Despre profesii și profesioniști: Cum poate dresa o femeie 500 de cai (putere)

Valentina TĂUȚAN & Emil HĂLĂȘTUAN

În luna mai, vești cumplite au inundat canalele media. Un grup de tâlhari a omorât un șofer de camion într-o parcare din Calais (Franța). Ucigașul i-a străpuns inima cu o sabie, pentru că șoferul a dat nas în nas cu răufăcătorii, la colțul camionului ochit de grupul tâlharilor, care pornise la furat. În aceeași lună mai, parcările din Franța s-au dovedit un adevărat rai pentru hoții care fură din camioanele de mare tonaj. Scutiți de raidurile echipajelor de poliție, din care șoferii spun că nu se vede nicio urmă, toată noaptea, grupurile de răufăcători operează în voie. De partea cealaltă, conducătorii camioanelor de mare tonaj, ce brăzdează comunitatea europeană în lung și în lat, îndeosebi șoferii est-europeni, circulă cu ”Sabia lui Damocles” deasupra capului. Poliția îi amendează pentru un spray cu piper ”armă” cu care unii șoferi încearcă să se apere împotriva săbiilor sau a tuburilor cu cloroform, folosite de bandele de tâlhari, care nu ezită să-i gazeze pe conducătorii camioanelor de mare tonaj aflați în parcările (nota bene: plătite!) unde poposesc pentru clipele de odihnă prevăzute în program.

Acest reportaj se vrea o mărturie despre ceea ce va să însemne îndeletnicirea de conducător de camion de mare tonaj, meserie ce, în ciuda pericolelor, are darul de a-i captiva pe cei care o practică. Iar ”microbul” șoferiei de cursă lungă a încetat demult să-i afecteze numai pe bărbați. Mastodonți, cu o lungime de 17 metri și o greutate de 40 de tone cutreieră, cu femei la volan, șoselele și autostrăzile din comunitatea europeană. Valentina Tăuțan, din Câmpia Turzii, una din ”amazoanele volanului” relatează pe blogul său ”Cu camionul prin Europa” câteva episoade, relevante pentru viața ”pe 12 roți”.

Evoluție: De la două, la 12 roți!

Valentina, întâi dactilografă, apoi impiegat de mișcare la CFR, în gara Câmpia Turzii, și-a adus aminte, după ce a bifat peste patru decenii de viață, că în liceu, pe care l-a absolvit la Turda, a fost premiantă și așa s-a înscris la facultate, unde a urmat cursurile în specializarea Sociologie, la Universitatea Babeș-Bolyai, din Cluj-Napoca. Apoi a mai făcut un masterat, în Gerontologie socială și abia după aceea s-a gândit că i-ar sta bine la volanul unui camion de mare tonaj.

Zis și făcut. După motoreta ce stârnea admirația colegilor din ultima clasă de liceu, după motocicletele și autoturismele pe care le-a condus în viața sa de până acum, Valentina s-a gândit că nu i-ar strica să strunească, așa, vreo câțiva ani buni, înainte de pensionare, o ”herghelie de 500 de cai (putere)” puși la treabă în motorul unui camion de mare tonaj. Cu ”Regele” său, un camion Volvo de culoare albă, Valentina ”o muiere mică, dodoloață și blondă” după propria sa descriere, cutreieră, din 2015, drumurile Europei.

Dar Valentina, conducător de camion de cursă lungă, strunește și cuvintele la fel de bine precum o face cu ”herghelia de cai (putere) din zestrea ”Regelui”. Așadar, pentru a păstra farmecul narațiunii, autorul va interveni cât mai rar în povestea drumurilor europene străbătute de o împătimită a volanului, cum se pot întâlni încă multe altele pe autostrăzile și șoselele spațiului comunitar european.

Nimic nu rămâne neplătit, nici măcar bunăstarea

Valentina Tăuțan a trecut în revistă ”condiţiile grele în care, şi tăietorii de pădure, şi şoferii de cursă lungă îşi duc traiul pentru banii – frumoşi de altfel, bani pe care nu îi pot face în grădina lor: mănâncă din brişcă, pe genunchi, beau apă, fie cu gheaţă fie călâie, ba le e frig, ba le e cald, mănâncă mâncare caldă când şi-o pot ei înșiși găti (de regulă odată pe săptămână, la pauza de 45 de ore) dorm pe un pat lung de doi metri și lat de 80 de centimetri, mănâncă pâine ce se poate lesne folosi ca armă de auto-apărare (dacă loveşti duşmanul în cap poți fi acuzat de ucidere din culpă), se spală când şi unde pot, îşi usucă hainele în cabină, se roagă în fiecare seară ca ei să umble cu bine, iar când se întorc acasă să îi gasească pe toţi cei pe care i-au lăsat la plecare. Să nu lipsească nici unul. Se întâmplă ca mama, tata, bunicul sau bunica să fie îngropaţi, fără cel care le aduce bunăstarea în casă, pentru că acela nu are cum să ajungă în cele trei zile … Trec aniversări, sărbători, iar ei – şoferii – sunt pe drumuri. Câștigă bani buni, e adevărat însă bani munciţi! La final, mulţi se duc la medic, pentru că nimic nu rămâne neplătit, nici măcar bunăstarea.

