâns legat de boală” .

Să aruncăm o altă fâşie de lumină în viaţa sufletească a artistului, acolo unde se ivesc zorii de început ai operei care poate sunt presăraţi cu destule rătăciri şi erori. Există o mare consolare în spatele tuturor genurilor de artă: faptul că, în timpul actului de creaţie, ai putere asupra lucrurilor.

Odată ce pictura ajunge în galerie sau manuscrisul la editor, nu mai sunt ale tale şi nu mai deţii controlul asupra destinului lor (este ca un mesaj trimis tuturor contactelor tale şi nu numai). Există însă un hoc et nunc în timpul travaliului creator, când în creierul artistului se produce o schimbare ciudată. Nu te gândeşti la ce va urma. Lucrezi pur şi simplu. Munca pune stăpânire pe tine, tu fiind cufundat în epicentrul ei, atât de absorbit de traiectoria ei, simţind doar forţa care te mână înainte.

E ciudat cât de scurte sunt clipele care dau sens vieţii noastre şi cât de repede trec fără să ne dăm seama de strălucirea lor. Artistul nu este singur, el se simte singur, îşi pune vulnerabilitatea pe masă şi adeseori disperarea îi este refren. El nu se poate căţăra decât în haos. Noi toţi suntem creatorii propriei noastre existenţe, devenim mai aproape de noi, aceasta fiind sensul devenirii. Îţi pui întrebări cinstite (îţi place cum sună !) iar schimbarea vine odată cu speranţa. Artistul este mai „întărâtat” să se consacre (face o acoladă înainte de a se demonstra). Imperativul cunoaşterii de sine rezidă din nevoia de a te stăpâni.

Fiecare fiinţă este bântuită de instincte, de porniri rămase nedecantate de-a lungul procesului de adaptare socială. Una din premizele autodepăşirii spirituale este aceea de a nu ţine nelimpezit nimic din ceea ce se întâmplă în propria fiinţă.

Ca medici, suntem puşi să judecăm viaţa altora, astfel scoţând-o pe a noastră de sub observaţie. Este nevoie de un certificat de sănătate morală, de dovada unei revizii recente a spiritului. Durerile, bucuriile, succesele şi eşecurile lasă urme. Contactele cu oamenii ne îmbogăţesc, dar ne şi sărăcesc. Avem de lepădat din aluviunile vieţii, dar avem şi de umplut golurile lăsate prin consum. Deci intri în labirintul tău, dar şi în viaţa interioară a altora, aşa cum ai intra într-un templu. Vârtejul vieţii de zi cu zi îţi dă prilejul de a te autoanaliza şi autoscruta cu ce ai făcut şi încerci să faci o voltă spre înţelegerea profundă .

Platon susţine că există suflete care au acces la câmpia adevărului, însă noi toţi trăim în spaţiul opiniilor privind frumosul, adevărul, binele în formă pură, iar pe de altă parte, încercând să recuperăm sensurile, apelăm nu arareori la fabuloasa enciclopedie artistică a vieţii populare care reverberează idealurile perene privind: sănătatea, cuvioşia, belşugul, viaţa de familie, prietenia, pacea socială, de altfel potenţate până în vremea noastră.

Artiştii sunt generoşi şi demni, vitali şi toleranţi, harnici şi împrospătaţi sufleteşte, configurând mereu un nou veşmânt acestor idealuri.

Când te rogi pentru cineva, sporeşti sufleteşte, iar spitalul oferă acest prilej suficient de frecvent. Spitalul este locul în care suferinţa nu este doar o temă universală, ci şi un loc de concreteţe şi de concentrare a ei. Cei care au trecut prin spital, cu bune şi cu grele, pot rămâne cu amintiri frumoase sau dureroase fiind uneori fericiţi, alteori nefericiţi, dar oricum nu rămân indiferenţi faţă de cei din jur. Uneori după spitalizare apare „schimbarea la faţă” a autorului având alt ton, alt registru sau oricum o schimbare de macaz.

  1. Afirmarea valorii suferinţei în viziunea unor gânditori şi creatori, unele opinii contradictorii

Omul este o ipostază în ampla metamorfoză a naturii. Fiecare dintre expresiile naturii are farmecul şi vraja ei şi toate înfrumuseţează şi îmbogăţesc universul. Dar cea mai desavârșită, apogeul atins de natură în miraculoasele ei procese este OMUL, singurul punct al universului conştient de sine şi de o bună parte din rest. El străpunge material dinăuntru cu raza înţelepciunii.

Prin însuşi metabolismul său spiritual şi intelectual o personalitate complexă se cristalizează sinuos şi, nu o dată, contradictoriu, în zig zag , cu reveniri, autonegări şi deziceri.

