Ecouri din lumea copiilor: Povestiri

Călătorie peste nori

Carla, o fată cu părul ca nisipul, cu ochi verzi ca iarba primăverii, subțire și înaltă ca o trestie de zahăr, se întinse ușor în patul său drag. Era o seară de iulie, în care soarele a luminat Pământul ore în șir, parcă exagerat de mult.
Fata blondă își închise ochii frumoși și, pe nesimțite, intră în minunata lume a viselor. Deodată,

o trezi un vânt călduț și plăcut. Până să înțeleagă unde se afla, a privit cerul negru presărat cu puncte albe și strălucitoare. Era buimacă, însă a înțeles că nu mai era în camera ei, micuță și modestă.
-Ajutor! țipă Carla, însă nimeni nu părea să o audă.
-Liniștește-te, dragă! Ești în siguranță, spuse o voce ce venea de undeva de sub ea. Eu sunt norul Victor și vreau să te duc într-o călătorie nemaipomenită!
-Ești…..un nor?, întrebă Carla simțindu-se oarecum ciudat.
-Da! spuse Victor arătându-i-se. Norul, avea un aspect îngrijit, dar pufos. Zâmbetul lui radia ca luna.
-Îți este frig? întrebă norul pe un ton incredibil de blând.
-Puțin, răspunse fata confuză, îmi este puțin frig.
Norul s-a oprit și, foarte delicat și-a luat puțin din corpul lui pufos și din acea bucată a făcut o păturică pe care a așezat-o pe fetița cu părul în aer.
-E mai bine? întrebă din nou Victor, pe același ton blând.
-Daaaa, răspunse Carla, dar pleoapele luminate de stelele strălucitoare se închiseră fără voința ei.
Înainte să își deschidă din nou ochii verzi, ca varza din grădina bunicii mele, Carla văzu pentru o fracțiune de secundă o lumină albă, foarte puternică și apoi se trezi într-o cameră ciudată. Speriată, Carla întrebă:
– Unde sunt?
De data aceasta, spre surprinderea ei îi răspunse un băiat. Era mai înalt decât ea, dar părea de aceeași vârstă, cu părul castaniu spre brunet și ochii albaștri ca apa Lacului Sfânta Ana.
-Nu contează unde ești, eu vreau doar să știi că ești o persoană drăguță, empatica și prietenoasă. De aceea vreau să îți dau acest colier.
Băiatul scoase din buzunar o cutie roșie ca trandafirul și i-o dădu Carlei. Mâna băiatului era fină ca mătasea. Carla pierzându-se în ochii albaștri ai băiatului spuse un ,,mulțumesc!” scurt. Băiatul blond ridică ușor părul de pe gâtul Carlei și, la fel de ușor, îi puse la gât un mic colier ce se aflase în cutiuță. Colierul avea un talisman cu o Lună și o stea verde ca ochii fetei.
-Eu sunt Victor! spuse băiatul cu o privire veselă.
Înainte ca fata să mai poată spune ceva, apăru iarăși lumina albă , iar Carla se trezi în patul său mic.
-Nu se poate….spuse Carla. A fost doar un vis?
Carla speriată își duse mâna la gât, dar lănțișorul dispăruse.
Dezamăgită, fata s-a ridicat din pat, dar ce să vezi?; pe măsuța din fața ei se afla o cutie identică cu cea a colierului. Acolo era același colier.
Când a mers la școală, Carla s-a întâlnit cu un băiat blond, care semăna izbitor cu băiatul din vis.
-Salut! spuse băiatul. Mă cheamă Victor!

