Dor de Eminescu

Am început să-l iubesc pe Eminescu de când am terminat de învățat alfabetul; să pot citi, să pot scrie. Nu numai că mi-a fascinat copilăria și adolescența cu frumusețea chipului său care mi s-a părut dintotdeauna că este al unui Crai de la Răsărit, dar a călătorit prin această lume cu creația sa literară plină de har. Ne-a lăsat moștenire poezia sa în limba noastră românească, făcând-o cunoscută și netulburată printre toate scrierile din limbile acestei lumi, încă din perioada existenței sale. Mă bucur să cinstesc, ca fiecare român de pretutindeni, plaiurile botoșenene ce au dat neamului nostru oameni de o dimensiune spirituală incontestabilă, atât pentru cultura română cât și cea europeană. Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, George Enescu, Ștefan Luchian sunt cele mai cunoscute spirite care au făcut mare cinste culturii românești și europene. Aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu îmi sunt dragi și apropiate. După tată, mă trag de pe acele meleaguri,  unde își au locul de veci moșii și strămoșii mei. Când ajung aici, de două sau de trei ori pe an, primul lucru pe care-l fac, este, să ajung la mormântul fiecăruia: îngenunchez, aprind o lumânare și spun o rugăciune ca ei să-mi vegheze pașii!
Nimic nu este întâmplător!
Dumnezeu, Mântuitorul nostru, le știe și le aranjează pe toate în această lume! Dragostea pentru Eminescu, nu mi-a fost impulsionată numai de bunica dinspre tată, care-n copilăria ei colinda prin pădurile Mănăstirii Agafton și Văile Ipoteștiului, dar și de prima învățătoare care m-a învățat alfabetul și cum să scriu mai frumos. Apoi de foștii mei profesori din liceu și mai târziu, de oameni dragi, cu spirit luminat, care mi-au apreciat arta pe care o fac dar și scrierile închinate marelui poet. Ani la rând directorul Bibliotecii Mihai Eminescu din Botoșani, doamna profesor Cornelia Viziteu, m-a invitat cu expoziții personale acolo, dar și prof. dr. Constantin Mălinaș de la Oradea, la diverse concursuri de ex-libris pe care le organiza cu multă pasiune.

Anul 2000 a fost declarat de către UNESCO „Anul Eminescu” (150 de ani de la nașterea sa) și participarea mea a fost proeminentă la multe activități închinate poetului. Au urmat anii 2003, 2004 cu câte o expoziție de ex-libris la Brăila. În anul 2005, când s-au împlinit 155 de ani de la nașterea poetului, cu expoziția mea de grafică „Dor de Eminescu” în 14 ianuarie s-au deschis „Zilele Eminescu la Botoșani”. Cele peste 70 de lucrări de grafică în peniță, ilustrații la poezia eminesciană, locuruile copilăriei, personalități contemporane cu poetul, au făcut din Galeriile Ștefan Luchian unde a avut loc vernisajul, un loc neîncăpător pentru iubitorii de artă și de Eminescu! Au urmat alte expoziții personale închinate lui Eminescu în anii 2009, 2012, 2015 la Brăila și la Botoșani. În anii 2011, 2012 și 2013 la Chișinău și Cernăuți. În anul 2014 la București – Parlamentul României, Sala Brâncuși; 2015 la Asakusa – Japonia și în anul 2016, de Ziua Culturii Române, în China la Beijing – Sediul Institutului Cultural Român și Palatul Imperial.
Prin tot acest areal unde m-a purtat Domnul  Eminescu  cu frumosul său chip, mi-au rămas memorabile în suflet, toate întâlnirile mele cu oameni de cultură, personalități și oficialități, iubitori ai poeziei eminesciene. În anul 2018, în cadrul Universității de Studii Străine din Beijing și a Institutului Cultural Român de la Beijing, (prof.univ.dr.Ding Chao și ambasador Constantin Lupeanu) s-a inițiat publicarea unei antologii de poezie eminesciană „Mihai Eminescu – Poezii” în traducerea lui Ge Baoquan, Au Wende, Li Ninglai și Feng Zhichen, luate din volumul de poezii îngrijit de academicianul Dumitru Vatamaniuc. Prefața cărții, cu o grafică realizată de Constanța Abălașei-Donosă, este semnată de vicepreședintele Uniunii Scriitorilor din China, poetul Jidi Majia. Pe lângă zecile de expoziții și cele trei cărți închinate Domnului Eminescu, (Avem nevoie de Eminescu- 2013; În China cu Domnul Eminescu- 2017; Mărite Eminescu- 2019) în anul 2016, mi s-a acordat la Botoșani Premiul / Medalia „ Teiul de argint” pentru arta grafică și pentru cartea „Avem nevoie de Eminescu”. Îl iubesc pe Eminescu, fiindcă este o mare valoare. Am nevoie de el, cum am nevoie de apă, de aer și de hrană, de dragoste și de frumos, să mă știu în buna mea credință.