Șofer profesionist de prima zi: Printre furcile caudine ale porților de plată de pe autostradă 

Valentina Tăuțan și-a început cariera de conducător auto pe un camion de mare tonaj în 2015. Episodul ”inițierii” s-a petrecut în Spania. ”Eu si titularul meu de atunci (Daniel Miklos) am luat camionul din bază, am cuplat o remorcă și am plecat să schimbăm o altă remorcă, la vreo 150 de km distanță”… Noaptea, doar luminile bordului străpungeau, timid, întunericul din cabină. Valentina nu vedea, din cauza întunericului, nimic din ceea ce îi arăta partenerul său de echipaj. Acesta îi explica ce are de făcut când se va afla la volan, dar ”începătoarea” cu o experință solidă în ale șoferiei, dar nu pe mașini de un gabarit asemănător, nu a recepționat nimic, din cauza emoțiilor ce o încercau.

”150 de km trec prea repede… Facem schimbul de remorcă și mă așez la volan. Vocea calmă din dreapta mea se străduiește să mă țină pe linia de plutire. Câteva viraje, două sensuri giratorii și ne încadrăm pe autostrada care, în 30 de km, urmează să ne ducă în Franța. Încerc să fac manevre cu butoanele bordului, să văd cam ce știu… timid, așa cu un 75 pe oră, deși vocea din dreapta mea zice: mai tare, ridică viteza! Ce știe el ce e în sufletul meu… Ooo, dar nu știam eu ce urmează!! În scurt timp am intrat în Franța, pe la Perpignan. Și…începea drumul în lucru… semnalizat corect, așa cum în țară nu am văzut niciodată! Din două benzi se face una. Popicii aranjați corect închid prima bandă, circulația este deviată pe a doua, cea de lângă balustrada din stânga! Mă ia cu călduri și trăiesc sentimentul că nu încape camionul între balustrada de fier si popici!

Vai, viața mea! Pe limitarea vitezei la 70 de km pe oră, am coborât la 60, la 50, la 40… Strângeam volanul de mai să iasă zamă din el! Mă trec toate căldurile!

– Nu încape! zic.

– Ce nu încape?!

-Camionul! Nu încape pe bandă!

-Cum să nu încapă! Dă-i să meargă! Ridică viteza, că e 70 aici!

– Nu pot!

– Cum să nu poți?! Hai Valentina, că e coadă după noi și vine Poliția! Nu-i voie să mergem așa încet! Dă-i să meargă!

Abia țin camionul drept. Strâng de volan de cred că îl ovalizez…

-Hai că nu mai este mult și ieșim de pe lucrări! Vin incurajările din dreapta mea.

În naivitatea și în neștiința mea, îmi imaginez că acestea sunt singurele lucrări din lume, pe vreo autostradă…. Dar aveam să descopăr mai târziu cum e Germania!! Că acolo mergeam!

În sfârșit, s-au terminat lucrările, dar vine și prima poartă de plată!

-Încet în peage …. încet Valentina, ȘI MAI ÎNCET VALENTINA, CĂ SPARGI OGLINZILE!!! Te uiți în față!! ÎN FAȚĂ, NU STÂNGA – DREAPTA, că lovești!!! Aud vocea disperată acum, din dreapta!

Vai, vai vai….. mă gândesc! Vaaaiiii! Bariera e încă închisă, dar când mai am circa un metru, se deschide și trec! Am scăpat! Nu mai sunt bariere, îmi zic în gând! Da, da…. așa am crezut! Că aia este singura poartă de plată din Franța și din lume!!

Și uite că au trecut primele două ore de șofer profesionist din viața mea!

Realizez, dintr-o dată că mi-e sete.

-Bea apă! E lângă tine, în suport!

– Nu pot!

– De ce nu poti?!

– Nu pot să iau sticla!

Se întinde, ia sticla, o deschide și mi-o oferă.

– Nu pot!

