Societatea românească se sufocă sub mormanul de nepăsare, garnisit cu bun simț alterat, din care a rămas doar zâmbetul fals, înțepenit ca o mască pe figurile depersonalizate ale roboților de care omul de rând se împiedică la tot pasul, fie în instituțiile statului, fie în magazine sau în alte locuri unde se prestează servicii publice.

Și, în cazul majorității covârșitoare a roboților, de sub masca zugrăvită cu ”zâmbet american” răzbate intenția de a înșela, de a se eschiva, de a conferi valențe de hatâr oricărui serviciu,  pe care el, neprețuitul, consimte să îl presteze, pentru amărășteanul ce are proasta inspirație de a apela la armata prestatorilor, fie aceștia angajați în comerț, lucrători în domeniul serviciilor, al utilităților publice sau în onorabilul corp al funcționarilor publici. Sigur, aceștia lucrează pe banii contribuabilului, dar cu toate acestea mulți o fac cu aerul că acordă solicitanților cine ști ce concesii, cine știe ce favoruri.

La casieriile supermarket-urilor, clienții care nu fac ochii cât cepele și nu iau aminte la potrivirea prețului mărfurilor, afișat la raft, cu cel afișat la casa de marcat, se expun tentativelor de înșelăciune, voluntare sau nu, dar mereu mai dese. Un alt tip de înșelăciune, observat zilele trecute, într-un magazin unde se vindea pâine, este acela prin care clientului i se vâră în pungă, plasă sau pe gât, un alt sortiment de marfă decât cel solicitat, din rațiuni pe care numai vânzătorul le pricepe.

La unele farmacii se refuză, pe față, eliberarea unui medicament prescris pe rețetă compensată, dacă ghinionistul solicitant a făcut imprudența să ia celelalte medicamente de la altă spițerie. ”De ce nu ați luat toată rețeta de la noi?” Cu acest reproș încasat pe post de sentință, pacientul pleacă fluierând a pagubă. Zbirului în halat alb, cu purtări de precupeață de mahala, ce tronează dincolo de tejgheaua spițeriei, nici că-i pasă că de medicamentul pe care a refuzat să îl ofere depinde, poate, starea sănătății și așa precară, a unui om bolnav și în vârstă.

Aria variațiunilor pe aceeași temă poate continua. Asemenea acte de desconsiderare a omului obișnuit, în cele din urmă a semenilor, datorită nevoii cărora și-a dobândit valoare de întrebuințare munca farmacistului, a comerciantului, a funcționarului public, a personalului medical și a tuturor celor care lucrează în domenii ale serviciilor de utilitate publică, se întâlnesc cu o frecvență de acum îngrijorător de mare, mai ales în orașele mici, precum bunăoară Turda.

Dar termenul de comparație apare la un simplu drum  de câțiva zeci de kilometri. La o jumătate de oră distanță față de Turda, Clujul oferă alte etaloane ale civilizației urbane. Cel puțin în centrul orașului, în perimetrul așa-zis academic al Clujului, atitudinea oamenilor în exercițiul diverselor raporturi sociale are alte valențe: cele conferite de educație și de bun simț. La o farmacie, domnița de serviciu nu avea medicamentul buclucaș, dar s-a oferit, din proprie inițiativă, să verifice pe calculator, în rețeaua de farmacii și, după un minut de căutare a indicat două locuri, situate de asemenea în ”perimetrul academic” de unde se putea procura medicamentul deficitar. Ba s-a și mirat duduia când i s-a mulțumit. De ce? Făcuse o treabă normală.

Politețe și bună creștere se poate întâlni în Cluj și la toaleta publică, unde omul de serviciu vorbește în cea mai curată limbă literară românească și are o vorbă bună pentru toți clienții stabilimentului. Puțin mai încolo, la un magazin, adevărat mai cu pretenții intelectuale, prin natura mărfurilor comercializate  acolo, vânzătoarea, pe lângă disponibilitatea manifestată în oferirea de explicații și lămuriri solicitate, îl întrebă pe client dacă nu dorește un pahar cu apă. Și până ce acesta să își revină din uimire, îl și aduce!

Genul de comportament  descris mai sus se întâlnește în locurile unde cultura mai prețuiește încă ceva. Ideea de a transforma Turda într-un oraș universitar, pare, cel puțin în acest moment, una hazardată. Dar viitorul centru cultural, adăugat la deja existentul teatru, împreună cu potențiale alte facilități, pot contribui la consolidarea zestrei spirituale a orașului. Iar la reușita lucrării pot și trebuie să contribuie preoții, profesorii și părinții, pentru că educația iscă nevoia de cultură.

Or educație și cultură, or tentative de înșelăciune la tot pasul, promiscuitate și nesiguranță publică mereu mai accentuată. Între aceste două repere au de ales turdenii, ca de altfel cam toată populația țării.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.