Dragolionul din Lacul Colibița

Acum vreau să vă povestesc legenda Dragolionului. Se spune că Dragolionul trăiește în adâncul lacului Colibița de aproape o sută de ani, dar puțini oameni știu asta și mulți nu dau importanță faptului. Cercetătorii au descoperit Dragolionul acum două decenii și încearcă, de atunci, să informeze și alte persoane cu privire la existența sa.
Dragolionul s-a mutat pe harta lacului Colibița, așa cum am mai spus, în urmă cu mai puțin de un veac, dar înainte de asta nimeni nu știe unde locuia. Se spune că Dragolionul mai are frați și surori, ascunși prin lume, ce așteaptă să fie descoperiți de oameni.
Pare-se că Dragolionul și-a ales drept domiciliu lacul Colibița pentru că iubește natura,  munții falnici și aerul curat, care-l revigorează în fiecare dimineață.  Dragolionul mănâncă fructe, plante și frunze, pe care le atinge cu picioarele când zboară pe deasupra României.
Primul om care a văzut  Dragolionul, cu o jumătate de veac în urmă, a fost un student belgian aflat la studii în România. Acestuia i-au trebuit doi ani să descopere locuința Dragolionului și atunci a anunțat multă lume, însă puțini l-au crezut.
Cinci ani după, cercetătorii, la început neîncrezători, au făcut cunoscută în lume această descoperire.
Așa cum știți, lacul Colibița are forma unui dragon, dar și a unui cameron. De aici și-a dobândit numele Dragolionul.

Băiatul cu puterile binelui

Pe vremea când telefonul era doar un gând și bunicii noștri erau probabil copii, trăia un băiat pe nume Claudiu, cu părul galben ca spicele grâului, pistrui maronii, copți de soarele puternic. Familia băiatului nu avea o situație financiară prea bună, dar Claudiu era fericit și spera că totul o să se schimbe curând.
Într-o zi, Claudiu, băiețelul cu părul ca aurul, se trezi cu o senzație ciudată. Simțea că ceva plutește în aer, poate urma schimbarea mult așteptată .
S-a dus în bucătărie unde știa că îl aștepta pâinea cu gem și ceaiul pregătit. Mama lui îl întrebă cu un ton mai dulce decât gemul de pe pâinea primită:
-Te duci afară cu Andrei?
-Mai târziu. Acum cred că își face temele, răspunse Claudiu grăbit, cu gura plină.
-Eu o să merg cu tatăl tău la piață. Bine? Te iubi  mult.
-Bine. Și eu vă iubesc. Paaa, zise băiatul în timp ce părinții ieșeau.
După ceva timp cineva bătu la ușă. Era Andrei.
-Salut! Mergem afară?
-Hai să mergem în parc, zise Claudiu.
Andrei, vecinul lui Claudiu era înalt pentru vârsta lui, avea părul castaniu, ochii albaștri ca cerul și strălucitori ca două stele. Băieții s-au dus în parc, dar pe drum au văzut un bărbat care bătea cu cruzime un copil mai mic. Claudiu fugi până acolo și cu o forță interioară uimitoare îl împinse pe bărbatul înalt și mult mai solid decât el.
-Ești bine?, întrebă Claudiu copilul speriat.
-Da. Mulțumesc că m-ai salvat, și copilul o luă la fugă în altă parte.
Când se întoarse spre prietenul său, văzu că Andrei era prins de o umbră ciudată care îl ținea nemișcat. De furie, Claudiu făcu o adevărată explozie, care înconjură umbra, o făcu să se cutremure și să-l scape pe Andrei.
Dacă Andrei ar fi avut tehnologia de azi, cu o cameră micuță ar fi putut filma toată aventura. Văzuse cum din Claudiu ieșise o lumină albă care făcuse umbra să dispară.
Claudiu se întinse apoi pe asfaltul cald, extenuat. Andrei era încă nedumerit și  speriat de moarte.
-Claudiu, Claudiu! Trezește-te!, striga băiatul brunet și din ochii săi, se prelingeau pe obrajii murdari, lacrimi sărate.
Claudiu se trezi și deschizându-și cei mai albaștri și cristalini ochi privi în jur. Se afla în camera lui mică, cu zugrăveală verzuie, dar era diferită.  Observă pe noptieră o statuetă mică, care părea destul de scumpă.
Oare totul s-a schimbat?…