– Am deschis-o, ia-o!

– Nu pot să iau mâinile de pe volan!

Își desface centura, se ridică, vine lângă mine, se așează pe pat și ține el volanul:

-Hai bea, că acuma poți! Și beau…. apoi el merge înapoi pe scaun, punându-și centura.

Peste ceva vreme:

-Mă mănâncă după ureche!

-Scarpină-te!

– Dar nu pot!

-Păi, de ce nu poți?!

– Nu pot să las volanul….!

Își deschide centura, vine și:

-Aici?!

– Mai jos…Mai sus! Acum e bine!

Mai mergem noi, dar camionul meu nu vrea să stea drept pe drum la 90 pe oră, merge așa… ca p..șatul boului!

-Ține-l drept, ce tot faci așa (n.n. stânga-dreapta) cu volanul?! Ține-l drept!

– Nu vrea!

…..

Și, în sfârșit, s-a terminat primul meu program de conducere, de trei ore și 40 de minute!

Dacă cineva mi-ar fi spus atunci că va veni vremea când voi fi singură pe camion, că voi deschide frigiderul și îmi voi căuta mâncare, numai pentru că nu vreau să opresc, i-aș fi spus că vorbește tîmpenii! Că nu-i posibil! Dacă mi-ar fi spus că dacă merge muzica nu înseamnă că văd mai rău, că pot să beau cafea în timp ce conduc, pot mânca un măr, că nu e un capăt de lume și că nu voi sparge oglinzile la trecerile prin peage, i-aș fi spus că sunt vise.

Iar pentru faptul că am ajuns să practic meseria de șofer pe camion de mare tonaj, trebuie să îi mulțumesc primului si singurului meu titular, Daniel Miklos.

Mulțumesc Dane pentru răbdare și pentru curajul de a sta pe scaunul din dreapta, cu mine la volan!”

Povestea Valentinei continuă: ”A trecut vremea și, de ceva ani, fac această meserie singură. Dar, ca în toate meseriile, apar și schimbări. După o vreme mi-am luat rămas bun de la firma care mi-a oferit oportunitatea să mă formez în această meserie, firma unde am trăit emoții, am descoperit lumea, am cunoscut oameni formidabili, operatori, dispeceri, șoferi.

Nu există satisfacție mai mare într-o meserie precum cea încercată la plecare, când foștii șefi ți-au spus că el pare rău că te-au pierdut. ”A fost o colaborare foarte bună și regret să pierd un astfel de om!” Sau:

„-Vă rog să îmi dați voie să vă îmbrățișez!”

Sau, să văd ochii înlăcrimati de emoție ai fetei de la recepție, la birouri…

Vă mulțumesc tuturor! Rămâneți în amintire pentru totdeauna și vă voi purta cu drag în inima mea!”

Cum se poate pierde un camion

Și drumurile Valentinei au dus-o spre Italia. Întâmplarea ce urmează s-a petrecut în 2019. Din cauza circulației deviate, pentru execuția unor lucrări la drumul de pe traseul său, Valentina a poposit într-o parcare dintr-o localitate oarecare. ”Tocmai bine, că am de făcut cumpărături” a socotit Valentina. Cum avea o pauză de 45 de minute și cum market-ul de care avea nevoie se afla la o distanță de un kilometru, șoferița din Câmpia Turzii a socotit că timpul îi ajunge numai bine pentru un drum la cumpărături și înapoi. ”…15 minute până acolo, 15 înapoi, 15 acolo…iese o pauză de 45 de minute. Nu cumpăr multe, să nu le car” și-a făcut planul Valentina.

A coborât din camion cu actele și cu telefonul personal, pe cel de serviciu l-a lăsat în mașină și a văzut, peste drum ”un domn care își scotea turismul din curte” așa că l-a întrebat dacă market-ul e acolo unde l-a localizat ea. ”Omul amabil, îmi spune că acolo merge și mă invită să îl însoțesc! Na…mă gândesc eu la riscuri, spun o rugăciune scurtă și mă urc în mașina lui. Îl întreb dacă mă așteaptă zece minute să mă aducă înapoi și îmi garantează că da! M-a văzut că am coborât din camion și mă gândeam că dacă tot avem drumul dus-intors nu încurc, dar ca să nu rămân datoare, îl întreb ce îi place să bea și îmi spune că bere”.