Critice despre Eminescu

”Critice” este ultimul capitol din cartea „Avem nevoie de Eminescu” editată în anul 2013, la Editura Nico din Târgu-Mureș. În prefață, I.P.S. dr. Casian Crăciun, Arhiepiscop al Dunării de Jos, a scris: „Doamnei Constanța Abălașei-Donosă, cu binecuvântare și caldă apreciere pentru apostolatul peniței nemuritoare.” Voi reda trei comentarii critice despre opera literară a lui Mihai Eminescu, ce aparțin unor personalități ale scrisului românesc.

Nicolae Iorga (1909):
„Eminescu se deosebește de toți scriitorii vremii sale și prin aceea că opera lui întreagă nu are nici cea mai slabă măsură supt nici un raport al caracterului local, provincial, ci numai caracterul său românesc. El este cel dintâi scriitor român care scrie către toți românii într-un grai pe care toți românii de oriunde îl pot recunoaște  ca pe al lor. Născut în colțul de graniță al Moldovei de Sus, cunoscut în Bucovina, apoi școlit într-un așezământ  ardelean, în sfârșit student la Viena, între români de prin toate părțile, care supt îndemnul lui, pun la cale înaintea mormântului din Putna lui Ștefan cel Mare cea dintâi serbare a sufletului, a tradițiilor, a gloriei românești, care sunt ale tuturor celor de limba română, înfrățit apoi cu poporul prin străbaterea adâncă a cântecului mulțimilor, Eminescu e întruchiparea literară a conștiinței românești, una și nedespărțită. Aceasta și nu articole pentru conservatori în Timpul din București, nu partea din ele pecetluită mai mult cu semnul osebitor de partid, aceasta fiind și valoarea lui politică. Întemeindu-se pe tot ce simțim noi, el s-a ridicat într-un nebiruit avânt pe culturile culturii moderne.

George Călinescu (1933):
Eminescu era un român de tip carpatin, dintre aceia care trăind în preajma munților mai cu seamă în Ardeal și Moldova de Sus, sub greaua smulgere a lor de pe pământul străbun, lungi rădăcini fioroase, asemeni acelora care apele curgătoare descoperă pe malurile lor numai copaci bătrâni. El avea ca atare un suflet etic, simțitor în toate ideile și sentimentele  care alcătuind  tradiția unei societăți, sunt ca și grinzile afumate  ce susțin acoperișul unei case, nefiind lipsit totodată de valoarea unui viitor mai drept. Nu nutrea nici o aspirație pentru el, ci numai pentru poporul din care făcea parte, fiind prin acestea mai mult un exponent decât un individ. Deoarece  nu urmărea nici un folos propriu, ci unul social, n-avea însușirea de-a alerga repede pe treptele vieții, spre a ieși în sus în fruntea scării, dar era cu atât mai îndârjit și mai mușcător  în lupta pentru idei. Răzvrătit înflăcărat și un denunțător  al mizeriei muncitorului rural, industrial și intelectual, îndrăzneț în unele idei, sfios și blazat în numele său.

Tudor Arghezi (1959):
A vorbi despre poet, este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă și să legene din depărtare delicatețea lui singuratecă, tumultul dramatic al vieții lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depășită, dimensiunile lui trec peste noi, sus peste vâzduhuri.  Fiind foarte român, Eminescu este universal.

Grafica: Constanța ABĂLAȘEI-DONOSĂ