Materializarea trece şi prin greşeli , prin dibuiri. Dar nimeni nu se poate verifica dacă nu se confruntă cu opinia altora şi cu opinia generală.

În artă, ca şi în ştiinţă de altfel, eroarea trăieşte în imediata vecinătate a adevărului. Viaţa sufletească a artistului se defineşte în general prin hiperemotivitate, sensibilitate excesivă, putinţă de a intra în consonanţă cu o anumită realitate; intuiţia, inventivitatea şi gândirea analogică alcătuiesc tot atâtea caracteristici definitorii ale psihologiei artistului.

Artistul, fiinţă vibratilă restabileşte, prin întregul personalităţii sale, contactul cu viaţa universală, simţirea lui devenind o antenă, un mijloc de captare a zonelor adânci ale lumii încercând stabilirea corespondentelor între realitate şi propriul EU.

Faţă de restul semenilor lui, artistul reprezintă un plus de conştiinţă, fiind un deschizător de drumuri prin cunoaştere şi înţelesuri.

Am fi tentaţi să considerăm că stările de confort catalizează procesul de creatiie (exuberanța, euforia, liniştea, mulțumirea, safisfacția), dar şi tensiunea psihică pricinuită de suferinţă (disperare, tristeţe, teamă, anxietate) pot genera misterioasele meandre ale creativităţii umane.

Privind retrospectiv actul artistic putem remarca o „necesitate de patologic” care ar explica faptul că marii cratori simt nevoia să se intoxice cu alcool (Hemingway, E. A. Poe, Nichita Stănescu ș.a), iar alţii cu droguri (Baudelaire, Cocteau etc) .

Există însă şi boli somatice care afectează indirect psihicul uman, dar şi boli psihice care interferează direct cu activitatea mentală (de exemplu: Dostoievski, Nietzsche, Holderlin, Van Gogh , Balzac, Dali)

Făuritorii de frumos (şi sunt foarte mulţi) nu au neapărat un „cod de bare” interior alterat, dar au cu siguranţă o urzeală complicată a tapiseriei lăuntrice, pline de frământări şi suferinţe la care i-a obligat propriul destin.

Itinerariul pe care ni l-am propus este de fapt o temă cu variaţiuni, un fel de opera aperta (Umberto Eco) şi deci o invitaţie (poate o ispită) la înţelegerea pătimirilor şi plăsmuirilor maeştrilor unor opere unice care se proiectează pe bolta spirituală a omenirii.

„Numai o durere învinsă, fără a fi negată fenomenologic , o durere transformată în victorie asupra naturii noastre nervoase (…) poate fi germene de poezie” , atrăgea atenţia G. Călinescu (în Cronicile optimistului).

În acelaşi sens spunea şi Braque: „arta este o rană transformată în lumină”, iar Rodin afirma că „arta noastră constă în a şti să facem din boală o încântare”.

Victoria asupra lui însuşi, transfigurarea suferinţei în seninătate şi bucurie ne apare poate cel mai bine la Beethoven (singur, sărac, surd, suferind). Sonata Opus 111 este o depăşire a problemelor personale sau, în termenii lui C. G. Jung,  – ca o apropiere de sine „este aici ceva mai binecuvântat decât un triumf al artei – este victoria unui suflet” .

Am citat şi pe O. Paler care susţine în multe din cărţile sale, între altele că : „…dacă suferinţa a avut un rol în cultură, l-a avut pentru că a fost combătută”. Îmi vine greu să cred că un artist datorează ceva nefericirilor pe care a trebuit să le înfrunte. Nefericirea n-a produs valori , a fost transformată în valoare”. „De fapt niciun infern în lăuntrul căruia arta a găsit forţa de a crea nu are vreun merit. Meritul a fost întotdeauna a celor care s-au opus , cât au putut, infernului şi au creat”. „Deci să deplângem nefericirea omului şi să binecuvântăm norocul artistului de a fi fost nefericit ? Să credem că o biografie fericită poate înăbuşi un creator, în vreme ce, din contră, o nenorocire îl constrânge la o operă de excepţie? Dar nu-i reducem pe cei nedreptăţiţi de soarta la rolul de instrumente ale nefericirii, de unelte prin care suferinţa îşi acordă recompense? Câte nenorociri n-au rodit nimic şi câte destine lovite n-au lăsat nicio mărturie!”. „Arta a plecat adesea de la suferinţă, ceea ce nu e totuna cu a spune că arta e datoare suferinţei.”

Sursa imaginii reprezentative:https://stranaortodoxa.wordpress.com

Ilustrațiile textului: Grafică de Mircea Roșa MIRO

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.