Poveștile cu omul de la volan i-au distras Valentinei atenția de la drum. ”Nu că aș avea eu mari abilități de orientare… Ba din contră: la capitolul ăsta sunt varză! Salată de varză! Un mare neajuns, în meseria mea, dar nu toți suntem perfecți! Eu am neamuri la GPS, pe Ioana,  bunică, mamă, soră, mătușă și ce mai vreți voi, ce mă apără/sau nu, uneori, de rele.” Din toate punctele de reper de pe drumul spre magazin, Valentina a observat, cu coada ochiului, numai un stadion. ”Doar sunt italieni, le place fotbalul!”

Și, din poveste în poveste, au ajuns la market. Dacă tot avea mașină la scară, Valentina și-a umplut trei plase mari ”cu de toate”. Dar, la ieșirea din market mașina cu care venise nu se vedea nicăieri. ”Unde o fi Hyundai-ul roșu?! Că nu e! Poate s-a mutat la umbră? Nu e. Nu e nicăieri! A plecat!! Măi să fie! Și eu ce fac?! Am trei plase pline și două mâini! Acum e acum! Ce fac?! Mă întorc și o rog pe fata de la casă să îmi cheme un taxi. Spre disperarea mea, îmi spune că nu au! Nu au taxi?! Auzi la ea!! Păi și eu ce fac?! Ies din magazin și mă gândesc: și dacă aveau, cum îi spuneam șoferului unde să mă ducă? Și blestem momentul în care am coborât din camion fără telefonul de serviciu, că de-l aveam îl puteam ruga pe dispecerul de la baza noastră să îmi dea poziția camionului….Dificilă situație…Ce să fac?! Am trei plase pline, sunt într-o localitate în care mi-am pierdut camionul, pauza mea de 45 de minute s-a terminat și eu nu știu în ce direcție să merg?! Mă trec toate apele…

Să sun la poliție… Ei o să mă întrebe: și unde îți e camionul?! Într-o parcare…În care?! Nu știu…. Păi cred că o să mă întrebe: da’ psihologicul, l-ai luat cu pile?! Da’ poate nu mă întreabă…

Vai, viața mea! Io ce fac?!

”Salvattore de la patria” iese din magazin, întruchipat într-un tătic cu doi puști simpatici, la vreo 8 respectiv 5 ani. Valentina l-a interceptat, i-a povestit necazul său și omul, amabil, s-a oferit să o conducă la camion. Dar unde?

”- Nu știu unde e camionul! La auzul vorbelor mele face omul ochii cât cepele, iar mie mi se face gri, negru în fața ochilor.. cald, frig… ”Mă lasă baltă, că unde să mă ducă?! Cred că disperarea mea se vedea de pe Lună, că altfel nu pot explica atitudinea bărbatului, care m-a invitat în mașină și a început să mă descoasă:

-Ce culoare are camionul?!

-Alb! îi spun și sper din tot sufletul că a văzut pe undeva un camion alb.

-Unde l-ai lăsat?!

-Într-o parcare….

Deja ne plimbăm de vreo zece minute…

– Ce ai văzut acolo?!

– Case!

În acel moment am realizat că blocuri nu am văzut în localitatea aia!

Și gândurile îmi zboară prin cap: cred că mă sună Traficul într-o veselie, să afle de ce stau pe loc, camionul adică, de ce stă (pauza de 45 de minute expirase)?” De unde să știe operatorii de la ”Trafic” de plimbările Valentinei printr-un orășel din Italia? ”Nu știu ei că eu mă plimb cu Renault-ul! Deja îmi făceam scenarii despre cum să îi anunț pe cei de la firmă că am pierdut un camion! Vai de capul meu: Și blondă și femeie … Și pierd camionul…. Eu, care nu am pierdut niciodată nimic, pierd un camion de 40 de tone! Nu cred că mai poate repeta cineva performanța asta!

Brusc, mi se aprinde beculețul:

-Am văzut un stadion lângă parcare!!

Fața omului se luminează și zice:

– Știu unde e!

-Aleluia! oftez eu cu voce tare.

Și pleacă hotărât spre stadion.

Ce să vă spun: Că momentul în care am văzut camionul a fost cel mai fericit din viața mea?!

Nu pridideam să îi mulțumesc omului care m-a scos din încurcătură! Am umplut mâinile puștilor cu dulciuri și am lăsat baxul de bere (destinat celui cu Hyundai-ul, dar nu-i pentru cine se pregătește, nu?) în portbagajul său, cu toată împotrivirea omului.

Concluzia: a fost ultima dată când am coborât din camion să merg la cumpărături fără să iau și locația mașinii cu mine, dar și telefonul de serviciu! Ca să nu mai pierd un ….camion!

Atenție, cad pietre!

