Scriitorul Mircea Ioan Casimcea a fost inspirat să reediteze două dintre  romanele sale – „Nădejdile şi deznădejdile lui Antim” şi „Cântecul gibonului” – într-un singur volum, două opere epice care reflectă imaginea a două universuri umane diametral opuse, în privinţa unor temeiuri şi idealuri ale conştiinţei unor indivizi ce aparţin celor două epoci diferite: o epocă revolută, caracterizată prin emulaţie spirituală şi naţională, în care patriotismul şi credinţa neamului reprezintă un crez sacru, de cealaltă parte, o societate distopică, contemporană, în care valorile morale se degradează.

Volumul, apărut la Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca, în 2019, se caracterizează printr-o excelentă prezentare grafică şi tipografică ce şochează de la prima vedere ochii celor mai rafinați cititori, prin eleganţă şi sobrietate. Ne sunt oferite şi informaţii despre autor şi bogata sa activitate scriitoricească, în ipostazele de romancier, autor de proze scurte, poet, critic şi istoric literar. De asemenea, sunt selectate câteva dintre cele mai reprezentative referinţe critice despre cele două romane, ale unor cunoscuţi autori şi critici literari: Ion Roşioru, Constanţa Călinescu şi Valeriu Cuşner.

Adâncit în lectura textului, m-am lămurit şi de ce „Nădejdile şi deznădejdile lui Antim” constituie un roman istoric elaborat, în care sunt valorificate o diversitate de ingrediente stilistice şi de construcţie, în privinţa romanului istoric, dintre cele mai moderne şi mai actuale.

Cu talent şi o viziune de hermeneut, Mircea Ioan Casimcea a reuşit să creeze o imagine de ansamblu a unei epoci de mare efervescenţă şi emulaţie culturală şi spirituală, epoca domniei lui Constantin Brâncoveanu, voievodul martir pentru credinţă şi neam. Acesta l-a adus pe călugărul tipograf Antim Ivireanu de la Constantinopol în Ţara  Românească, pe care a păstorit-o cu înţelepciune şi credinţă până la jertfa  supremă.

Discursul epic implică o împletire de destine, care motivează această impresionantă efervescenţă istorică, pentru propăşirea românilor, o acţiune (…) culturală ce caracterizează o epocă de referinţă pentru Ţările Române, a culturii şi credinţei strămoşeşti.

Avem astfel spre lectură un roman istoric captivant, care suplineşte valenţe multiple: ca roman de ficţiune narativă, fiind şi un veritabil roman de aventuri, de factură picarescă, apoi reprezintă o imagine verosimilă a acestei epoci frământate a  istoriei naţionale, fapt ce ne convinge că autorul este un bun cunoscător al istoriei, un hermeneut expert al documentelor şi scrierilor străvechi.

(Romanul aminteşte într-un fel de controversatul roman „Principele” de Eugen Barbu, prin folosirea metatextului, a citatului auctorial sau din texte de opere literare şi cronici străvechi, însă în mod echilibrat, integrate în textul operei. În acest fel dă veridicitate imaginii de totalitate a unei lumi văzute în specificitatea sa din unghiul determinărilor impuse de timp, după sugestia cunoscutului scriitor şi filozof maghiar Georg Lukacs, în lucrarea sa „Romanul istoric”.)

Figura lui Antim Ivireanu  este una emblematică, o personalitate cu înalte calităţi morale şi întemeietor al limbii liturgice româneşti, în ciuda faptului că limba sa maternă era cu totul alta. Prin culegerea  de predici intitulată „Didahii” el este cel mai de seamă predicator al învăţăturilor creştine de pe meleagurile nord-dunărene.

Astfel, rămâne un mare cărturar, deschizător de drumuri şi de orizonturi religioase, fapt pentru care a trezit invidii şi orgolii, care îi vor aduce denigrări, multe amărăciuni cauzate de atitudinea sa anticatolică radicală sau de ura faţă de turcii care l-au aruncat în robie. De asemenea, n-a tolerat nici optica politică şi socială a domnitorului valah care făcea jocul boierilor,  pentru a-şi păstra scaunul domnesc etc., încât între domnitor şi mitropolit a intervenit „dihonia” pornirilor de despot absolut al lui Brâncoveanu. Nu a avut însă inima de a-l detrona pe înţeleptul mitropolit cărturar şi să-l trimită în surghiun.

Sfârşitul lui Antim va veni însă din partea fanariotului Constantin Mavrocordat ce urmează la tronul Ţării Româneşti, după decapitarea lui Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi.

Antim Ivireanu apare în text ca un personaj renascentist, urmărit în evoluţia sa existenţială şi spirituală;  ca într-un „bildungsroman”, de la micul gruzin  răpit de turci şi dus la Stambul, de unde încep aventurile lui extraordinare, marcate de momente dramatice, la momentul semnificativ, de revelaţie spirituală a credinţei creştine, la contactul cu domnitorul valah Constantin Brâncoveanu şi a cărturarului moldovean Dimitrie Cantemir,  până la apogeul lui ca mitropolit şi mare predicator creştin sau tipograf de cărţi creştine, în limba valahă şi nu numai.