Am pățit-o la Calais, cu foarte puțin înainte de ieșirea de pe autostradă și luarea direcției către port. (Să fie aproape de ieșirea 43? Nu știu exact)

Ideea este că, din cauza zgomotului motorului agregatului frigorific si a motorului capului tractor, dar și pentru că nu a nimerit parbrizul sau caroseria, nu am auzit când a căzut un bolovan, cam cât o minge de handbal, ce a nimerit în spate, la capul tractor, pe placa pe care stăm noi când punem furtunurile și cablurile la cuplaj. Nu am văzut și nu am auzit nimic! Distracția acum începe, iar cei care fac Anglia prin zone cu imigranți au ce învăța!

Când am alimentat la Transmarkt Calais, am găsit bolovanul. L-am luat și am făcut haz cu șoferul bulgar cu ansamblu de UK, ce alimenta lângă mine. Era noapte.

Am pus bolovanul în cabină. Sărăcia s-a gândit ce bătăi de cap o să îmi aducă!

Când am intrat la verificare în hală (am intrat de zeci de ori, deci nu aveam eu nici un stres), polițistul, după ce a pus senzorii pe semiremorcă, (pentru cei care nu știu, acești senzori au proprietatea de a detecta zgomote din interiorul remorcii, ceva identic cu stetoscopul medical, dar la altă scară) a devenit brusc preocupat de camionul meu, mai mult ca altădată! Nu înțelegem de ce?! Remorca închisă, fără semne de violare, port-paleții pe care eu aplic câte trei-patru sigilii, cu sârmă de oțel bine strânsă (ca să dea bătăi de cap dacă niscaiva pasageri clandestini vor să le deschidă) și aceia în regulă… Nu înțelegeam ce are omul?!

Polițistul mi-a cerut să aștept. A ieșit apoi din hală și s-a întors cu un câine dresat să găsească imigranți! Nu m-am agitat nici atunci, pentru că nu aveam motive! Da, dar câinele, după ce a dat ocol mașinii, s-a așezat în fața ușii șoferului și a început să latre agitat! Polițistul s-a urcat în cabină, a căutat peste tot dar nu a găsit nimic.

Câinele continua concertul! Iar s-a urcat polițistul în cabină. Atunci mi-am adus aminte de bolovan. Ăsta e problema, mă gândesc! Și spun:

– Știu ce căutați! Stați că vă arăt!

-Rămâi pe loc! urla ăla la mine! Și rămân! Că e polițist și e înarmat!

Si iar scotocește! Patul de sus e plin cu lucruri că nici o mâță nu are loc acolo.

Câinele continua să latre. Mi-am dat seama că or ne apucă anul viitor dacă nu reușesc să-i arăt polițistului bolovanul, sau facem camionul bucăți – că nu ar fi primul, decât pentru mine! Dar polițistul nu mă lăsa nicidecum să urc în cabină!

A deschis remorca, s-a urcat pe paleți – eu mă gândeam Vai, iaurturile mele!,  deschide port-paleții, scoate paleții – a avut bun simț și nu m-a pus să particip la acțiunea de sport, a deschis cutiile laterale de la capul tractor si apoi polițistul a revenit la cabină:

-O secundă să vă arăt! Că știu care e problema!

-Rămâi pe loc! Urlă iar polițistul la mine, a treia sau a patra oară.

Mă gândesc: ei, na! Și dacă urc în cabină, mă împuști?? În picior cel mult… cred…

Și merg cu tupeu la cabină, pun mâna pe bare si piciorul pe scară. Ăla, intoarce arma spre mine. Mă gândesc: da’ cum nu! Trage, dacă esti prost, într-o muiere mică, singură, dodoloață și blondă! Și urc in cabină, apoi cobor cu bolovanul. (Nici acum nu am idee de ce dracu’ l-am băgat în cabină!)

– Asta cauți!

Și am început să îi spun cum a ajuns ăla la mine, ceea ce v-am scris mai sus. Dar nu mă crede! Ia bolovanul, merge în spate la capul tractor și verifică urmele lăsate de lovitură, încercând să așeze bolovanul astfel încât să potrivească pe loviturile lăsate pe placa aia cu găurele și cele de pe bolovan. Au potrivit!

S-a liniștit, mi-a întins bolovanul, la care eu, fără să îl mai ating – ploaia lui de bolovan, ii zic:

-Este suvenir pentru tine!

Râdem toți din hală, închid, resigilez remorca, el îmi ștampilează CMR-ul și plec!

Concluzia: nu atingeți nimic din ceea ce ar putea atinge imigranții! Se pare că nu numai câinii au mirosul extrem de fin, ci și …polițiștii!