Urmează apoi finalul tragic al strălucitului mitropolit, care a adus atâtea servicii de importanţă covârşitoare culturii româneşti, când este ucis mişeleşte şi aruncat în „apele limpezi ale râului Mariţa din Bulgaria”.

Celălalt roman, „Cântecul gibonului”, este un experiment de roman postmodern, însă foarte reuşit, în care desluşim multiple trăsături ale unor fenomene distopice, reprezentând o construcţie epică a unei realităţi ficţionale, în care proliferează corupţia, impotenţa spirituală şi uzurparea valorilor morale şi achiziţiilor democraţiei. De asemenea, descrie şi un standard de viaţă mediocru, care duce la pierderea inteligenţei şi a emoţiei.

Romanul valorifică elemente ale realismului magic, precum: unitatea contrariilor- viaţă şi moarte, trecut şi prezent-, împletind elemente realiste cu elemente ficţionale sau cu motive literare ori mitice, cum ar fi folosirea unor metatexte auctoriale, fragmente reflexive ale personajului Exist Palisada, despre singurătate, despre om şi rostul lui în lume, dar şi păreri sau idei ale altor personaje, care le conturează configuraţia spirituală şi caracterul.

Exist Palisada, un fost profesor la un liceu judeţean, care trece şi el prin „reciclare” ajungând în cele din urmă jurnalist, la ziarul provincial „Cetatea Babilon” se implică direct în viaţa urbei, contorsionată de asemenea de efectele tranziţiei.

Personajul reprezintă un Ulise modern, aflat în cautarea identității într-o lume care se deformează. Sinele lui tânjește după unitatea căminului, binomul destrămat prin soţia sa Munceta Arina Palută, o prinţesă care descinde dintr-un arbore genealogic încărcat de tare instinctuale, în special ramura feminină, excelând prin aventuri nesăbuite, nestatornicie şi concubinaj.

Este şi ea un fel de Penelopă, cu nostalgia recâştigării soţului pierdut  în avataruri. Astfel, mitul lui Ulise se perpetuează şi în romanul lui Mircea Ioan Casimcea, într-o formă denaturată. După o serie de întâlniri aşa-zise de afaceri, se speră refacerea căsătoriei dintre prinţesa Arina şi protagonistul romanului. Un prilej pentru autor de a introduce reflecţia ironică potrivit căreia „omul devine cu timpul ţinţirimul ambulatoriu al multor iluzii, speranţe, certitudini.”

Figură emblematică în roman este Gibonul, adică piticul Firu Ghibirdic Prididit, fiul adoptiv al uriaşei doamne Juxtapusa Predilect, o creatură grotescă dar inteligentă şi inventivă, al cărei vocabular este unul argotic şi concupiscent, care îi lasă nedumeriţi pe Exist Palisada dar şi pe prinţesă. Gibonul, care înseamnă „singura maimuţă cântătoare” a absolvit Academia de Arte Frumoase şi a fost coleg cu Exist Palisada.

Personajele se precipită, dezvăluindu-şi caracterul grotesc şi denaturat, în jurul conacului din comuna Cormana, proprietate a prinţesei, recâştigată după revoluţie, ori în cadrul conacului „Cetatea Babilon” un bun cadru de manifestare aşa-zisă culturală şi spirituală. Multiple personaje se manifestă prin reacţii contradictorii ca principii de viaţă, asistăm astfel la o frescă barocă a acestor personaje, care sunt nevoite să se adapteze din mers unei metamorfoze imprevizibile, ducând la consecinţe care le denaturează aspiraţiile şi esenţa umană.

La o lectură mai atentă a textului, gândul mă duce la un roman paradigmatic al începuturilor apariţiei romanului românesc modern, anume „Ciocoii vechi şi noi” (sau „Ce naşte din pisică şoareci mănâncă”) al lui Nicolae Filimon, în care este prefigurată tipologia parvenitului, în condiţiile decăderii  clasei  boiereşti tradiţionale.

În romanul „Cântecul gibonului” se prefigurează o altă tipologie, specifică unei societăţi de tranziţie, aceea a gibonului, vestitorul unei generaţii de impostori ce se nasc în viaţa politică, în cultură şi în societatea românească. Sunt acei indivizi fără scrupule, care caută să impună nonvaloarea, grobianismul, subcultura de mahala, antrenaţi într-o goană după căpătuială, prin falsitate şi ipocrizie, după cum şi Eugen Ionescu atrăgea atenţia, în celebra sa piesă „Rinocerii” asupra pericolului rinocerizării.

Cele două romane conving o dată în plus că Mircea Ioan Casimcea este un scriitor erudit şi înţelept, care a intuit probleme grave şi complexe ale existenţei, ale evoluţiei societăţii şi istoriei omeneşti, pe care le-a transfigurat artistic, cu abilitate şi cu o conştiinţă spirituală superioară, într-o operă literară.

                                                                                                 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.